Am vizitat Oradea la finele anului 2010, după unsprezece ani în care n-am revăzut-o. Oraşul meu de suflet cîndva (doar cîndva?), care-mi înrămează adolescenţa, tinereţea şi o bucată de viaţă care a urmat, unde se află mormintele celor mai dragi ale mele fiinţe şi unde nădăjduiesc să poposesc şi eu definitiv. Centrul prezintă cîteva schimbări, acceptabile totuşi. Buldozerul demolărilor nu l-a muşcat adînc, cum s-a întîmplat în alte locuri, bunăoară în Amarul Tîrg. Am ajuns într-o seară ploioasă, cu un aer cenuşiu, greu, umplînd plămînii ca un smog, care nu m-a împiedicat însă de la o lungă preumblare singuratică, sub umbrelă, pe străzile (rămase din norocire intacte) pe care am locuit. O primă impresie: spaţiul s-a contractat, s-a micşorat cumva aidoma unui om bătrîn căruia i se împuţinează trupul. Să fie o aluzie a timpului tot mai redus ce-mi mai rămîne? În schimb, drumul parcurs în dimineaţa următoare, brusc înseninată, solară, împrospătîndu-mi obrajii, la cimitirul Rulikovsky, mi s-a părut mult mai lung decît cel cu care eram deprins odinioară. Să fie iarăşi o aluzie la dificultăţile ce mă mai aşteaptă înainte de a-l face pentru ultima dată? Apoi o stranie, neaşteptată înstrăinare. „Partir c’est mourir un peu”, desigur, dar parcă e şi altceva. Un soi de mustrare adresată unei conştiinţe insuficient recunoscătoare, răzleţită pe căi pe care n-a mai avut tăria de-a rămîne fidelă acestor ziduri atît de familiare încît păreau a o însoţi precum o umbră a sa. O admonestare venită din eter pentru o culpabilă nestatornicie. Melancolizat, am intrat în vechile localuri (care-au mai rămas): Transilvania, Astoria, Cîrciuma bihoreană, am urcat la Ciuperca precum un somnambul. Vechile cunoştinţe, Ioan Moldovan, Traian Ştef, Valentin Chifor abia mi-au întărit umoarea unei tărăgănate despărţiri de mine însumi. M-am pomenit precum un fiu rătăcitor ce nu se mai poate întoarce la sine. Pentru prima oară de la plecarea mea din urbe nu-l mai pot întîlni pe prietenul cu suflet cald Ion Davideanu şi nici pe vîrstnicul vecin şi tovarăş de escapade, trecînd fără păs peste marea diferenţă de ani dintre noi, Paul Gaitanopol, aflaţi, de puţină vreme, dincolo. N-am omis să poposesc cîteva clipe şi-n faţa unei clădiri cu o semnificaţie aparte, acum ostilă, ca un bloc de negură. O foarte dureroasă coardă sentimentală a vibrat mai slab decît mă aşteptam…

*

Exagerarea: ambiţia formei care-şi adulează conţinutul spre a obţine o avansare ierarhică.

*

Exagerarea flatează vulgul, fiind „un lucru care place spiritului uman” (Napoleon). – De ce? Pentru că e un soi de parvenire.

*

Se poate spune şi aşa: „Toleranţa este virtutea omului fără convingeri (G. K. Chesterton).

*

Pe Cornel Regman îl irita teribil orice glumă, oricît de aparent inofensivă, ce s-ar fi referit la persoana sa. Era călcîiul lui Ahile pentru acest om de spirit. Vădea astfel, alături de spumosul său umor ce ne delecta, şi un umor… involuntar, nu mai puţin delectant şi acesta…

*

Walt Whitman şi-a scris sub pseudonim o cronică deosebit de favorabilă unuia din volumele sale. Text apărut în 1885, intitulat, cu entuziasm, S-a născut în sfîrşit un bard american, a cărui caracterizare se înfăţişa astfel: „Solid, mîndru, plin de afecţiune, mîncînd, bînd şi înmulţindu-se, cu hainele bărbăteşti ce-i dau libertate de mişcare, cu chipul bărbos ars de soare…”.

*

Egoismul trupului, inocentul, faţă de egoismul conştiinţei, mai mereu înclinată spre culpă. Fragilă prin complexitatea ei, nouă în mersul evolutiv al vieţuitoarelor, conştiinţa e mai vulnerabilă. Instanţa supremă care e transcendenţa e prin urmare mai pretenţioasă cu acest experiment riscant al fiinţei, astfel cum un pedagog cere mai mult de la învăţăceii cei mai ambiţioşi.

*

„Stilul seamănă cu unghiile. E mai uşor să-l ai strălucitor decît curat” (Eugenio d’Ors).

*

„Este de ajuns să priveşti cu atenţie un lucru pentru ca el să devină interesant” (Eugenio d’Ors).

*

Cînd cineva îmi vorbeşte într-un chip grobian, mă crispez, îmi vine greu să găsesc într-o clipă replica, să iau atitudinea cuvenită. Sufleteşte mă dezechilibrez. Sunt însă persoane care parcă abia aşteaptă o ceartă pentru a se regăsi, pentru a da un „randament” oralităţii violente pentru care dau impresia a avea o vocaţie. E ca un sac cu resturi sordide, care se umple şi care în răstimpuri se cere golit. Cu cît acţionează la o gradaţie mai joasă, cu atît energia indivizilor în chestiune se intensifică, dovedind abilităţi, ingeniozităţi, promptitudini ce ar fi meritat o plasare mai bună. Apreciam astfel… talentul suplimentar al poetului G. P., fost coleg de redacţie al meu la Viaţa Românească, de-a se certa. Imperturbabil, acesta lansa invective cu aerul cu care ar consuma o mîncare care-i place ori şi-ar aprinde o ţigară.

*

Egoistul îi socoteşte de fapt rivali pe toţi semenii săi, dînd dovadă de inconsecvenţă atunci cînd concede a colabora cu unii dintre ei.

*

Tot ce stagnează în viaţă dă iluzia eternităţii. Să fie doar o iluzie ori e o intruziune reală a miracolului acesteia în ţesătura derutantă a trăirilor noastre celor de toate zilele?

*

„Dacă un om are o idee înaltă despre sine, poate fi sigur că aceasta e singura idee înaltă pe care a putut-o avea în viaţă” (A. Esquirol).

*

Vanitosul e un mare naiv. Îi crede nătîngi pe cei din jur, devenind astfel pradă uşoară a discreditului. O pildă a naivităţii ce-şi trage preşul de sub picioare.

*

Cel ce încearcă a te linguşi îşi dă în vileag tertipul atunci cînd observi că linguşeşte la fel şi persoane pe care nu le stimezi.

*

„ – Păi, uită-te şi tu la un animal, la o pisică, un cîine, o pasăre sau chiar la unul dintre animalele acelea mari şi frumoase de la grădina zoologică, la o pumă sau o girafă! Este imposibil să nu observi că toate sunt la locul lor, că absolut nici un animal nu se simte stingherit, nu există niciunul care să n-aibă habar ce are de făcut sau cum trebuie să se comporte. Niciunul dintre ele nu vrea să te linguşească, niciunul nu vrea să te impresioneze. Nu joacă teatru. Sunt exact aşa cum sunt ele, întocmai ca pietrele şi florile sau ca stelele de pe cer. (…) De cele mai multe ori animalele sunt triste (…). Iar cînd un om este foarte întristat, dar asta nu din cauză că l-ar durea dinţii sau că ar fi pierdut nişte bani, ci din cauză că, la un moment dat, preţ de o oră, îşi dă seama de rostul tuturor lucrurilor, al vieţii întregi, fiind cuprins de o adevărată tristeţe, ei, atunci omul seamănă puţin cu un animal – are o mină tristă, dar arată mai la locul lui şi mai frumos ca niciodată” (Herman Hesse).

*

„Mă simţeam cînd în al nouălea cer, cînd în infern, de cele mai multe ori aveam sentimentul că mă aflu în acelaşi timp în ambele locuri” (Herman Hesse).

*

„Ce straniu, am spus eu, nu credeam că poate fi aşa de amuzant să tragi cu puşca! Şi cînd te gîndeşti că odinioară eram un duşman al războiului, Gustav zîmbi. – Da, pe lumea asta sunt prea mulţi oameni. Odinioară nu-ţi dădeai seama aşa de bine de lucrul acesta. Dar acum, cînd fiecare nu doreşte numai să respire aer, ci să aibă şi o maşină, ei, acum îţi dai seama de lucrul acesta. Fireşte, ceea ce facem noi nu este o faptă înţeleaptă, e o copilărie, tot aşa cum şi războiul era o imensă copilărie. În viitor, lumea va trebui să înveţe cum să ţină în frîu proliferarea speciei umane pe căi raţionale. Deocamdată noi reacţionăm destul de iraţional la nişte condiţii insuportabile, dar, în esenţă, întreprindem totuşi un lucru just: reducem. – Da, am spus eu, ceea ce facem noi este probabil o nebunie, dar probabil că, totuşi, este bine şi necesar să procedăm astfel. Nu este bine ca omenirea să-şi folosească excesiv judecata, căutînd să facă ordine cu ajutorul raţiunii, în lucruri care nici nu sunt încă accesibile raţiunii. Aşa apar idealuri ca ale americanilor şi ale bolşevicilor, care sunt extraordinar de raţionale, dar, simplificînd viaţa într-un mod atît de naiv, o siluiesc şi o secătuiesc. Imaginea omului care, odinioară, fusese un ideal înalt, a început să se transforme într-un clişeu. Poate că noi, nebunii, o vom înnobila iarăşi” (Herman Hesse).

*

Te maturizezi încet, nespus de încet poate cu speranţa obscură că nu vei renunţa niciodată cu adevărat la frăgezimile, la informul seducător, la indeciziile feerice ale vîrstelor tinere. Te reţine în cale ceva dinăuntrul tău, care ţi se năzare a fi o şovăială a Destinului însuşi. Te opreşti mereu spre a te măsura nu aşa cum devii, ci aşa cum ai putea deveni pe un drum fără capăt. Blaga îmi spunea: „M-am maturizat tîrziu, abia către patruzeci de ani”.

*

Idei care iau naştere din atrocitatea seninului, din bestialitatea limpezimii.

*

Legea lumii nu e să revezi întocmai (aşa cum speri, în temeiul unui mecanism simplu pe care-l atribui normalului vieţii) oamenii, locurile, lucrurile ce te-au atras. Dimpotrivă. Fluiditatea fatală a trăirilor face ca noile eventuale întîlniri să nu fie niciodată o repetiţie a celor anterioare, ci experienţe diferite, imprevizibile, deseori mustind de decepţii, sacrificii, mortificări. Nimic nu se repetă, totul se produce din nou, cu un minus de energie al cărei background e totdeauna melancolia.

*

Îţi dai seama dintr-odată că decepţia e creatoare. Se creează pe sine, ceea ce nu e puţin lucru.

*

Ideea: o trăire dură, nu o dată tăioasă la culme.

*

„Un om nu înţelege profunzimea unei cărţi înainte de-a fi văzut şi trăit cel puţin o parte din conţinutul ei” (Ezra Pound). E un soi de transă a cufundării în forma Celuilalt, spre a-ţi regăsi existenţa proprie.

*

Michel Schneider despre Céline: „Cuvintele sunt la el mai degrabă scuipate decît mestecate, vomitate mai degrabă decît lucrate pe limba lui Flaubert. Greaţa ocupă acelaşi loc ca diareea la Littell”. Ce să mai spunem despre cîţiva condeieri ai noştri postcomunişti şi, înainte, comunişti sadea. Gropile lor săptămînale pocind obrazul României Mari…

*

Goma îl numeşte pe Vadim „un găinaţ”. Aşadar, o inferioritate chiar pe scara coprologică.

*

„La 20 de ani eşti incendiar, iar după 40 devii pompier” (Witold Gombrowicz).

*

Sugestia de infirmitate pe care ţi-o pot produce tehnologiile scrisului care şi-au luat avînt în zilele noastre, să derive oare din împrejurarea că prima maşină de scris a fost produsă, în 1808, de Pellegrino Turri pentru prietena sa oarbă, contesa Fantoni da Fivizzono?. Acest aparat reprezintă neîndoios fenomenul originar al tastaturii computerelor…

*

Sunt visuri profetice nu în sensul că vestesc realităţi, ci alte visuri.