Iubirea: o plecare dintr-un punct zero, o mişcare care-ţi îngînă geneza. De aici provine energia ei formidabilă, mitică înzestrare a începutului.
*
Iubirea faţă de om devine imposibilă dacă nu există iubirea faţă de Dumnezeu (Berdiaev). Dar e cu putinţă iubirea faţă de Dumnezeu dacă nu există, dacă e respinsă iubirea faţă de om? Duhul Sfînt se identifică în chip tainic cu persoanele umane (
). În El, voinţa lui Dumnezeu nu mai este ceva exterior; ea ne dăruieşte harul pe dinăuntru, arătîndu-Se chiar în persoana noastră, atîta vreme cît voinţa noastră omenească rămîne în acord cu voinţa dumnezeiască şi conlucrează cu ea, dobîndind harul (Vladimir Lossky). Spre uluirea mea de profan, un tînăr teolog doct, Nicolae Turcan, crede că iubirea faţă de Creator se cuvine îndreptată doar către El, iubirea faţă de semenii noştri putînd deveni nu mai puţin decît un obstacol în calea acesteia: Numai Dumnezeu poate fi iubit. Iată un adevăr care explică de ce iubirea aproapelui e doar un corolar tîrziu care, desprins de condiţia lui, chiar cînd ar putea dobîndi o oarecare valoare (socială, bunăoară), este lipsit de adevăr. Straniu, sfîşietor de straniu
*
Un sfat oriental care n-ar putea fi luat foarte în serios: Mergi pe drumul tău şi nu te uita în lături. Cum să mergi doar pe un drum al tău, într-un mediu în care îţi depeni existenţa? Ce înseamnă un drum ultraegotic, al tău şi numai al tău? Cum să nu te compari cu Celălalt? Cum să nu-l urmăreşti măcar cu coada ochiului? Izolîndu-te excesiv din capul locului, poţi să
nu-ţi dai seama ce faci. Să ajungi, chiar bine intenţionat şi dăruit fiind, într-o penibilă fundătură. Blaga mi-a povestit odată despre păţania acelui ţăran siberian, rupt de lume, care, în plin veac XX, a construit, prin propria-i formidabilă iscusinţă, un automobil. Neştiind că o asemenea maşinărie circula deja pe şoselele mapamondului. Genial, dar zadarnic.
*
Există zile pierdute în cinci minute din cauza unui pisălog (Jules Renard).
*
Banalitatea: Solul fertil ce susţine toate speculaţiile, subtilităţile, paradoxurile, rafinamentele. O vorbă despre iubire precum cea a lui Novalis, după care acest sentiment reprezintă poezia cea mai înaltă a naturii, nu se află, Doamne, precum într-un germene, în cugetarea, familiară pentru noi românii, a lui Guţă Popîndău, Amorul e un lucru foarte mare? Locul comun îl poţi parafraza, ornamenta, parfuma, distila, transfigura, etc., dar nu-l poţi distruge. L
éon Bloy a pus punctul pe i.
*
Un termen cu un înţeles oarecum special, la G. Călinescu, într-o prelegere din 1947: amusia, nu cu sensul de imposibilitate a sesizării melodiei unei creaţii muzicale, ci cu cel de incapacitate de-a percepe frumuseţea estetică a limbii. Opacitate la frumosul plăsmuirii literare. Cum să nu-mi vină îndată în minte Adrian Marino, cel obişnuit a ocărî scrisul frumos, metafora, poezia (nu doar în critică, întrucît nu ocolea să vorbească dispreţuitor despre literatura română ca despre una de poeţi)? Avînd aerul a ignora faptul că truda d-sale livrescă, imensă, ar fi o biată frunză în vînt dacă nu s-ar bizui pe melodia scriiturii, pentru teoria sa, inaudibilă...
*
Libertatea? Hai să nu ne avîntăm s-o celebrăm, preferînd a ne aminti de spusele lui Montesquieu, în plan mundan (mai mult o stare filosofică decît o stare civilă), şi de cele ale lui Baudelaire, în plan transcendent: o anumită elasticitate a fatalităţii.
*
5 noiembrie 2010. O festivitate la Alba Iulia, cu prilejul aniversării revistei Discobolul. Lume destulă, rumoare discretă, un aer de mică solemnitate. Mă abordează o jună reporteriţă care, cu o mină deferentă, îmi pune mai multe întrebări. Uite, îmi ziceam, un miniinterviu, atestînd că sunt cît de cît cunoscut şi pe acel meleag. La sfîrşit, îmi mulţumeşte cu un zîmbet fermecător. Apoi mă întreabă cum mă numesc
*
Cu cîteva zile înainte, la Piatra Neamţ. În seara unei întîlniri cu cititorii de la Casa Calistrat Hogaş, am reperat o figură expresivă, de intelectual rasat, cu un aer fin-comprehensiv faţă de tot ce se spunea, pe care-mi făcea plăcere să-mi fixez privirea. La încheierea discuţiilor, distinsa persoană se apropie de mine spre a-mi înmîna un volum de versuri al d-sale, Sărutul francez, şi găseşte de cuviinţă a mă întreba dacă mi se pare nimerit titlul următorului d-sale op poetic, 123 de excitaţii, sau dacă s-ar găsi unul mai bun. Îi răspund: aş prefera 124 de orgasme!
*
De ce trecutul devine fabulos? Nu doar cel istoric, înţesat de mituri, ci şi trecutul personal. Pentru că fiinţa se teme de dizolvare, de nimicirea sa în ceea ce lasă în urmă, adică de un gol ce o pîndeşte, deosebit de increat. Un gol culpabil. Pe de altă parte, avem a face cu un reflex al Căderii, cu o reminiscenţă a stadiului paradiziac pe care-l întreţinem cu momentele unor idealizări dureros-flatante. Ne făurim singuri de la o vreme micul Paradis, extrapolîndu-l în trecut. Tabloul acestuia se alcătuieşte, se însufleţeşte în cadrele predestinate ale fiinţei, cu ajutorul culorilor noastre emoţionale, ale luminilor noastre sufleteşti atîtea cîte sunt, jucînd în ritualuri ale regăsirii. Căci în fond avem a face cu o regăsire a ceea ce nădăjduim că am fost cîndva, cu o anamneză prin care ni se năzare că ne recunoaştem aşa cum ne e dat a fi definitiv.
*
Tot ce pare infinit e iluzoriu. Cu adevărat există numai acel lucru căruia nu-i pot fi aplicate conceptele de mare şi mic (Tolstoi).
*
Două sunt aspectele de căpetenie ale durerii morale. Există o durere elevată, acel divin remediu al impurităţilor noastre, după spusa lui Baudelaire, şi o durere ignobilă, impură ea însăşi. Cea dintîi îşi colectează cu răbdare sevele de pe întreg întinsul vieţii, distilîndu-le lent, păstrîndu-le ca pe-o licoare de preţ. Licoare ce ne alină în clipe de cumpănă, reprezentînd un leac intrinsec al fiinţei noastre. Cealaltă durere, ordinară, e greu de suportat pentru că nu îşi este sieşi remediu precum durerea pe care am numit-o elevată. Pe cînd cea dintîi are un prestigiu al abstragerii, cea de-a doua nu s-a putut salva din nămolul concretului. Provocată de accidentele mărunte ale vieţii, ea nu are o miză a spiritului, din care pricină se consumă în sine, torturîndu-ne. Sufocîndu-ne moralmente. Dacă prima durere izbuteşte, paradoxal a ne însenina, cea secundă ne doare ca o arsură, ne maculează, ne compromite. Dacă o scrutăm fără prejudecăţi, ne putem da seama că ea implică nu o dată vanitatea, egoismul lezat. Însă oricît de sever am sancţiona-o teoretic, n-o putem suprima. Ea survine pe neaşteptate, cu duritatea cinică a hazardului. E una din slăbiciunile făpturii noastre jalnic imperfecte.
*
Dacă vrei ordine, crede. Dacă vrei adevărul, caută şi suferă (Nietzsche). Aşa e, dacă nu acorzi credinţei o condiţie de adevăr. Dar adevărul pe care-l obţii căutînd şi suferind nu merită credinţă? Iar dacă nu merită, ce fel de adevăr ar putea fi?
*
Fii altruist. Respectă egoismul altora (Stanislaw Jerzy Lec).
*
Dialectica artistului: fie se odihneşte de locul comun prin concentrarea spiritului, fie se odihneşte de concentrarea spiritului prin locul comun.
*
Ideile care îţi convin, care se pare că au fost anume iscate pentru tine, plutesc în aer, în jurul tău, aidoma unor funigei. Pe unele le poţi apuca, pe altele pun mîna, înaintea ta, semeni mai norocoşi.
*
Îmi spune A. E., cu obişnuitul său cinism imparabil: Un Paradis numai cu puţin mai bun decît Infernul, un Infern numai cu puţin mai rău decît Paradisul, iată, se pare, lumea în care ne e dat a trăi.
*
Poate fi îngăduită pedeapsa cu moartea? În numele creştinismului dar şi al umanismului modern, fac parte dintre cei convinşi că nu. Şi totuşi Camus o socoteşte un omor legitim. E una din asperităţile existenţialismului impiu
*
Să aibă pedeapsa o bătaie transcendentă? Poate că, dacă ea nu se arată eficace pentru fiecare caz în parte, are sens pe un cadran ideal, constituind un remediu întotdeauna, dacă nu pentru individ, cel puţin pentru univers (Monseniorul Ghika).
*
Încerc să-mi imaginez ce fel de om aş fi fost şi cum ar fi fost viaţa mea, dacă în copilărie nu aş fi fost învăţată să îngenunchiez la marginea patului şi să spun, înainte de a adormi, rugăciunea. Nu reuşesc, pentru că ar fi vorba de cineva atît de diferit, încît nu pot să-l înţeleg, simt doar că trebuie să-mi fie milă de el. Pentru că în timp ce spuneam «Înger, îngeraşul meu» cu pleoapele tot mai grele şi vedeam printre gene cum îngerii se joacă fîlfîind între viaţă şi vis, adormeam fericită, iar acea senzaţie de dulce intimitate cu transcendentalul nu avea să mă mai părăsească niciodată. Nu pot să-mi imaginez cum aş fi rezistat tuturor încercărilor prin care am trecut de-a lungul vieţii fără sentimentul născut atunci că nu sunt niciodată singură, că lîngă mine se află mereu, protejîndu-mă şi gata să mă ajute, îngerul păzitor din rugăciunea de la marginea patului. Şi asta pentru că pur şi simplu nu aş fi rezistat. Toată puterea, tot curajul şi chiar toată inteligenţa pe care m-am sprijinit mai tîrziu proveneau din acel miraculos sentiment al nesingurătăţii descoperit în prima copilărie. De altfel, aceste rugăciuni simple de început de lume - cu versurile lor naive, învăţate pe de rost de copii chiar înainte de-a le înţelege - reuşesc într-un mod aproape magic să fixeze în micile suflete, pentru tot restul vieţii, linia despărţitoare dintre bine şi rău ca şi credinţa, bunătatea, duioşia, compasiunea, dragostea, speranţa. Sunt ca nişte seminţe semănate la timpul potrivit din care, poate, vor creşte plantele care să apere viitorul de uscăciune, opunînd luptei sălbatice între generaţii dragostea de părinţi şi legii de fier a celui mai puternic mila caldă pentru cel mai slab (Ana Blandiana).
*
Densitatea iubirii aspiră la obsesie. Şi ce e altceva obsesia decît o formă de puritate sui generis, un soi de poezie pură a existenţialului? Eliminînd tot ce nu-i poate fi de ajutor, făcînd un gol în jurul său, Erosul devine atotstăpînitor: un sentiment care, pentru a părea cinstit, are nevoie să nu se compună decît din el însuşi, să nu trăiască şi să nu subziste decît prin el (Chamfort). Iubirea erotică: o prefaţă naturală a artei pure.
*
Un paradox al iubirii: în pofida naturii sale repetitive, care trasează la infinit cercuri în jurul obiectului său, să reţinem extraordinara prospeţime pe care o degajă, clipă de clipă, aidoma unui precipitat de vitalitate, sustrăgînd-o oricărei reguli ce ar putea-o aparent limita. E anarhică precum o răscumpărare anticipată a fructului biologic ce ia naştere din spasmul său, subordonat fatalităţii.
*
X nu concepe superioritatea niciunei fiinţe, nici măcar a Fiinţei supreme, faţă de persoana sa. E ateu din vanitate.