| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Pagini de jurnal (10)de Gheorghe GrigurcuÎn dimineața zilei de 6 octombrie 2010, un telefon din Capitală al lui Radu Cange mă vestește că a murit Ion Covaci. Amic de-o viață, nobil eșantion al lumii orădene din anii 50, fabuloși grație vîrstei noastre, în ciuda mizeriei înconjurătoare. Inteligență ascuțită, o răzvrătire a sensibilității, o mare apetență pentru paginile de literatură bună, foarte reduse pe atunci, așadar o serie de daruri ce l-au purtat spre o poezie foarte promițătoare în care însă n-a stăruit. Semăna cu un arc încordat, gata a trimite o săgeată la mari depărtări. S-a realizat la confiniile creației, ca traducător laborios și iscusit din limba rusă. Îi datorăm, între multe altele, o tălmăcire a Arhipelagului Gulag. Nu și-a trădat, din cîte știu, niciodată panașul literar, spre deosebire de abjectul său frate Aurel, despre care se rușina să vorbească. Era un prieten cald, sub o mică grimă de severitate ce nu convingea. Prefera a se dezvălui în orele potatorice, străbătute cu o limpezime a minții nicicînd umbrită, într-o stare în care obișnuia să recite incantatoriu versuri, mai puțin ale sale cît ale altora. Mai cu seamă ale lui Labiș, pentru care nutrea o admirație fanatică. A fost un veritabil poet prin fibra-i intimă. A fost un om. Ne întîlneam, din păcate, în răstimpuri tot mai mari. Am fost, în cîteva rînduri, oaspetele său la București. În nici o împrejurare nu m-a dezamăgit. Tristețea prezumată a unei neîmpliniri scriptice și-o ascundea cu demnitate, sub un surîs de-o ironie neveninoasă, adolescentină. Conștient, desigur, de ceea ce ar fi putut fi drumul său dacă ursitoarele nu i-ar fi trasat altul, nu era capabil nici să înșele pe cineva, nici să se înșele pe sine. Și-a păstrat carisma pînă la sfîrșit. I-am prefațat volumul Trident, unicul în care și-a adunat cu zgîrcenie textele originale, poezie și proză, al treilea segment fiind rezervat cîtorva traduceri de poezie preferate. Părea fără vîrstă. Fără doar și poate zeul Bachus l-a chemat la sine prematur și-l alintă acum, în eter, cu augusta-i prietenie. * Umberto Eco se plînge că primește prea multe cărți pe care nu are timp să le citească, între care și cărți în limba română. Românașii noștri care-i trimit scrierile lor în original vor să facă o glumă proastă sau ? * De ce un tînăr, o tînără par făpturi încărcate de mister? O așteptare difuză pare a le însufleți trupul, o lucire a ochilor, un elan al mișcărilor parcă i-ar duce dincolo de orizontul comun, către o viziune. Mai relevantă ni se înfățișează această înflorire somatică decît frămîntarea inimii, decît abundența proiectelor și a fireștilor iluzii. Imaginea acestor tineri ne duce gîndul la niște ambarcațiuni încărcate de oameni veseli, cu o rumoare a încrederii, care se pun în mișcare într-o răpitoare dimineață solară, îndreptîndu-se spre o zonă primejdioasă. De ce ne impresionează la tineri mai cu seamă înfățișarea lor fizică? Pentru că ea este jertfa cea mai de soi adusă implacabilului destin omenesc. Corpul e cea mai vizibilă față a sacrificiului inevitabil. * Trebuie un anume orgoliu pentru a nu ceda vanității (Ghislain de Diesbach). * A ști că poți face ceva e un simțămînt mai puternic decît cel al făcutului. De ce e vinovat, cum spune poetul, tot făcutul? Pentru că limitează natura potențialității, reprezentînd doar o fărîmă din nelimitat. * Mai întîi alergi după perfecțiune în joacă, apoi cu gravitate, în cele din urmă cu durere. Îți dai seama că perfecțiunea înseamnă o mutilare a vieții, o înfățișare a sa impusă de undeva din afară, prin acte selective necruțătoare. * Perfecțiunea implică o apărare, un scut față de tine însuți, cel curent, nemulțumitor. A pune perfecțiunea între sine și altul, spune Valéry. Dar nu numai atît, căci adaugă: Între sine și sine. * Blajina, binefăcătoarea bunătate Ce-am putea spune despre fața ei aparent lipsită de forță, complet dezarmată, luminiscentă în confruntarea cu masa opacităților, nelăsînd nici o umbră? Și cu toate acestea bunătatea implică un dramatism intim. E o sfidare a lumii dedate la rău, alunecate în dezordine, în amoralitate, ceea ce nu e un lucru chiar lesnicios. Prin bunătate încercăm a introduce o ordine umorală, o putere inefabil constrîngătoare a înțelegerii. Bunătatea luptă, da, luptă, prin suflul său atoatepacificator cu accidentele nedreptăților, cu iregularitățile absurdului, constituind cea mai subtilă și suplă formă a justiției (Monseniorul Ghika). E un tribunal al inimii, dar totuși un tribunal. * Cînd eram tînăr mi se spunea: «O să vedeți dvs. cînd o să aveți cincizeci de ani». Acum am cincizeci de ani și n-am văzut nimic (Erik Satie). * Zi tristă. Am aflat că zilnic se publică în lume peste trei mii de cărți * Proștii se folosesc de oamenii de spirit la fel cum cei scunzi poartă tocuri înalte (Vauvenargues). * Erosul: un aliaj între afect și senzualitate. Sentimentul presupune o evadare din sine, o plutire a ființei deasupra trupului, o armonie fie și deznădăjduită, care, ca orice armonie, năzuiește în esență la ceva ce-o depășește. Dimpotrivă, senzualitatea e o echivalare a eului cu trupul, o înșurubare a sa în prezent, presupunînd închiderea ferestrelor spre trecut sau viitor. Asocierea dintre sentiment și satisfacția simțurilor, nu e, de regulă, echilibrată. În funcție de profilul psihic al individului, aceasta înclină fie spre reveria afectivă, fie spre chemarea corporală ce se consumă într-o rece frenezie. Donjuanismul e o emblemă a senzualității. Don Juan conține o deznădejde mascată, de care nu e întrutotul conștient, pe care o trădează prin nesățioasa-i căutare. Lipsit de sentiment, Don Juan întrupează o biruință a vidului lăuntric, alinat de cinismul său comportamental ca de un drog. * Dorința de a te da în spectacol. O inadaptare provocatoare, stridentă. Corespunde țipătului de ajutor al unei ființe în primejdie. * Jocuri ale hazardului sau tainice potriviri ale unui mecanism abscons? Unele apar în viața a mai fiecăruia dintre noi. Altele sunt consemnate de istorie. De exemplu, prăvălia în fața căreia, la 14 mai 1610, a fost înjunghiat Henric al IV-lea avea drept firmă o inimă străpunsă de o săgeată cu o coroană deasupra. O altă coincidență: tot la un 14 mai, în 1643, Ludovic al XIII-lea, fiul lui Henric al IV-lea, și-a dat ultima suflare. Soarta regelui Ludovic al XVI-lea a fost legată, straniu, de coincidența purtătoare de nenorocire a datei de 21. Ludovic al XVI-lea s-a căsătorit la Viena la 21 aprilie 1780, iar Parisul a celebrat la rîndul său această ceremonie la 21 iunie. Tot la 21 iunie, 1781, i s-a născut Delfinul. În urma Revoluției, după ce a încercat să fugă la 21 iunie 1791, regele a fost executat pe 21 ianuarie 1793. Comisia revoluționară care l-a condamnat a fost compusă din 21 de membri. Înainte de 8 iunie 1944, ziua invaziei Normandiei, ziarul londonez Daily Telegraph a publicat un rebus ale cărui definiții conțineau multe cuvinte din codul ultrasecret folosit în operațiunile aliaților: Omaha, Utah, Mulberry etc. și chiar numele operațiunii înseși, Overlord. Careul fusese alcătuit de un profesor care nu putea să aibă în ruptul capului vreo legătură cu codul secret. * Dezagrementul produs de un medic ce nu-și reprimă vanitatea în fața pacienților. Dezastrul, cînd se află în cauză un psihiatru. Am cunoscut cîteva asemenea cazuri. Deoarece manifestarea vanității îi blochează nu doar, să zicem, putința psihoterapiei, ci și acea normală comunicare (egalizare formală) cu suferindul, care, dacă nu se petrece, induce acestuia un simțămînt de jenă, de alienare în raport cu propriul eu. E un soi de coborîre sub nivelul zero al relației. În loc de-a ne transfera ceva din starea sa de spirit ce s-ar cuveni să fie comprehensiv-ocrotitoare, un asemenea esculap ne îndepărtează de noi înșine, ne împinge în derută. Se ivește riscul unui clivaj intim, de factură schizoidă. Medicul la care mă gîndesc în special obișnuia, la consultație, a ține un discurs autolaudativ, a cărui sonoritate o savura vădit, prea puțin atent la cel ce venea a-i cere ajutorul. Și, bineînțeles, a-i tăia vorba pacientului, cînd acesta voia și el să strecoare o propoziție. Așadar îl invada cu propria-i personalitate pe care și-o admira, dar care, oricum, nu constituia un remediu * Adesea am fost dojenit pentru săvîrșirea unor greșeli pe care cel care mă dojenea nu avea tăria sau curajul de-a le săvîrși el însuși (Lichtenberg). * Întîlnesc uneori bătrîni ce arborează o ținută bătătoare la ochi, un pic alură sportivă întîrziată, un pic reminiscență hippy, extravaganță cît încape. Zilele trecute am avut prilejul de-a privi un asemenea specimen, la întîlnirea cu un literat ce și-a lansat o carte. Bondoc, cu barbișon alb și ochelari, avea o bonetă pe-o ureche, o bluză verde, pantaloni scurți și ditamai ciorapi roșii ce-i veneau, pe gambele groase, pînă aproape de genunchi. Ar fi părut oarecum ieșit din timp, cu amuzanta-i schiță de identitate întineritoare, la rigoare verosimilă, dacă nu l-ar fi încurcat ceva. Și anume prezența, alături, a nevestei. O bătrînă grasă, prăbușită în lipsa-i completă de orice cochetărie, ce nu mai îngăduia nici o iluzie. * Socialismul nu-și asumă deloc schimbarea capitalismului. Dimpotrivă, se află pe același teren cu acesta, e sînge din sîngele și carne din carnea capitalismului. Socialismul vine în schimbul creștinismului, vrea să-l înlocuiască pe acesta din urmă. Este străbătut la fel de mult de patosul mesianic și pretinde să aducă vestea cea bună a mîntuirii de suferințe și nenorociri. Socialismul a apărut pe teren iudaic. E o formă laicizată a vechiului hiliasm evreu, speranța unei împărății lumești, a fericirii pămîntene a lui Israel. Nu întîmplător, Marx a fost evreu. El a păstrat nădejdea unei apariții viitoare a lui Mesia. Însă pentru el poporul ales de Dumnezeu, poporul mesianic, a fost proletariatul. Această clasă a fost înzestrată cu toate caracteristicile poporului ales. Dostoievski nu l-a citit pe Marx, nu a avut în fața sa forma teoretică desăvîrșită a socialismului. Dar a prevăzut în socialism ceea ce, mai apoi, s-a dezvăluit lui Marx și mișcării care-i poartă numele. Socialismul marxist este edificat astfel încît să fie antipodul creștinismului. Între marxism și creștinism există o similitudine provenită dintr-un antagonism polar. Socialismul marxist nu e conștient de sine, nu-și recunoaște spiritul, întrucît acesta rămîne la suprafață. Dostoievski merge mai departe și mai profund în demascarea adevăratei naturi a socialismului. El descoperă în socialismul revoluționar și ateu baza sa antihristică, spiritul antihristic. Nu face această descoperire fiindcă el însuși se află de partea unor principii «burgheze». Dostoievski s-a împotrivit mai radical spiritului «burghez» decît socialiștii, care sunt cu totul prizonieri ai acestui spirit (Nikolai Berdiaev). * Tăcerea dă impresia de prestigiu, de forță pentru că divulgă înrudirea noastră cu regnul mineral, deci apartenența noastră cosmică. * Un rafinament al culturii obosite: a te impune mai mult prin ceea ce nu posezi, nu izbutești, nu ești. * Amorul propriu este un animal curios care poate dormi chiar și sub cele mai crunte lovituri, dar care se trezește, rănit de moarte, la o simplă zgîrietură (Alberto Moravia). * Femeile au darul de a înnobila instinctul, acordîndu-i un suflu de fatalitate. * Iubirea cea mai profundă, agape, face abstracție de dorință. O mistuie în intensitatea sa blîndă, copleșitoare. Obiectul său e atît de pur, încît se desfoliază de dorință. |