Îmi spune amicul A. E.: „La 20 de ani, un critic e privit cu neîncredere, la 40 de ani cu stupoare, la 60 de ani cu invidie, la 80 de ani cu dispreţ”.

*

„Într-un incendiu, între un Rembrandt şi o pisică, eu aş salva pisica” (Alberto Giacometti).

*

Să reprezinte caligrafia cea ardent cultivată de călugării copişti corespondentul mundan al rîvnei de îndumnezeire? E o frumuseţe care se obţine în afara creaţiei creaturii, eventual sacrilegă, ca formă pură, aici cu funcţie de ofrandă.

*

Un crîmpei dintr-o conversaţie între doi confraţi iaşioţi. L.P.: „Evreii au pînă şi o rugăciune specială atunci cînd vrei să-ţi încalci cuvîntul”. P.U.: „Numai evreii erau capabili de aşa ceva!”.

*

Insinuanta, insistenta, tot mai detaliata teză a asasinării, lente, în sadice etape, a lui Eminescu. Nu cumva e o găselniţă derivată din protocronismul derivat la rîndu-i din realismul socialist? Explicaţia se impune dacă-i avem în vedere pe pledanţii săi ce se scaldă în apele naţionalismului ceauşist, derivat intempestiv din internaţionalismul proletar. E foarte verosimil ca sub condeiul lor fantezist-detectivistic să stăruie un proletcultism subliminal. De către cine a fost omorît, mă rog, Luceafărul? De către, vezi bine, Maiorescu, exponent al ultrareacţionarilor boieri conservatori care au acţionat în cîrdăşie cu regele Carol I, dacă nu şi cu împăratul Franz Iosif şi cu ţarul Alexandru al III-lea! A fost aşadar victima vîrfurilor burghezo-moşierimii coalizate împotriva unui brav exponent al poporului, care va să zică al maselor muncitoare exploatate, şi nu în mai mică măsură împotriva unui geniu naţional(ist). Se potriveşte!

*

Lectura unui poet tînăr dintr-un poet preferat poate fi stimulent sau otravă, ca şi în cazul unor substanţe folosite în scop terapeutic. Depinde de doză.

*

Nebunia este un vis ce nu se poate controla pe sine. Cînd există acest control, putem avea prezumţia poeziei.

*

„A iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele tău înseamnă să iubeşti în tine tot ce e nemărginit, iar în ceilalţi ce e mărginit” (Tolstoi).

*

Eros fantomatic. Atracţia mea specială pentru romanţele anilor ’30, compuse, cîntate şi ascultate pe atunci de oameni care nu mai sunt.

*

Eros fantomatic. Într-o zi, pe la începutul anilor ’60, mă nimerisem, nu-mi mai amintesc cum anume, împreună cu bunul prieten de atunci, V. L., într-un orăşel transilvan. Am fost oaspeţii unei octogenare primitoare pe care eu unul n-o cunoşteam. Seara, ore în şir, am admirat imaginea pictată a unei femei încîntătoare: portretul gazdei din tinereţe.

*

Notam cîndva următoarea condiţie a prieteniei: aceasta nu e posibilă, aşa cum se crede îndeobşte, atunci cînd te socoteşti egal cu Celălalt, ci atunci cînd, măcar într-o anume privinţă, îl crezi mai bun decît tine. E dăruirea, ofranda adusă acestui înalt simţămînt, de supunere leală, de bunăvoie, un sacrificiu al eului din proprie iniţiativă. În prietenia mea, pe care o socoteam esenţială, cu V. L., a intervenit tocmai dereglarea normei în chestiune. Omul pe care-l preţuiam enorm, confratele lîngă care mă regăseam ca pe lîngă nimeni altul, m-a dezamăgit chiar pe latura sa pe care o credeam superioară. Au intervenit, căzute parcă din cer, manifestările unui egoism acru, ale unei înfumurări ţîfnoase, ale unor codiri şi replieri cărora nu le puteam găsi explicaţia. Bunul meu amic minţea, de pildă, spre a-şi ascunde condiţia de student foarte sărac pe care i-o cunoşteam prea bine. Devenea din ce în ce mai aferat, mai grăbit, scurtînd sistematic vizitele ce mi le făcea la Oradea, vizite care constituiau pentru mine cele mai frumoase zile pe care le puteam avea într-o perioadă grea a vieţii. Un moment de uluitoare, groaznică indiscreţie din parte-i, l-a motivat (tot pe el!) să-mi întoarcă spatele definitiv. Fără nicio scuză, fără niciun regret. Sper să
nu-i fi greşit cu nimic, niciodată. Nu l-am mai văzut preţ de 36 de ani, pînă la moartea lui. Am auzit recent că a avut între timp şi nişte puseuri de carierism meschin, de care în ruptul capului nu l-aş fi crezut în stare. Acum pot afirma cu o linişte tristă: V. L. a constituit una din dezamăgirile mari de care am avut parte în viaţă.

*

La trecerea dintre ani, viitorul e abordat ca o zeitate subînţeleasă, inspirînd acte propiţiatorii. Mai interiorizaţi, în noaptea de Revelion, germanii şi austriecii toarnă metal topit într-un pahar cu apă. În contact cu apa, metalul ia nişte forme ciudate, care semnifică preziceri. De exemplu, o minge înseamnă noroc, o ancoră înseamnă nevoie de ajutor, în timp ce crucea reprezintă moartea unei rude. Mai frivoli, mexicanii îşi asigură fericirea purtînd lenjerie intimă colorată în noaptea dintre ani. Cei care vor să găsească iubirea poartă lenjerie intimă de culoare roşie, iar cei care vor noroc aleg culoarea galbenă. Mai „moderni”, localnicii din Ecuador adună în seara de Revelion cîteva fotografii realizate în ultimul an pentru a le arunca în foc. În acest fel ei speră să scape de trecut, arătîndu-se gata să îmbrăţişeze începutul noului an. Impresionantă e tradiţia chilienilor, care, după cina sărbătorească, iau cîteva scaune de acasă şi merg la cimitir pentru a aştepta venirea noului an alături de cei care le-au fost dragi…

*

Orice iubire e proiectată pentru eternitate. Ea reprezintă un miracol, drept care nu poate lua sfîrşit. Iubirea: raportul nostru esenţial cu dumnezeirea (chiar dacă nu-L are ca obiect pe Dumnezeu), care ne dăruie aura Sa. „Dumnezeu nu se uită la fapte, ci la dragostea cu care au fost făcute. Nu e nimic mult, cînd oamenii iubesc puţin, aşa cum nu este puţin, cînd oamenii iubesc mult” (Sfîntul Vasile cel Mare). Dacă o iubire „dispare”, dacă e „înlocuită” de alta? Acestea nu sunt decît iluzii, obstrucţii ale contingentului puse în calea fiinţei noastre lăuntrice, id est absolute. Odată ivită, iubirea e depozitată în adîncimile fie şi subliminale ale sufletului, funcţionînd precum, după vorba lui Baudelaire, „nu ştiu ce sursă a infinitului personal”. Ne aşteaptă. Eul cel realizat prin iubire se aşteaptă pe sine.

*

Eşti singur atunci cînd realizezi simţămîntul că eşti singur. Altminteri, nu-ţi sesizezi singurătatea, chiar dacă altora singurătatea ta apare ca o evidenţă.

*

Înaintînd în vîrstă, ai tot mai mult senzaţia unei călătorii. Viaţa ca o călătorie. Homo viator. Copilăria era stare pe loc, ca orice stare paradiziacă.

*

6-8 mai 2011. Călătorie la Sebeş-Lancrăm-Alba. Timp neverosimil friguros pentru această parte a anului. Fiind subţire îmbrăcat, renunţ la plimbările solitare prin Sebeş care mă atrăgeau nespus. Suntem găzduiţi din nou, eu, G. şi Z. C. cu Z., care ne transportă cu Loganul lor din Amarul Tîrg şi retur, în moderna pensiune Fan, situată în afara Sebeşului, bizară prezenţă în spaţiul pustiu din jur, la unul din capetele căruia se profilează faimoasele „Stînci roşii”. Revăd a doua zi Lancrămul. „Satul lacrimilor” pare înţepenit într-un precar echilibru între vremi. Vechile case cu o atît de ardelenească figură stau înghesuite unele-n altele, ca o turmă de oi pîndită de-o primejdie. Dintre ele, casa părintească a lui Blaga se distinge doar prin şirul de maşini staţionate de-o parte şi de alta a porţii sale, cu acest sărbătoresc prilej larg deschisă. Zidurile îi sunt vopsite într-un albastru pal, naiv, cu o sugestie angelică. În spate, construcţia rece a sălii festive şi a anexelor acesteia, probabil pe locul grajdurilor de odinioară. Lume multă ce se foieşte, tulburînd, deşi nu excesiv, liniştea sempiternă a aşezării. Obişnuita retorică omagială, saluturi ale oficialităţilor, o gustare sobră în aer liber… Urmează un program lung, fără nicio pauză, obositor. Abia ne putem trage sufletul, mişcîndu-ne de la un loc la altul. Expoziţia de carte de la Alba îţi ia ochii. Pe standurile a cîtorva zeci de edituri se răsfaţă mii de volume de alură „occidentală”, ce mă fac să-mi amintesc cu strîngere de inimă anii adolescenţei şi tinereţii mele, în care mai niciunul dintre ele n-ar fi putut apărea în librăriile româneşti. În centrul atenţiei, personajele de vază ale momentului festiv, în frunte cu academicienii Eugen Simion şi Mihai Cimpoi. Se taie o panglică tricoloră de către primarul Albei, care, spre surprinderea mea, îmi oferă o fîşie minusculă dintr-însa, mărturisindu-mi că e orădean… În corturile ce adăpostesc expoziţia e un aer înăbuşitor, aşa încît, ieşind afară, după vreo trei ore şi mai bine, am senzaţia euforică a unei eliberări. Ulterior asistăm la o serie de „programe” fără excepţie lungi. Mă impresionează vizita la Cetatea Câlnic (am mai văzut-o o dată), cu zidurile ei medievale roşcat-maronii, împrejmuită de-o vegetaţie proaspătă. Pe pajiştea din interior se zbenguie, lătrînd fără păs, doi căţei cărora le dau bucăţi din covrigul, „sfinţit” pesemne, pe care l-am primit la intrare. Cum să nu-mi amintesc versul blagian: „ca un joc de iezi pe morminte înalte”? Apoi urmărim un concert de orgă, într-o biserică evanghelică din apropiere, cu inscripţii germane, abandonată ca şi cimitirul ce-o precede. Urcînd coasta unei pădurici pentru a ajunge la sfîntul locaş, încerc simţămîntul unui vis. Niciodată, chiar niciodată în visele mele nocturne, nu mă aflu acasă, ci doar în călătorii pe trasee necunoscute, reîntorcîndu-mă uneori în vechile domicilii, precum Peşteana-Jiu, Oradea, Clujul, Bucureştii, şi acestea refăcute, dotate cu alte privelişti ce le modifică uneori pînă la nerecunoaştere. La Câlnic, oniricul meu se transpune în realitate… Ascult tot aici flautul unui tînăr irlandez, nu numai muzician ci şi poet, un poet ce mă încîntă, ale cărui stihuri, rostite în original, sunt deîndată traduse de-o frumoasă fată brunetă ce-l acompaniază strîns. Cuvîntul oarecum alb al autorului devine, în interpretarea camaradei d-sale, sensibilizat, trăit pasional s-ar putea spune, de juna ale cărei intonaţii şi a cărei mimică par a întrupa plăsmuirea în cauză… La plecare, luăm o cină tîrzie, într-o hrubă a vechii case parohiale. Aici, îmi spune dl. Z. C., mereu bine dotat cu informaţii istorice, a băut într-o zi toridă de vară, obosit de drum, tatăl lui Blaga, părintele Isidor. Răceala încăperii i-ar fi provocat pneumonia din pricina căreia i s-a tras sfîrşitul… Trec peste alte secvenţe ale încărcatelor festivităţi, cum un ciorchine de strugure cu boabe prea îndesate. Mă opresc doar la un fapt care m-a mîhnit. Şi anume la obişnuitul recital din poezia lui Blaga, susţinut de data asta de doi actori, zice-se apreciaţi, ai teatrului Lucian Blaga din Cluj. Patetism mult exagerat, gesticulaţie necuvenit teatrală, pur şi simplu răcnete. Muzicalitatea intimă a versurilor s-a dizolvat, vai, în urlet. N-am putut decît regreta, eu şi confraţii prezenţi, absenţa Luciei Mureşan care ne-a părăsit de curînd, pe bună dreptate comemorată la Sebeş, a cărei interpretare a poeziei marelui poet devenea congruenţă sufletească, melos propriu pus în chip ideal în slujba melosului blagian… Neuitata, inclusiv pe acest meleag, Lucia Mureşan…

*

Cel mai emoţionant moment al programului mai sus adnotat. Poetul Ion Brad ne-a povestit că, aflîndu-se în faţa casei din Lancrăm un grup de copii adus s-o viziteze, unul dintre ei a strigat: „Luciene, eşti acasă?”.

*

O vorbă de duh pe care ne-a adus-o la cunoştinţă Mihai Cimpoi. Întrebat fiind, de către un jurnalist, pe ce loc socoteşte că s-ar cuveni situat în viaţa muzicală actuală, David Oistrah a răspuns: „Pe al doilea”. „Dar cine, după părerea dvs., ar trebui să ocupe primul loc?”, s-a interesat gazetarul: „O, a răspuns marele violonist, pe primul loc se află mai mulţi”.

*

Citesc volumul Alcool al lui Ion Mureşan. Poetul înţelege cum stau lucrurile. Înţelege. Şi nu e asta o mare bucurie a suferinţei?

*

„Publicitatea este chiar esenţa democraţiei” (Cehov).

*

Sinceritatea autentică e un produs al solitudinii. E cu putinţă doar atunci cînd eşti faţă în faţă cu tine însuţi, fără a avea nimic de cîştigat ori de pierdut. Atunci cînd toate formalismele se suspendă, cînd punţile convenţionale către lume sunt ridicate. Socializarea sincerităţii e prea adesea o stilizare a ei, o pomădare, dacă nu de-a dreptul o contrafacere. De la elementara politeţe pînă la contorsionările ţelurilor ascunse se întinde un spaţiu foarte larg al simulacrelor. Orice s-ar zice, sinceritatea e o noţiune terfelită. Atîtea disimulări au sfîrşit fie prin a-i acorda o accepţie demagogică ori ostentativă (Baudelaire: „mijloc de a fi original”), fie a o face suspectă, indezirabilă precum o necuviinţă. În cel mai bun caz, ea capătă o aură de mister, de spovedanie ocultă, în catacombele sufletului în care nu se cade să pătrunzi şi cu atît mai mult să zăboveşti.

*

Nesinceritatea ar putea avea, la rigoare, o scuză speculativă: „înmulţirea” feţelor persoanei, în funcţie de împrejurări, rodnicia, cum ar veni, a fiinţei noastre relaţionale. „Lipsa sincerităţii, se întreabă Oscar Wilde, e oare un lucru atît de teribil? E pur şi simplu o metodă care ne permite să ne multiplicăm personalitatea”.

*

Cînd încerc acum să recompun în amintire figura lui Ovidiu Cotruş, constat că ea începe să semene tot mai mult cu cea a lui Oscar Wilde…

*

Un simbol sufletesc oferit de fizică: apa fierbinte îngheaţă în frigider mai repede decît cea rece.