Pagini de jurnal (15)

Nici gînd să limitez cumva dreptul la opinie al de-atîtea ori admirabilului Alexandru George, dar următoarele cuvinte pe care le emite cu privire la Goma sunt pur şi simplu oribile: „Goma, după micul său conformism iniţial, a evoluat negativ, a devenit un ticălos şi un închipuit şi pare a sfîrşi în demenţă, după ce s-a comportat, şi o face în continuare, ca un criminal”. Chiar aşa: „ca un criminal”! (Litere, nr. 2 / 2011) Şi apoi de unde pînă unde Adrian Păunescu, „scriitor basarabean”? Oltean get-beget, bardul de la Bârca a văzut lumina zilei în Basarabia printr-un accident de serviciu al părinţilor săi, care, în zilele războiului, s-au deplasat în provincia noastră răsăriteană pentru scurtă vreme. Oare Barbu Cioculescu, născut în Franţa e, în vederile lui Alexandru George, un… scriitor francez?

*

Nu oricine susţine idei juste, fie şi aşa-zicînd curajoase, e neapărat un om de ispravă. Unii publicişti utilizează un montaj frazeologic aparent convingător, pentru ca în spatele acestuia să-şi permită inconsecvenţe, exagerări, felonii. Poza „temerară” e menită a le creşte preţuirea pe piaţa compromisurilor. Însă trucajul nu întîrzie a ieşi la iveală. Astfel de condeieri sunt mînaţi de regulă fie de interese conjuncturale ce ajung a se trăda, fie de o vanitate care-i împinge la nemăsură. Întreg eşafodajul discursului lor e şubrezit de capriciu. Voinţa de a-ţi proclama cu orice preţ dreptatea, contrazicîndu-ţi (nu o dată insultîndu-ţi) sistematic preopinentul, duce la polemici neviabile, stridente, precum tîrîrea unei bărci pe uscat.

*

Oare se pierd cu adevărat gîndurile pe care le uiţi (uneori „de la mînă pîn-la gură”, cînd intervine înaintarea în vîrstă), amintirile ce se topesc în uitare aidoma unor bulgări de zăpadă? Nu rămîne nimic din ele? Greu de spus. Poate că totuşi o pastă informă care încearcă să înşele deplorabilul prezent, simulînd uitarea, astfel cum unele vieţuitoare se prefac moarte spre a deruta prădătorii. Cînd aceştia se îndepărtează, ele îşi reiau mişcările vieţii, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Nu procedează identic şi sufletul nostru pîndit de pericole pe care o excesiv de limpede, de fermă figură a sa le-ar putea potenţa?

*

„Puterea e imposibil de evitat. Pentru mine e o problemă esenţială. Am conştiinţa că orice instituţie reprezintă o inegalitate. Idealul nu poate fi atins în nimic. Sindicalismul statal, religios, naţional este una dintre cele mai mari ispite” (Tolstoi).

*

„Opinia publică e părerea majorităţii, iar majoritatea e întotdeauna stupidă. Gloata ne inspiră respect, cînd mai mulţi afirmă unul şi acelaşi lucru. Credem că trebuie să fie ceva înţelept la mijloc…” (Tolstoi).

*

Deşi în esenţă anistorice, postulînd valoarea în sine, fără legătură cu cadrul eterogen al societăţii în care iau naştere, creaţiile au nevoie de o înseriere cronologică, în afara căreia se pot produce confuzii. Stilurile, şcolile evoluează în cuprinsul unei întreg stagnant, pînă dobîndesc la rîndul lor necesara imobilitate axiologică în alcătuirea acestuia. Un autor se eşalonează în raport cu contemporanii săi, într-o schemă a avansării sau a regresului, de care ar fi nedrept să nu ţinem seama. Pînă ajung a se stabiliza (vorba vine: relativ!) în „frigiderul axiologic”, creatorii se raportează unii la ceilalţi în virtutea unei ordini. A o admite pare a nu fi doar un semn de politeţe, ci şi unul de recepţie corectă. Nu fără a interveni iluzii întristătoare. Să ne imaginăm cu ce strîngere de inimă va fi luat cunoştinţă Macedonski, cel ros de nerecunoaşterea „contimporanilor” săi, „tot mai pizmaşi şi mai mişei”, de poeţii afirmaţi, cu succes, la începutul veacului al XX-lea, mult mai tineri decît acesta, care păreau a se juca cu verbul poeticesc, cel ce se compunea atît de trudnic sub pana autorului Nopţilor: Iosif, Anghel, Goga, Pillat etc. Azi, în toate privinţele, îi socotim în urma lui Macedonski.

*

Spre a-şi asigura un minim confort, n-ar fi nepotrivit ca un critic, cînd iese în public, să poarte un ecuson cu inscripţia: „Nu sunt obligat să scriu despre dumneavoastră”.

*

„Foarte multe lucruri le-am cunoaşte mai bine, dacă n-am vrea să le cunoaştem prea exact” (Goethe).

*

Mărturiseşte undeva Proust că, atunci cînd, mergînd pe stradă, întîlneşte o femeie care, la o privire fugară, i se pare frumoasă, nu insistă, n-o priveşte mai atent spre a păstra eboşa fermecătoare a primei impresii. E o soluţie admirabilă. La fel ar trebui să procedăm, intuitiv, efleurînd imaginile în care simţim ceva tainic, pentru a nu le deforma cu pretenţia unei cunoaşteri care s-ar institui, trufaşă, pe sine, în locul obiectului sfios, gata a se retrage în gol. Se zice că noi nu trebuie să ne grăbim, dar simţurile noastre au uneori graba graţioasă a unui fluture. Şi cred că nu greşesc…

*

Generozitatea corbului, faţă cu ingratitudinea noastră. În China şi Japonia, corbul este un simbol al recunoştinţei filiale, faptul că pasărea îşi hrăneşte părinţii cînd aceştia sunt bătrîni fiind socotit semnul miraculos al unei ordini morale a întregii lumi.

*

Mi-am dat seama că, oricît de slab ar fi, un autor de versuri actual îşi poate găsi un comentator care să-l laude. Şi, vai, ţara e plină de condeieri mai de rea calitate chiar decît cei înfăţişaţi la tv. de Alex Ştefănescu, la rubrica Tichia de mărgăritar, care se înţeleg de minune între ei. Se vede că funcţionează o armonie în dizarmonie…

*

„Eu am fost printre primii care au susţinut legea Ticu Dumitrescu şi am adunat semnături pe stradă, dar nu e voie să confundăm, cred eu, două lucruri: reforma instituţiilor pe bază de funcţionari sau demnitari cinstiţi şi o reformă morală, ce ţine de indivizi, de exerciţiul spiritual, individual (…). Nu poate veni domnul Liiceanu, oricît de moral ar fi, de exemplu, Domnia sa, şi să ne spună nouă, vreo zece persoane «Gata, reformaţi-vă moral!». Cum să ne reformăm moral? Asta ţine de actul mărunt, zilnic. În ce măsură eu încerc să fac să trăiască virtuţile în actele mele? E un exerciţiu îndelung. Eu spun asta pentru că sunt greco-catolică şi am fost educată în acest spirit, nu vreau să spun că reuşesc să-l aplic în viaţa mea de zi cu zi, sunt o păcătoasă şi eu, dar cel puţin sunt conştientă şi mă străduiesc. Asta e reforma morală: a da viaţă unor virtuţi, unor valori prin trăire, or asta nu se poate legifera” (Doina Cornea).

*

Să fie lectura, cum s-a rostit, într-o sintagmă celebră, Valery-Larbaud, „un viciu nepedepsit”? Poate fi „un viciu nepedepsit” pentru că tulbură normalul, ordinea pragmatică a indivizilor deranjaţi de orizonturile imprevizibile, incomensurabile ce le deschide, resimţite ca subversive. Necunoscutul e pentru ei potenţial ameninţător. Cu atît mai mult cu cît poate lua chipul unor idei şi unghiuri de vedere, al unor viziuni ce-ar atenta, cu mijloace imparabile, la interesele, habitudinile, năravurile lor. De aici dispreţul rînjitor faţă de cititorii sîrguincioşi, „cu capul în nori”, visători pe marginea smintelii donquijoteşti. Cartea trasează o graniţă suficient de precisă între semenii noştri ce-o refuză şi cei care o citesc. Cei dintîi simt primejdia unei „agresiuni” nelămurite, incorporale. Aşadar să admitem că lectura e „un viciu”. Dar de ce „nepedepsit”? Întrucît indispoziţia necititorilor nu s-ar putea legifera, n-ar putea recurge la represalii ori interdicţii decît în situaţia exceselor inchizitoriale ori totalitare. Odată produs, textul e imaterial, indestructibil. Dobîndeşte un statut metafizic. Nici un text nu poate fi cu adevărat nimicit, susţinea, pe drept cuvînt, mult încercatul Mihail Bulgakov. Pînă la urmă intervine o toleranţă silită, o acceptare acră din partea turmei faţă de cei „diferiţi” prin aptitudinea livrescă. Încetul cu încetul, scăpăm de segregare, temniţă şi rug, în rînd cu negrii, cu ţiganii, cu homosexualii…

*

Extravaganţe genialoide. Salvador Dali a tapetat cu coji de pîine pereţii Muzeului Figueras, spunînd: „Pîinea pe care eu am inventat-o nu a fost concepută să hrănească familiile numeroase. Pîinea mea este împotriva umanităţii. Cu această pîine care este luxul fanteziei, oamenii se vindecă de concepţia raţiunii practice, este o pîine aristocratică, estetică, paranoică”.

*

Categoria augustă a autorilor ajunşi pe un platou de reputaţie, care nu-şi mai trimit cărţile confraţilor ca mai pe la începuturi, din considerentul rafinat că nu-i mai interesează opiniile critice ori din cel candid că respectivii confraţi le vor găsi şi le vor cumpăra ori împrumuta…

*

„Am recitit sau am citit mult Valery. Iată, aşadar, geniul Franţei aflate la amurg concentrat în acest om încîntător şi limitat. De altfel, nu este un egotist, ci un călugăr ateu. E vedantist fără să-şi dea seama: totul pentru atman, pentru sine, pentru un punct de diamant în mijlocul fantasmagoriei mişcărilor spiritului. E filosoful care laicizează şi usucă toate elanurile religiei. Dumnezeu se află în om, dar acest Dumnezeu este un punct imperceptibil, în fond vacuitatea, mai mult încă decît în vedantismul lui Ramanuja, este Marele Vehicul cînd întîlneşte Vedanta. El justifică prin fineţea artei sale, prin delicateţea procedeului său, introversiunea fiecărui francez. Mai puţină patimă ca la Mallarme. Doar în aparenţă are ceva comun cu Mallarme. În fond, e un francez din secolul al XVI-lea sau al XVII-lea, pasionat de raţiune, care din întîmplare i-a întîlnit pe Mallarme şi Poe. Nimic romantic. La Jeune Parque e un tur de forţă, o culme de înşelătorie, sau poemul îmbrăţişează dezordinea care se află în străfundul acestui relativism extrem. Aceeaşi poziţie ca şi a lui Nietzsche, aceeaşi teorie a cunoaşterii. Extremul relativism ca expresie a unui raţionalism. E acel Nietzsche din Humain trop humain. Nu vorbeşte niciodată despre el, poate că nici nu-l cunoaşte: simplu paralelism de epocă? E francezul dezamăgit, dezgustat de sine, dacă vrei: pescarul cu undiţa, cavalerul solitar al Pernod-ului. Pe de altă parte, este eternul filosof detaşat de zei, de cetate, de sine însuşi: cinicul, platonicianul sceptic. El reprezintă epoca mai elevat şi mai acut decît Giraudoux. Are mai multă perfidă distincţie. De comparat şi cu Maurras. Nu sunt învecinaţi decît geografic şi temporal. Acelaşi intelectualism dublat cu un straniu şi subţire găietan de lirism simbolic. Acelaşi fanatism, acelaşi rigorism pentru o cauză pierdută. Acelaşi dar de a excita admiratorii şi fanaticii. Aceeaşi decepţie liniştită şi de care se bucură subtil. Doi dintre martorii cei mai elevaţi ai sfîrşitului” (Drieu la Rochelle).

*

Unii joacă şah. Aceştia reprezintă prudenţa. Alţii dansează. Aceştia ilustrează graţia, frumuseţea. Alţii, fără a sta pe gînduri, sar în prăpastie, unul după altul. Aceştia înfăţişează mişcarea fatală a turmei. Dar poeţii? Stau pe margine şi nu o dată regretă că nu fac parte din nici una din cele trei categorii.

*

Recitindu-te, constaţi că unele pagini ale tale au fost rău croite. Încerci să le îndrepţi, dar zadarnic. Trebuie să ai tăria de a le abandona. Prin analogie, există făpturi umane cu un caracter defectuos, de care, chiar dacă încerci o strategie a bunăvoinţei, închizînd ochii la momentele inconvenabile şi plusînd speranţa unei îndreptări, nu poţi a nu te izbi. Mai devreme ori mai tîrziu, natura lor dezamăgitoare iese la suprafaţă. Îţi dai seama că intuiţia ta iniţială n-a greşit.

*

Cînd întîlneşti, pe neaşteptate, într-un loc pustiu (o pădure, un parc, o stradă etc.), un om, ţi se pare misterios, nu o dată la modul dezagreabil, ameninţător. Să fie un reflex al „sălbăticiei” locului în cauză?

*

Optimismul, ca un oportunism al instinctului.