A avea iluzia ordinii acolo unde e dezordine, a avea iluzia dezordinii acolo unde e ordine. Care e diferenţa? În orice caz, spontaneitatea extremă, fetişizată de suprarealişti, nu e mai puţin un rod al unei conştiinţe, la rîndul său, extreme. Freud îi declara lui Salvador Dali: „În operele clasice eu caut subconştientul, în operele suprarealiste caut conştientul”.

*

Clujul de odinioară, constelat de astre care-au dispărut. Leonida Neamţu, socotit, la Steaua, drept marea speranţă a poeziei româneşti, Miron Scorobete, la rîndu-i aşezat o vreme alături de Nichita Stănescu, Negoiţă Irimie, gata a răspunde la „comenzi” de tot soiul, Al. Căprariu, răsfăţatul fără pereche al întregii suflări a intelighenţiei burgului, incluzîndu-l chiar pe pretenţiosul Adrian Marino. S-a mai auzit ceva de poetul Ion Rahoveanu, de criticii Ioan Oarcăsu, Ion Lungu, Virgil Ardeleanu, Timoleon Tihan? Dar de romancierii Dumitru Mircea, Vasile Rebreanu? O veche amintire: student în anul ultim fiind, încercam să fac un fel de curte unei colege, cu care, într-o după-amiază, mă plimbam prin „centru”. La un moment dat, fata
mi-a întors spatele repezindu-se, fără niciun cuvînt explicativ, către un grup din apropiere. Întrebînd-o peste o zi-două ce s-a întîmplat, mi-a răspuns: „L-am văzut pe Leonida Neamţu! Înţelegi doar că nu puteam scăpa ocazia de-a vorbi cu un mare scriitor!”.

*

„Aveam douăzeci de ani. Nu voi permite nimănui să spună că e cea mai frumoasă vîrstă” (Paul Nizan). Rămîn visător…

*

„Omenirea are parte, de cînd se ştie, de-o cantitate de inteligenţă constantă în fiecare epocă; din păcate, în vremea noastră lumea s-a înmulţit îngrozitor de mult”(Mark Twain).

*

Sinceritatea în artă? Iată o chestiune care poate induce în eroare. Depinde de treapta fiinţei la care o abordezi. Un cunoscut scriitor interbelic al nostru o echivala cu autenticitatea, condiţie vitală a textului literar. Îi îndemna pe cei doritori de-a comite asemenea texte să scrie fără a sta mult pe gînduri, otova, eventual stîngaci-pitoresc, aidoma unui colonel Locusteanu din al XIX-lea veac. Dar în acest caz ar putea fi exploatată doar o sinceritate plat-psihologică. Ultralucidul autor cu pricina se apropia astfel, imprevizibil, de dicteul automat. Mărturia „sinceră” e în funcţie, sub raport literar, de calitatea persoanei care o depune. Nu poţi scoate apă din piatră seacă şi nici talent dintr-un individ care nu-l are. O sinceritate a Formei, ca să zicem aşa, o ofertă a unei Forme în care fiinţa se poate recunoaşte, iată ce e necesar unei creaţii. O emoţie incorporată în expresie, jertfită de dragul acelei expresii ce i se substituie. Raportul eului nu mai e cu o instanţă exterioară şi nici măcar cu sine în sens empiric, astfel încît să se confunde cu reuşita Formei.

*

Îmi relatează Adrian Alui Gheorghe o întîmplare din care poate rezulta faptul că scrisul unui veleitar nu e chiar inofensiv aşa cum am fi înclinaţi a crede. În anumite cazuri, îi poate nenoroci pe cei din jur. I s-a înfăţişat, într-o bună zi, în biroul d-sale de diriguitor al unei instituţii de cultură judeţene, un ins mai în vîrstă, cu un teanc de versuri proaste în manuscris. I-a cerut părerea. Cînd şi-a dat seama că aceasta nu e una favorabilă, a trecut la un şir de lamentaţii care au degenerat în injurii: „Eu, care am construit socialismul pe cutare şantier, eu care am produs bunuri pentru societate, eu care am făcut cu putinţă ca tineri precum d-ta să ţină stiloul în mînă, eu care ţi-am dat posibilitatea să stai fudul pe acest scaun de şef, nu ţi-e ruşine să-mi vorbeşti aşa?” A fost, bineînţeles, dat afară. După cîţiva ani, poetul primeşte vizita unei femei bătrîne şi necăjite, care-l pune la curent cu isprava soţului său, decedat de puţină vreme, care nu era altul decît veleitarul cu pricina. Închipuitul poet a împrumutat bani, bani mulţi pentru a-şi tipări inepţiile într-un volum, în nu mai puţin de 5000 de exemplare! După cum era şi normal, nevîndute. Văduva, înglodată astfel în datorii, a sperat, în neştiinţa sa, că Direcţia de cultură ar putea cumpăra maculatura răposatului…

*

Gabriel Liiceanu îşi igienizează spaţiul livresc. Îl înţelegem: „Am afară pe balcon, într-o comodă, un sertar cu «cărţi infame», pe care nu le ţin în casă, ca să nu-mi murdărească biblioteca. Printre ele: Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă. Consemnate de Viorel Patrichi, Doina Jela, O sută de zile cu Monica Lovinescu, Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian”.

*

Vanitatea, o operaţie expansionistă. Vanitosul încearcă să pună stăpînire, necruţător, pe o parte din spaţiul sufletesc cuvenit Celuilalt.

*

Neîmplinirea e indestructibilă asemenea materiei.

*

Un literat (bine cunoscut) din generaţia ’80 îmi trimite cărţile sale, pe care mi le oferă „cu simpatie”. Atît. Pe cînd aveam 20 de ani, un alt literat, pe numele său Lucian Blaga, mi-a scris pe un volum al său, „cu deosebită prietenie şi foarte aleasă preţuire”. La ce bun? Un raport desuet precum cel dintre predecesor şi succesor n-ar putea fi inversat? Alţi confraţi, tineri de tot, îmi expediază tipăriturile lor fără nici un autograf. Nu-i mai practic?

*

Din ce în ce mai puţin mă interesează ce se scrie despre mine. Oboseală, vanitate, plictis, poză? Autointerogaţia mea poate lua în calcul, la urma urmei, toate asemenea ipoteze, fără a se opri la niciuna. Să fie mai curînd o obiectivare a conştiinţei? O etapă de viaţă lăuntrică la care aceasta nu se mai simte dependentă de opiniile (favorabile) ale altora, ca de un protecţionism de tip familial. Vreau să stau, de bine de rău, pe picioarele proprii în faţa eventualilor cititori. Confraţii ahtiaţi după elogii (sunt legiune!), chiar dacă au vîrste diverse, îmi dau cu toţii impresia unor adolescenţi. Simt nevoia (chiar insaţiabilă!) a unor mîngîieri pe creştet, a unor „încurajări”. Naivitate? Nu o dată avem a face cu un soi de „naivitate” năclăită, perversă… Dar de ce soi de comentariu aş putea avea parte? Unii dintre contemporani s-au pronunţat deja asupra scrisului meu (ori nu s-au pronunţat, obişnuindu-mă cu tăcerea lor). Alţii, mai tineri (cîteodată foarte tineri, „vreme trece, vreme vine”!), se simt interesaţi mai cu seamă de companionii lor de generaţie, lucru de înţeles. Sub unghiul calităţii morale, propoziţiile unor critici (chiar dintre cei ce au rezerve) mă conving de buna lor conştiinţă. Ale altora însă (chiar dacă vădesc intenţii vădit flatante) mi se înfăţişează aidoma unor cutii goale. Cei ce le-aştern au o disponibilitate triumfătoare în contingent, atenţi în primul rînd la conjuncturile avantajoase. Îl înţeleg din ce în ce mai bine pe Petru Creţia, care, la începutul anilor ’90, mi-a mărturisit că nu-i mai pasă de textele care-l au ca obiect. Nu fără a-mi sugera totuşi că ar dori să scriu despre ultima sa carte, ceea ce am şi făcut… La ce bun să alergi după laudele criticilor, precum un vînător după vînatul preferat? Aş minţi dacă n-aş admite şi eu, aidoma marelui cărturar (şi poet, încă, vai, lăsat în umbră) pe care l-am amintit, că am momente în care mă bucur citind rînduri de recunoaştere pentru ceea ce am făcut. Rînduri în care pot afla tresăririle unei înţelegeri sensibile, ale unei comuniuni. Însă nu înţeleg să le caut cu tot dinadinsul, să le provoc. Să le colectez cu febrilitate, precum un filatelist ori un numismat pasionat. Le las să vină de la sine, dacă le e dat să vină, aşa cum vin, în răstimpuri, orele unei meteorologii frumoase, îngăduindu-ţi să te regăseşti cu o emoţie dincolo de care, de la un moment dat, îţi dai seama că n-ai mai putea trece…

*

Cîteva cugetări ale lui Montaigne cu privire la obştescul sfîrşit: „Nu devenim alţii ca să murim”. „Neliniştea pe care o provoacă închipuirea morţii este aceea care ne face să nu răbdăm durerea şi să o simţim de două ori mai puternică, deoarece ne ameninţă cu moartea”. „Atît tinerii cît şi cei vîrstnici părăsesc viaţa la fel. Toţi pleacă de parcă de-abia ar fi intrat”. „Locul unde ne aşteaptă moartea nu e sigur; să o aşteptăm pretutindeni”. „Vreau (…) ca moartea să mă găsească sădindu-mi verzele şi nepăsător faţă de ea şi cu atît mai puţin faţă de grădina mea rămasă neisprăvită”.

*

Spiritele elevate sunt dispuse de-a mixa certitudinile cu emoţia, a le acorda nuanţa celestă a speranţei.

*

E foarte posibil să vorbim despre un anume egotism al bunelor sentimente. Al celor mai bune sentimente, care, cu toate că reprezintă o excelentă purgaţie a sufletului (iubirea faţă de fiinţa umilă, neajutorată, în suferinţă, fie ea om sau animal), nu sunt urmate de faptă. De o mînă de ajutor întinsă cînd e nevoie. O ermetizare a simţămintelor generoase. Cultura lor în sine.

*

„Principala problemă, la care se reduc toate celelalte probleme, e că există, la scară mondială, o lipsă de echilibru între dezvoltarea materială a omenirii şi evoluţia sa spirituală. Aici trebuie concentrate eforturile noastre: în restabilirea normalităţii proporţiilor. Aceste eforturi nu trebuie să fie negative, ci afirmative şi proactive. Ele trebuie să arate nu retragere din lume şi izolare, ci o angajare fermă în ceea ce priveşte lumea şi disfuncţionalităţile ei. Trebuie să caute ţeluri valoroase şi accesibile deopotrivă. Astfel, o reînnoire a orizonturilor filosofice şi a modurilor de înţelegere a lumii devine urgentă. Proiectul globalizării modernizatoare alcătuit în secolul al XVIII-lea şi aplicat în secolele următoare rămîne, în esenţă, unul solid. Însă necesită finisare, completare, adîncire. Pentru acest lucru, trebuie neapărat mers la origini, la temelie, la rădăcini, şi arătat, cu răbdare şi cumpănire, unde s-a greşit, unde au fost date de o parte anumite lucruri. Studierea lui Leibniz, Vico şi a altor contemporani ai acestora, devine un subiect de mare actualitate, deoarece ar contribui la identificarea unor alternative la prezenta stare de lucruri. Departe de a se intra în vreun conflict, s-ar putea încerca împlinirea tuturor potenţialurilor, prin metode nemaiîncercate în ultimele cîteva secole. Această cotitură filosofică ne-ar îmbogăţi gîndirea, ne-ar ajuta să satisfacem nevoile şi dorinţele evidente, dar nerostite, ale celor mai mulţi oameni. Ar însemna un pas înainte în apropiere de Dumnezeu, un alt gest al acelei reîntoarceri finale şi definitive care e, sperăm, destinul nostru suprem” (Virgil Nemoianu).

*

O iluzie optică, în măsură a genera o iluzie morală. Maşinile luxoase, firmele impozante, vitrinele copios ornamentate se răsfrîng cumva asupra posesorilor lor, pe care eşti înclinat a-i crede „deosebiţi”. Incultura şi lipsa de maniere a plutocraţilor de duzină, care azi, într-un fel, predomină, sunt acoperite de un voal mirific. Efectul îşi iluzionează cauza. Banul induce o imagine falsă a calităţilor omeneşti, încearcă astfel a se purifica printr-un fabulos ce ne-ar putea îndupleca văzul.

*

Din glumele celebrităţilor. Duchamp şi Brâncuşi, în conversaţiile ca şi-n corespondenţa lor, îşi spuneau reciproc Morice, cu varianta Maurice. Iată precizările primei soţii a lui Duchamp, Lydie Sarazin-Levassor: „Nu oricine putea fi Maurice, trebuia să dai tot ce aveai mai bun în tine, iar acel ceva să fie foarte curat, ca să fii un Maurice. Am fost foarte flatată cînd Brâncuşi, după două sau trei întîlniri, mi-a spus Maurice: «Eşti o persoană cît se poate de bine. Cu totul desofisticată. Solidă şi aptă să înfăptuiască orice. Nu-ţi trebuie decît simţire şi inteligenţă şi, mai ales, să fii tu însăţi. Atît şi nimic mai mult. Să ştii să laşi de-o parte ce-ai dobîndit. Să ai o gîndire liberă. Să ignori doctrinele. Să nu te înregimentezi niciodată. Să acţionezi întotdeauna din instinct, nu ascultîndu-ţi raţiunea. Mda, mda, poţi fi un adevărat Maurice»”.