3 iunie 2011. La Satu Mare, la zilele Acoladei, îl întîlnesc prima oară pe criticul Constantin Trandafir, tip de-o bonomie cabrată, de-o bună dispoziţie fragilă care pare a masca o rezervă faţă de semeni, o apăsată solitudine mefientă. Nu-ţi dai seama pe moment cînd glumeşte cu adevărat sau doar mimează umorul. Are aerul a dispune de sertare secrete în care a îngrămădit lucruri vechi, pe care nu se-ndură a le mai deschide. Vorbeşte tărăgănat, lătăreţ, cu un pitoresc aranjat care să atragă atenţia auditoriului. Spectacol secundar al cărturarului care parcă ar voi să scape de sine ca şi cum şi-ar alunga o insectă de pe obraz. Nu evită a pune în scenă perplexitatea, stîngăcia, amnezia. Şi un haz subtil, cu iz de comic involuntar. Luîndu-mă de braţ, îmi spune că aş fi un om de spirit, că-i plac jocurile mele de cuvinte, că şi d-sa face asemenea jocuri de cuvinte etc. „V-am admirat în special calamburul pe care l-aţi făcut adineauri”. „Care calambur?” „Ştiţi, l-am uitat!”.

*

Din spusele lui A.E.: „Aud acum la radio melodii în care mai apar cuvinte evanescente, liliale precum dor, iubire, amintire, inimă, vrajă, însă cîntate cu voci de fotbalişti”.

*

„Deodată mi-a devenit indiferent de-a nu mai fi modern”, mărturiseşte Roland Barthes, tocmai el. Chemarea intemporalităţii pare inevitabilă la un spirit responsabil, aidoma trecerii fiinţei de la o vîrstă la alta.

*

Imensa oboseală cînd ţi se pare că nu poţi face nimic, imensa oboseală cînd ţi se pare că poţi face totul. Cutezăm a ne gîndi, de nu cumva e blasfemie, la imensa oboseală a lui Dumnezeu.

*

Să fie iubirea de Dumnezeu o impersonalitate în personalitate, ambele foarte puternice?

*

Un cer molestat de ceţuri, torturat de nori, jertfit de vîntul imaterial.

*

De la o vreme încerc următorul exerciţiu: mă străduiesc să privesc lucrurile din preajmă ca şi cum aş fi copil din nou, făcînd abstracţie de straturile de viaţă ce s-au interpus între mine şi ele. Le pipăi cu privirea ca şi cum le-aş vedea prima oară, aşteptînd acea scintilaţie tainică, acea vibraţie a unei corzi lăuntrice care să facă legătura între prezenţă şi prezenţă, între fiinţă şi ceea ce o înconjoară. Fără, pe cît cu putinţă, nici un adaos impur, fără mîlul unor legături nefaste care au purtat numele de adaptare, aşteptare, ţel neîmplinit. Un raport originar, sustras devenirii, o virginitate a lucrurilor ce se răsfrîng în fiinţă, a fiinţei ce se răsfrînge în lucruri. Şi nu e o treabă tocmai uşoară. E nevoie de un calm desăvîrşit al oglinzilor vii, de-atîtea ori tremurătoare, opacifiate de cea mai uşoară respiraţie. De-o autenticitate atît de încrezătoare în sine şi de-o parte şi de alta, încît frizează - cum să zic? - punctul zero, Neantul…

*

„Pînă şi-n prietenie şi în dragoste poetul simte suflul de antipatie care ţine fiecare fiinţă departe de celelalte” (Robert Musil).

*

Un trandafiriu nor omagial înconjoară încă figura lui Marin Preda. Admiraţia provocată de un singur roman se repercutează asupra întregii producţii, asupra omului. Dar omul n-a fost, ca să zicem aşa, foarte reuşit. Asupra caracterului său aruncă un fascicul de lumină crudă o persoană ce l-a cunoscut îndeaproape, Nina Cassian. Din păcate, odată cu dobîndirea unor succese, au ieşit la iveală la acest scriitor trăsăturile unei firi primitive, ale „ţărănoiului” în înţelesul peiorativ al termenului: o ambiţie excesivă, oportunismul, lăcomia, un arivism bătător la ochi. Pliindu-se pe pretenţiile propagandistice ale puterii comuniste (v. studiul edificator al lui George Geacăr), Preda a ţinut morţiş să stea în capul mesei cu toate prilejurile. Nu accepta să-i scape nimic nu doar din onorurile literare ci şi din bunurile lumeşti. Manierele sale se aflau nu o dată sub semnul ciocoismului. Conflictul mocnit ori dat pe faţă al Morometelui cu Princepele n-avea drept temei cine ştie ce diferenţe de opinii estetice ori politice, vreo incompatibilitate de structură psihică, fiind doar o rivalitate între două personaje făurite dintr-un aluat asemănător. Iată ce mi-a povestit Al. Paleologu, redactor o vreme al editurii Cartea Românească, unde Preda ajunsese director. Cînd i-a apărut o carte conului Alecu, acesta l-a poftit pe Preda, potrivit unei cutume în vigoare în instituţie, la o masă la Capşa. Romancierul a invitat la rîndu-i, la această masă a gratitudinii, diverşi inşi. Cînd credea că ceremonia gălăgioasă se apropia de sfîrşit, Paleologu a constatat cu strîngere de inimă că boss-ul său cere „şampanie franţuzească”, o băutură foarte scumpă pe acea vreme. Aşa încît sărmanul eseist a fost nevoit a-şi lăsa acolo întreg onorariul. Dar şi Florin Mugur, alt redactor al Cărţii Româneşti, a venit cu relatări stînjenitoare. În fiecare an, cînd se întocmea planul editorial, Mihai Gafiţa, adjunctul lui Preda, îl întreba onctuos pe acesta dacă vrea să-şi mai reediteze o scriere. Începea un joc. Morometele se prefăcea că nu e de acord, apoi ceda, simulînd că nu-l interesează prea mult tirajul şi onorariul, pentru ca în final să obţină şi-n această privinţă avantajele maxime… Nu m-am îndoit de buna credinţă a interlocutorilor mei. Fără doar şi poate asemenea informaţii din culisele vieţii literare nu pot intra în sfera judecăţii estetice. Nu mai puţin ele taxează un profil omenesc, o mentalitate, o conduită avem impresia că nu lipsite de interes în sine şi care vor fi intrat cît de cît în chimismul operei care, orice s-ar spune, e o plantă crescută pe un sol moral…

*

Eşti înclinat să spui banalităţi despre lucrurile pe care nu le cunoşti bine ca şi despre cele pe care le cunoşti foarte bine.

*

Tobă de carte, dar nu înseamnă că n-ar putea avea, din pricina vidului sufletesc, un sunet de tobă.

*

Solidaritatea în rău e adesea vizibilă din pricina ţesăturii sale grosolane. Solidaritatea în bine e adesea invizibilă datorită ţesăturii sale inefabile.

*

„Viaţa. Nu-mi displac plăcerile vieţii. Nu sunt nici melancolic, nici depresiv. Iar depresionist - nici atît. Adevărul e că, pe cît trece timpul, pe atît viaţa, cu bucuriile ei, cu satisfacţiile ei cotidiene, cu întîlnirile pe care le prilejuieşte, nu mă mai interesează decît în măsura în care se rezolvă sau e capabilă să se rezolve (nu neapărat deîndată, ci poate cîndva, sub o formă sau alta, sub chipul unui roman sau al unui film, sau a acestui mare fals roman care este jurnalul pe care îl ţin de treizeci de ani încoace şi pe care sper să-l pot desăvîrşi) printr-o soluţie exprimată în cuvinte - niciodată, spunea Althusser, nu părăseşti gîndirea ca să întîlneşti realitatea; odată pornit pe calea conceptului de cîine, nu vei întîlni nicicînd drăgălaşul animal alcătuit din carne, oase şi lătrături despre care Spinoza mai nota şi că a încetat definitiv să muşte; ei bine, în acest stadiu mă aflu; nu mi-am schimbat nici părerea, nici boala; iar în această privinţă, ca şi în multe altele, sunt silit să admit că am rămas fidel, în mod paradoxal, bătrînului meu maestru dezavuat” (Bernard-Henri Lévy).

*

Există vîrste girate de mitologie, dacă, aşa cum se cuvine, socotim mitologia o perspectivă fabuloasă asupra factorilor întemeietori. Vîrste fragede în care misterul săvîrşeşte legătura între noi şi cosmos, aidoma unui magnetism. În mod paradoxal, maxima intensitate a existenţialului trece în ficţiune. Înainte de-a se ivi semnele crizei, descoperim reperele, dacă se poate zice aşa, ale unei obiectivităţi subiective, calate pe felul nostru de-a fi, cu un freamăt sufletesc irepetabil. Nu contează prea mult ipostazele diferenţierii (cazurile precocităţii sunt puţine), ci misterioasa, înfrigurata inaugurare a feţelor existenţei. Încercăm, în premieră, a deveni noi înşine. A ne captura eul cu aparenţa de-a captura realul. Ni se oferă un material brut din care trebuie să modelăm figuri care să ne aparţină, o humă în care să ne înscriem chipul, după puteri. Copilăria întemeiază datele elementare ale lumii, străjuite de iubire, adolescenţa şi tinereţea, erosul cu întregul său alai de feerii. Restul e Destin.

*

„Cine vorbeşte singur, va putea să-I vorbească lui Dumnezeu într-o zi” (Antonio Machado).

*

Eul tău, singurul alibi al lumii. Indicibila lui umilitate, indicibila lui măreţie. Ultimul cuvînt poţi, desigur, să-l persiflezi.

*

Modestia: o asceză laică.

*

„Asistăm de vreo 15 ani la opinteala multor publicişti, din toate azimuturile, să dărîme statuia lui Mircea Eliade. Psihologic vorbind, treaba este explicabilă prin complexul acelui personaj care, incapabil de-o faptă măreaţă, a dat foc unui templu doar ca numele să-i fie legat pe veci de-al zeităţii pentru care fusese ridicat. Dar grecii l-au trecut sistematic sub tăcere, ceea ce mă îndeamnă să procedez la fel cu numele contestocriţilor (sic) eliadeşti. (…) Tratamentul la care e supus Eliade aduce a luptă de clasă - lupta celor fără de clasă (în sens nobil) contra unuia ridicat prin muncă sîrguincioasă şi viziune măreaţă, nu prin comerţ de tămîie! Nu Eliade legionarul stă-n gîtul trepăduşimii, ci Eliade istoricul şi filosoful care a demonstrat că religia este una pentru toată omenirea! Eliade a fost legionar, ştim azi din Jurnalul (său) portughez. Cu ce-i micşorează statura? Cu ce scade opera sa filosofică fiindcă a crezut în idealurile de primenire spirituală a omului şi societăţii, promovate de mişcarea unei întregi generaţii europene? A eşuat cu idealurile astea, o spune de nenumărate ori. A trăit un naţionalism incandescent, dar nu o xenofobie, alături de prietenii din ţară şi din exil. Cîte naţii nu-şi argumentează credinţa în neam prin fapte de arme ce jignesc bunul simţ şi raţiunea elementară? Este oare Eliade vinovat că nişte proşti îi interpretează opera ca expresie a legionarismului? Este Einstein vinovat că militarii americani au construit bomba atomică folosind ideile sale? Deturnarea discuţiei este o practică demult cunoscută, perfecţionată de marxiştii dialectici ai anilor ’70, proletcultişti sau - vezi bine - democraţi. «N-are valoare, fiindcă a fost legionar» echivalează cu «eşti duşmanul poporului, fiindcă mă-ta-i ofticoasă!»”. (Dumitru Ungureanu).

*

Stendhal nu ezita să afirme că „succesul nu este posibil fără o anumită doză de neruşinare”. Pe urmele unei asemenea observaţii, istoricul şi scriitorul Tony Perrottet se ocupă, într-un comentariu din The New York Times, de cîteva cazuri de reclamă ieşită din comun, practicată de scriitori cunoscuţi, cu următorul argument: „pentru mine este întotdeauna liniştitor să văd că prostituţia literară (scuze, am vrut să spun self-marketingul) a fost practicată cu voioşie de cei mai iluştri înaintaşi”. Guy de Maupassant şi-a prezentat proaspătul volum Le Horla cu ajutorul unui balon inscripţionat cu titlul romanului, care a plutit deasupra Senei. Alţi promotori ai self-brandingului au fost Hemingway, care a promovat cu imaginea proprie berea Ballantine, compania aviatică Pan Am şi stilourile Parker, John Steinbeck, care şi-a legat şi el numele de berea Ballantine, Georges Simenon, care, plătit cu 100.000 de franci, a stat 72 de ore într-o cuşcă de sticlă, deasupra intrării la Moulin Rouge, răstimp în care a promis că va scrie un roman întreg, avîndu-l ca protagonist pe Maigret. Regretabil pentru autor, ziarul ce-l sponsorizase dînd faliment, acesta s-a ales exclusiv cu avansul de 25.000 de franci. Walt Whitman nu s-a dat în lături să publice, sub pseudonim, o cronică ultraelogioasă la una din cărţile sale, cronică intitulată provocator S-a născut în sfîrşit un bard american. Mai menţionăm doar spectacolul macabru regizat pentru criticii săi de Grimod de la Reyničre, în secolul al XVIII-lea, la lansarea cărţii sale, Reflecţii asupra plăcerii. Invitaţii s-au pomenit zăvorîţi într-un hol tenebros, în care, în locul mesei de ospăţ, trona un catafalc luminat de lumînări. Li s-a servit mîncarea pe acea masă rebarbativă, oferită de chelneri cu ochii legaţi şi costumaţi în ciocli. Pesemne pentru a le stimula apetitul, autorul, urcat într-un balcon, îi trata pe oaspeţii săi cu un potop de înjurături şi obscenităţi. Criticii au rămas închişi pînă a doua zi dimineaţa. Evenimentul e pomenit în istorie sub numele justificat de „cina funerară”. Vestea că autorul e nebun de legat a dus însă la un efect neprevăzut de acesta. Cartea în chestiune s-a tipărit în trei ediţii. Tony Perrottet, un vînător de excentricităţi, care a scris un volum intitulat Părţile intime ale lui Napoleon şi altul cu titlul Jocurile olimpice în pielea goală, numeşte flegmatic asemenea episoade „acţiuni de pionierat în domeniul self-marketingului”.

*

După surogatele de Dumnezeu, cele mai preţuite surogate sunt cele ale Destinului.

*

Prostia poate fi mai decorativă decît inteligenţa, cînd e înţepată, rigidă, solemnă, mizînd pe o similitudine cu materia neînsufleţită.