Necesitatea opţiunii. Măcar intuitiv, îţi spui mereu: îmi place sau nu un om, o carte, o locuinţă, un tablou, o haină, o muzică, o zi ş.a.m.d. O totală „obiectivitate”, o strictă „neutralitate” ar fi greu de acceptat în forul tău intim. Eşti mereu în acord sau în dezacord cu înfăţişările realului, dintr-un soi de onestitate organică, de naturaleţe. Opţiunea e o sinceritate salutară faţă de tine însuţi. Ea posedă o obîrşie ancestrală, deoarece se deduce din acea nevoie de a te hotărî fără zăbavă în faţa pericolului. De a distinge pe loc ce e bun şi ce e rău, ce e util şi ce nu e. Lucrurile se schimbă însă în sfera raporturilor sociale. Aici apar şi prosperă două anomalii, să admitem, pînă la un grad tolerabile, trebuitoare vieţii civilizate. Eşti înclinat prin convenţii, interese, cutume, aşadar printr-o textură mai mult ori mai puţin complicată de artificii, să-ţi disimulezi unele preferinţe ca şi unele incompatibilităţi. „Cuvîntul ţi-e dat să-ţi ascunzi gîndurile”, nu spunea astfel cinicul Talleyrand? Uneori te vezi pus în situaţia de-a opta a contre coeur. Totalitarismele au dus la apogeu acest gen de adeziuni mecanice, impunînd obligaţii silnice cărora nu era uşor să le rezişti, din care au rezultat masive majorităţi, chiar „depline unanimităţi” contrafăcute, forme de schilodire mentală a maselor deposedate de deprinderea unei judecăţi proprii. Înlocuită fiind o atare judecată prin încredinţarea ei unei autorităţi samavolnice. Poate că din această pricină noi, esticii, ne simţim împovăraţi de o practică a disimulării cu o pondere specială, chiar cînd nu mai funcţionează interdicţii exprese, şovăim la răspîntii. La răspîntiile mari de viaţă, ca şi la cele cotidiene. Suntem „dilematici”. Unii intelighenţi s-au străduit a pompa o asemenea indecizie, a o teoretiza glumeţ-insinuant, alipind-o la Caragiale, socotind-o emblematică pentru naţie. Incontestabil, terenul refuzat necontenit certitudinilor, problematizat, e unul favorabil speculaţiei, publicistic roditor. Dar putem vorbi şi de-o mişcare abilă, de aparentă răsturnare a discursului dogmatic, întrucît nu e complet sustrasă tendenţiozităţii. Pe reversul acestuia, dispărînd imperaţia subordonării ideologice, apar dezorientarea, încurcătura, năuceala, factori în aceeaşi măsură de folos manipulării. O relativizare uneori nemaipomenit de veselă. Suntem invitaţi insistent în lumea Miticilor şi a lui Caţavencu, precum într-un local „modernizat”, cu program non-stop. Opoziţia la comunism e atent dozată, cea la postcomunism confuză, printr-o ingenioasă învăluire care are aerul a sluji pluralismul opiniilor, criteriile democratice. Nu cumva ni se serveşte o licoare conţinînd un soporific? Ameţiţi, fie şi prin exces de haz, somnolenţi dacă nu de-a dreptul adormiţi, consumatorii nu mai (o)pun „probleme”…

*

„Omul nu e decît de două feluri: înţelept ce se crede păcătos, păcătos ce se crede drept” (Pascal).

*

Putem observa o reacţie caracteristică a criticului pur sînge, critic şi nimic altceva, de rezervă faţă de viaţă ca epos deschis, id est fără a putea fi prins, asemenea unui fenomen finit cum e textul, în plasa unui discurs explicativ. Biografiile autorilor îl indispun. Spre deosebire de G. Călinescu, care le-a făcut o parte largă în Istoria sa, dînd şi cîteva scrieri separate de această factură, N. Manolescu le exclude dintr-o operă similară. Nu mi-i pot imagina nici pe Eugen Simion, Mircea Martin, G. Dimisianu alcătuind biografii. I. Negoiţescu, în schimb, cu neastîmpărul său de artist ce se voia proiectat pe ecranul întregului, incluzînd existenţialul, deşi n-a scris niciuna, îmi mărturisea: „grozav aş dori ca, în posteritate, cineva să-mi reconstituie, în detalii, viaţa”…

*

*

Redundanţa unor nume spaniole. Dacă e vorba de numele lui Picasso, acesta devine o veritabilă incantaţie: Pablo Diego Jose Francisco de Paula Juan Nepomuceno Maria de los Remedios Cipriano de la Santisima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruiz y Picasso Lopez.

*

„Reveriile înălţimii se numără printre cele care ne uşurează în chip eficient şi simplu. Toate obiectele drepte ţintesc un zenit. O formă dreaptă se avîntă, cuprinzîndu-ne în verticalitatea ei. A cuceri un pisc real este doar o probă de curaj sportiv. Visul merge mai sus, conducîndu-ne dincolo de verticalitate. Multe vise de zbor se nasc din emulaţia verticalităţii în prezenţa fiinţelor drepte şi zvelte. În preajma turnurilor sau a arborilor, un visător de înălţimi visează la cer. Reveriile înălţimii ne hrănesc instinctul verticalităţii, instinct refulat de obligaţiile vieţii obişnuite, ale vieţii plat-orizontale. Reveria verticalizantă este, dintre toate, cea mai intensă liberatoare. Nu există un mijloc mai sigur de a visa decît acela de a visa către un dincolo. Iar cel mai decisiv dincolo nu este oare cel de deasupra? El ne aduce vise în care ceea ce este deasupra uită şi pierde ceea ce este dedesubt. Trăind la zenitul obiectului drept, acumulînd reveriile verticalităţii, cunoaştem transcendenţa fiinţei. Imaginile verticalităţii ne fac să intrăm în imperiul valorilor. A te împărtăşi prin imaginaţie din verticalitatea unui obiect drept înseamnă a cunoaşte binefacerea forţelor ascensionale şi a participa la focul ascuns care locuieşte formele frumoase, sigure de verticalitatea lor” (Gaston Bachelard).

*

„Prin înălţimi… lumina îşi dezbracă veşmîntul” (Octavio Paz).

*

„Studiez! Nu mai sunt decît subiectul verbului «a studia». Căci de gîndit nu cutez. Înainte de a gîndi, trebuie să studiezi. Numai filosofii gîndesc înainte de a studia” (Gaston Bachelard).

*

Multă vreme am fost pus la colţ, muştruluit pentru naivitate, copilărie, lipsă de experienţă etc. (poate sunt şi acum!) Ce sunt, la urma urmei, aceste noţiuni, „naivitate”, „copilărie”, „lipsă de experienţă”, pentru cei ce le îndreptau împotrivă-mi? Nu cumva dovezi ale unei inadaptări nu la fondul grav al existenţei, ci la tactica ei abilă, la viclenia obştească? „Sunt toţi deopotrivă de şireţi, dar nu mai mult, astfel că, la încheierea socotelilor, şiretenia aceasta nu le serveşte la nimic” (Jules Renard).

*

„O dată, aşezîndu-mă pe o piatră, am speriat o şopîrlă - a foşnit uşor în iarba de la picioarele Mele şi s-a ascuns. Sau poate o fi fost vreun şarpe mic, nu ştiu cum dar tare mi-am dorit să fiu o şopîrlă sau un şerpişor nevăzut sub o piatră: mă irită statura Mea mare, dimensiunea mîinilor şi a picioarelor, în felul acesta e greu să te faci nevăzut. Mai mult chiar, mă feresc chiar să-mi privesc chipul în oglindă: e dureros să mă gîndesc că am o faţă care poate fi văzută de oricine. Oare de ce la început mă temeam atît de tare de întuneric? El tăinuieşte orice şi în adîncul lui poţi să dizolvi tot ce e inutil. Pesemne că toate animalele, cînd îşi schimbă pielea sau platoşa de solzi, încearcă aceeaşi ruşine tulbure, aceeaşi nelinişte şi spaimă căutînd singurătatea” (Leonid Andreev).

*

„Voi şi minţi, dacă va fi nevoie. Nu cu minciuna liberă a jocului cu care mint şi proorocii, ci cu cea silită a iepurelui cînd e obligat să-şi ascundă urechile, să fie cenuşiu în timpul verii şi alb în vreme de iarnă. Ce poţi face cînd după fiecare copac se ascunde un vînător cu puşca în mînă!” (Leonid Andreev).

*

Oare extrema ambiţie actuală a cunoaşterii (tehnică evoluată a raţiunii, „industrializare gnoseologică”) nu sugerează un preaplin, o limită apropiată? Un moment cînd va fi întoarsă foaia? Adulmecă Andrei Scrima, în Antropolgie apofatică, semnele unei noi etape a spiritului, „acela de dincolo de concept, de mărginirea noţională”. Precizînd: „Poate că sensul acestor tendinţe şi transformări este tocmai prepararea minţii umane pentru trecerea în marea cunoaştere a non-cunoaşterii naturale, pentru privirea de taină a apofaticului”.

*

Visul nu are vîrstă. Te păstrează în permanenţa sa aidoma oricărei neîmpliniri.

*

Presupun că o găină care face un ou se simte asemenea unui literat după ce acesta a aşternut o pagină de care e mulţumit.

*

„Dumnezeu îi ceartă şi îi încearcă numai pe cei pe care-i iubeşte” (Părintele Iustin Pârvu). Doamne, aşa să fie?

*

A. E. îmi face următoarea obiecţie: „Ai afirmat mereu că trecutul devine o ficţiune. Oare tot o ficţiune sunt acum şi fiinţele cele mai scumpe inimii tale care nu se mai află între noi?”. I-am răspuns: „Nu, întrucît ele ţin de sfinţenie. Iubirea ce le-o port, cel mai puternic simţămînt de care am parte în viaţă, le sacralizează. Oricît de nevolnic mă simt, le pot percepe ca fiind consubstanţiale cu Dumnezeu. «Unde este iubire, spunea Sfîntul Augustin, acolo este Dumnezeu»”.

*

Nu se poate vorbi de imaginea corectă a unui creator atîta timp cît nu există libertatea opiniilor care i se pot aplica. În mod normal, un scriitor, indiferent de importanţa ce i se acordă trebuie să fie ca un ogor însămînţat, care în aşteptarea recoltei, cunoaşte nu doar zile însorite ci şi unele înnegurate, cu ploi şi furtună. Iată cîteva aprecieri ale prozatorului Dumitru Ungureanu asupra lui Marin Preda, a căror apariţie, la noi, înainte de decembrie ’89, ar fi fost inimaginabilă: „Din cauze multiple, ce ţin mai degrabă de meteorologia lecturii decît de ideologia ei, pînă de curînd nu citisem «Risipitorii», romanul pe care Marin Preda l-a (re)scris de trei ori, din 1956 pînă în 1969. Şi pe care l-a ratat fără putinţă de tăgadă, nici măcar grandios, inovator, poetic, eroic sau strict omeneşte, aşa cum au ratat nord-americanii Wolfe, Dos Passos, Caldwell şi Hemingway (vezi teoria lui Faulkner despre generaţia sa, în Faulkner at the University, Vintage Books, 1963). Cele aflate despre carte, din cîteva articole critice şi mărturisirile autorului, mă îndepărtaseră cumva, fără să-mi taie gustul unei «aventuri» deloc lejere. Nu-i o banalitate să aprofundezi un roman de vreo 400 de pagini, ştiind din start că e ratat (…). Conştient că pierd irecuperabil orele vieţii mele, am parcurs cartea pînă la final, cu multe opinteli. Ce-am cîştigat? Doar certitudinea că n-am întîlnit decît la Petru Dumitriu o mai mare bătaie de joc faţă de propriul talent! Marin Preda s-a străduit (el o spune) să scrie un «roman citadin», vrînd să demonstreze că e un scriitor profesionist. Ce însemna, în anii 1955-1960, scriitor profesionist, e o poveste aparte. Dar efortul lui Preda nu poate fi disjuns de epocă şi nu poate fi înţeles în afara ei. (N-o să mărunţesc subiectul, trimit cititorul la eseul lui George Geacăr - Marin Preda şi mitul omului nou, Ed. Cartea Românească, 2004, unde chestiunea e lămurită.) Dacă un critic, pornit să descopere poncife şi clişee ideologice, vrea să citească romanul ca document al acelui timp, are material bogat de conspectat. (…) Peste amănuntele «realiste» (dovada harului de romancier al lui Marin Preda), stă umbra unui adevăr despre care nici nu-ţi vine să crezi că a fost posibil: oamenii aceia se comportau ca şi cum instanţa lor supremă era «Partidul», o instanţă difuză, imprecisă, anonimă («tovarăşii» superiori fie sunt numiţi cu funcţia, fie li se scrie o jumătate de nume într-un tîrziu, ca o favoare demiurgică)! (…) Fără să fie direct angajat în aparatul propagandei de partid, Marin Preda a fost un actor important al îndoctrinării ideologice din perioada proletcultistă. Romanele sale au avut mare succes, cuvîntul său era luat în seamă, «moralitatea» lui este şi azi dată drept exemplu. Vorbind cu cărţile pe masă, Preda a contribuit cu talent la construcţia lumii comuniste. A crezut cinstit în ea? Oricum, partea sa («prada»…) a fost pe măsură: premii de stat, funcţii de şef, onoruri etc. E asta o vină? Judecata nu e încheiată”. Credem la fel.

*

O libertate cum o uşă joasă şi strîmtă, prin care intrăm unul cîte unul, cu aerul complice al unui mic amuzament, în decursul unei călătorii la ţară, cînd ne-am pomenit oaspeţii unei case de demult. Aşa ne obişnuim cu libertatea, noi cei ce, în cea mai mare parte a vieţii noastre, am cunoscut-o doar din cărţi…