Despre poezie s-ar putea spune ca şi despre căutarea lui Dumnezeu. O cauţi cu adevărat atunci cînd ai şi găsit-o.

*

Ce complicată salvare e fineţea!

*

Nu te mîndri faţă de Celălalt. Încearcă, dacă e cazul, să te mîndreşti faţă de tine însuţi.

*

„Grija pentru gloria lumească, pentru părerea oamenilor nu este una dintre slăbiciunile omeneşti, una din ispite, aşa cum cred unii, nu, ea este ispita ispitelor. Pe ea se bazează aproape toate, dacă nu toate păcatele omeneşti: bogăţia, erudiţia, dorinţa de putere, iritarea, ura, disperarea, toate pornesc de la ea. Pentru a simţi întreaga importanţă păgubitoare a acestei cumplite ispite ajunge să ne închipuim viaţa eliberată de ea, viaţa închinată împlinirii voinţei lui Dumnezeu, complet lipsită de grija judecăţii oamenilor. Închipuieşte-ţi pregnant această viaţă în orice împrejurare şi vei avea imaginea unei libertăţi uimitoare, neîncercată încă, şi conştiinţa rostului tău omenesc şi divin” (Tolstoi).

*

Exişti doar pentru că există Totul.

*

Prezentul? Nu e un drum, ci o răscruce.

*

Cunosc un ratat desăvîrşit. De peste cinci decenii a vrut să fie pictor, poet, fotograf, regizor, romancier, cineast ş.a.m.d., fără a izbuti decît să ofere proiecte, schiţe, începuturi nesatisfăcătoare, trecînd de la una la alta şi întorcîndu-se înapoi fără vreun randament. De ce să nu cunoască şi ratarea o treaptă a desăvîrşirii? Nu e cîtuşi de puţin un orgolios încuiat, un pedant moroz. O bravadă bonomă a succesului ce „va veni”, o facondă bine dispusă nu l-a părăsit pînă azi. E un „simpatic”. Un soi de suprarealism volubil îi susţine optimismul prea puţin realist. Pentru un ochi mai atent, se relevă însă lipsa sa de interiorizare. Retorica, gesticulaţia personajului nu reprezintă decît o spumă care umple un pahar la fundul căruia lichidul aproape că nu există. Comunicativ, de-o sociabilitate meridională, nescutită de mici şmecherii (trucurile lui au însă, din fericire, o miză mică), mă inhibă, totuşi, în mod ciudat. Nu găsesc ce să-i spun, ajung să vorbesc greoi în preajma lui fără o cauză pe care s-o pot conştientiza. Să fie de vină uriaşa disproporţie între himera
ce-o cultivă cu seninătate şi real? Ori inconsistenţa chiar a himerei, slaba ei calitate în sine? Oricum, îl văd ca pe un ratat de performanţă. E remarcabil faptul că nu alunecă pe un făgaş compensator, nu recurge la vreo reţetă colaterală care să-l „salveze” cît de cît. Consecvent cu ratarea lui, o adînceşte, se complace într-însa. O întrupează ca nimeni altul, fără vreun semn că ar realiza-o, că ar vrea să se elibereze de această povară, că s-ar îndoi de fiinţa sa. Pare fericit în ratare ca într-un succes. Aşa încît aş zice că închide un cerc între izbînda socotită de unii dintre cei ce au parte de ea drept o ratare şi ratarea însăşi, trăită pînă la capăt ca o izbîndă.

*

„Există ceva mai trist decît ratarea idealurilor, este realizarea lor” (Cesare Pavese).

*

Mă întreb iarăşi: de ce un om tînăr pare încărcat de mister? De o tensiune care nu se îndură a ieşi din sine, a deveni proiecţie, semn exterior satisfăcător? Un răspuns (prea) simplu ar fi acela că are „viitorul în faţă” sau, cu o complezenţă devenită clişeu, „întreg viitorul în faţă”. Dar, de fapt, nu e vorba de aceasta. Viitorul e un timp mediocru. Contează mai cu seamă prin ceea ce îi dăruie trecutul, prin ficţiunea nostalgică a trecutului pe care o poate răsfrînge. Tinereţea n-ar putea emoţiona aşadar prin raportarea sa convenţională la viitor, ci prin legătura sa spectrală cu trecutul, despre care se vorbeşte mult mai rar. E o vîrstă a inaugurării prin excelenţă, deci una care prin marea-i iradiere de vitalitate alimentează substanţial trecutul. Se preface rapid în trecut. O vîrstă mitologică. Dacă în cazul copilăriei, şi ea o vîrstă inaugurală, putem vorbi de o mitologie edenică, a inocenţei cufundate în sine, în cazul tinereţii putem vorbi de o mitologie demonică, de o frămîntare creatoare secundă, în duhul a ceea ce se numeşte imitatio Dei. Aparent, tinereţea constituie o mare şansă a creaţiei creaturii, într-un climat biologic propice, precum o încercare a omului „să transporte fragmente de vise, cum spune Valéry, pe malul lucrurilor”. Creaţie virtuală, tinereţea e un abis ce se absoarbe treptat. Uneori, numai uneori e capabilă a se transpune în „lucrurile” creaţiei efective. Dar pentru majoritatea, imensa majoritate a indivizilor rămîne o modalitate de a trăi ameţitor, fără margini perceptibile ale eului, precum o sfidare reflexă a creaţiei care implică o damnare prin inexorabila-i delimitare.

*

„Prietenii sunt duşmanii cu care am încheiat un armistiţiu care nu este respectat totdeauna în mod cinstit” (Giovanni Papini).

*

Antipatia faţă de acelaşi obiect solidarizează mai uşor decît preţuirea, întrucît cea dintîi e mai terestră, impunînd tactici, măsuri, aranjamente mai atractive decît cea de-a doua.

*

Geniul e fecund atît pentru că reprezintă „facultatea de a trata obiectele închipuite ca pe cele reale” (Novalis), cît şi pentru că reprezintă, deopotrivă, facultatea de a trata obiectele reale ca pe cele închipuite.

*

Individul practic vrea să fie doar ceea ce n-a mai fost. Visătorul vrea să fie doar ceea ce a mai fost cîndva.

*

„Cineva îşi zicea adeseori: la cincizeci de ani tu ai rămas tot aşa cum erai la cinci ani, un copil grav, care umblă după năluce” (G. Ibrăileanu).

*

„Femeile nu citesc pentru expresie, ci pentru observaţiile despre viaţă, adică despre ele” (G. Ibrăileanu). Am impresia că această sensibilitate moralistă e proprie nu numai femeilor, ci şi extremităţilor vieţii. La fel citesc copiii, atenţi la amuzament, şi bătrînii, dornici de „concluzii”. Cu toate că aceste „concluzii” asupra existenţei vin prea tîrziu, cînd nu mai pot modifica nimic, aidoma unui bilet de loterie cu un număr cîştigător, pe care-l găseşti rătăcit în sertarele tale, după o jumătate de veac.

*

Să fie admiraţia o invidie învinsă?

*

„Nu există nici un motiv ca unui om să-i placă aceeaşi carte atît la 18 cît şi la 48 de ani” (Ezra Pound). Într-un fel, da. Plăcîndu-i, din alte unghiuri, aceeaşi carte, aceasta devine o carte nouă. Experienţa acumulată supune vechiul chip textual unui act de chirurgie estetică şi nu numai, ce-l face de nerecunoscut.

*

„Cînd cunoaştem un om prin opera sa, avem impresia că va trăi veşnic” (Anais Nin).

*

Luciditatea serafic-anorganică a cerului orbitor de albastru. Cei cîţiva nori pufoşi, cu forme rotunjite, care-i dau tîrcoale, reprezintă adaosul senzualităţii de care luciditatea nu se-ndură a se despărţi.

*

Întîlnesc această frază mult tulburătoare a lui Edgar Lee Masters: „Iubitele care ies din viaţa noastră sunt mai patetice decît cele moarte, întrucît fostele iubite sunt cele pe care le-am îngropat de vii”. Sic erat in fatis…

*

Caricatura: o variantă a forţei ce se economiseşte.

*

Ce e amintirea decît o metaforă a timpului? Prin amintire trecutul se transformă în intemporalitate precum într-un semn estetic.

*

Memoria ţine de contingent, amintirea ţine de absolut.

*

Acrobaţia clipei între ceea ce o poate preschimba într-un act administrativ (memorie) sau în absolut (amintire).

*

Primesc un volum al confratelui George Gibescu, Poesii (Ed.Semne, 2010). Reţin următorul text:

„Frunză galbenă de-o carte,/ Cînd mă doare bonaparte,/ Mănînc vişini dintr-un dud,/ Schimb o tură c-un nebun,/ Toţi mă strigă cu Maestru,/ Cîteodată şi Gibescu. // Prietenul cu-acordeon/ Schimbă pasărea în pom,/ Dar cînd vrea o face om,/ Altul sapă la o cracă/ Un biet iepure în groapă.// Şi-am zis galbenă de-o veste,/ Caut fabula-n poveste,/ Rămîn blond, precum mă ştiţi,/ Printre criticii vestiţi,/ Învelit cu blîndul har/ Bînd izvorul din pahar.// Un poet-ţăran mă paşte/ Scriind versurile cu lapte,/ Confruntîndu-l pe Arghezi/ Dintr-un petic al livezii”.

*

Pentru cel nemulţumit de fizicul său, e bine să privească portretul nefericitului pictor Achille Emperaire, realizat de Cezanne, prietenul său din anii copilăriei, personaj rafinat şi elegant, deşi un pitic malformat, pe care portretistul său îl caracterizează în următoarele cuvinte: „Un suflet care arde intens, o tărie de fier, un orgoliu nezdruncinat într-un corp diform, o flacără de geniu într-o vatră hidos făurită”.

*

Jocul materiei cu sine: poezia. Jocul materiei cu moartea: existenţa.

*

A-l subevalua pe Celălalt înseamnă a te supraevalua pe tine.

*

Inteligenţa: suferinţa cunoaşterii.

*

Radu Petrescu îmi spunea: „De la o vîrstă, suntem toţi de aceeaşi vîrstă”.