Cu ani buni în urmă am aşternut versul care, să recunosc, îmi plăcea: iubind uităm iubirea. Întîlnesc acum un text al lui Pascal care sună astfel: Ataşamentul pentru unul şi acelaşi gînd istoveşte şi ruinează spiritul omului. De aceea, pentru soliditatea şi durata plăcerii de-a iubi, trebuie, din cînd în cînd, să uiţi că iubeşti. Nu comiţi prin aceasta o infidelitate, căci nu iubeşti pe altcineva. Pur şi simplu îţi refaci forţele pentru a iubi mai bine. Nimic nou sub soare?
*
Mai totdeauna îţi dezvălui limitele tocmai din vanitate
încercînd să le depăşeşti (Gide).
*
26 mai 2012. Aflu că la Grădina Icoanei din Capitală, în prezenţa primarului de sector, Neculai Onţanu (nu-mi pot da seama de competenţa d-sale culturală), dar şi a acad. E. Simion (ce să mai zicem?), a fost dezvelit un bust al lui Adrian Păunescu. Deci aşa stau lucrurile! Nu un bust al lui I. D. Sîrbu sau al lui Radu Petrescu, ci al vajnicului patron al Cenaclului Flacăra. Nu unul al lui M. Ivănescu sau Leonid Dimov, ci al trubadurului la balcoanele lui Nicolae şi ale Elenei Ceauşescu. Nu unul al lui N. Steinhardt sau Petru Creţia, ci al unui bard al comunismului crepuscular, căruia se străduia a-i insufla ca nimeni altul energia propagandistică. Adrian Păunescu! Nu i-aş putea contesta talentul pe care l-a terfelit, o isteţime a verbului pe care l-a maculat, o carismă pe care n-a şovăit a o pune în slujba întunericului. Îmi aduc aminte că i-am menţionat numele, pe cînd încă trăia, în rîndul autorilor ce merită atenţie în tabloul literar al epocii. Dar cu cîtă perseverenţă a avut grijă să arunce acest nume care promitea în cea mai urîtă deriziune! S-a spus: Păunescu i-a dat tineretului posibilitatea de-a cînta,
de-a se simţi mai în largul său, oarecum în afara programării autorităţilor. De fapt a înlocuit băutura de proastă calitate cu un drog mai subtil, deci mai nociv. Fantoşele grosolane ale lozincilor cu o rostire mai evoluată, deci mai primejdioasă. A fost un maestru al intoxicării mulţimilor prin declamaţie şi muzică, egalat doar de sinistrul Dumitru Popescu-Dumnezeu, cel ce opera în plan ideologic, coroborîndu-şi ticăloşia discursului cu un set de constrîngeri şi reprimări. Păunescu a cultivat o foarte rentabilă prostituţie a conştiinţei scriitoriceşti. Cît de rentabilă se vede din aceea că, spre deosebire de personalităţile importante amintite mai sus, care
n-au scăpat de o viaţă modestă, nu o dată umilite de privaţiuni elementare, s-a ajuns ca nimeni altul. Cuibărit în buricul Bucureştilor, în casa unui oportunist de marcă din altă epocă, M. Ralea, ajunsese de poveste prin cîştigurile de bani şi bunuri adunate cu mîini hrăpăreţe de pe cuprinsul întregii ţări, pe care o străbătea cu aroganţa unui vechil învestit cu încrederea stăpînului abuziv din care-şi făcuse icoană. Mai presus de meritul său literar real, bardul de la Bârca lasă în urma sa dejecţia cu miros pestilenţial a adulării şi a căpătuirii mîrşave. Cine mai urmează? Pe cînd un bust succesorului său en titre, tribunul C. V. Tudor, care bănuim că freamătă în aşteptare?
*
Femeia e înger la zece ani, sfîntă la cincisprezece, diavol la patruzeci, vrăjitoare la optzeci (proverb englez).
*
A.E.: Îţi aminteşti ce mi-ai spus? Că ai scris versuri pentru a fi citit de Florin Mugur, critică pentru a fi citit de Ion Negoiţescu, confesiuni pentru a fi citit de Dora Pavel. Aşa e. O pot confirma şi acum. Scriitorul e ca un orator care, spre a fi «în formă», obişnuieşte să-şi fixeze privirea asupra cîte unui ascultător preferat.
*
Originalităţile pe care epoca noastră le urmăreşte cu o înfrigurare ce e la un pas de morbid, devin tot mai stranii. Aflu că în Mexic se poartă bijuterii vii, sub chipul unor cărăbuşi pe a căror carapace se lipesc pietre preţioase.
*
Reamintirea (reconstituirea) unei dureri vechi poate avea în subsidiar efectul binefăcător al confirmării unei unităţi lăuntrice. Cel de-acum eşti tot tu cel de-atunci. Neschimbat în esenţă, cu cicatricele rănii de odinioară, precum un însemn familiar, de neşters.
*
Nu ştiu dacă propagandiştii comunismului au fost la curent cu un paradox etimologic: revoluţie vine de la latinescul revolutio = întoarcere înapoi, iar reacţiune de la reactio = schimbare. Reacţionarii cei blamaţi şi decimaţi, în orice caz l-au confirmat
*
Voi povesti o fabulă pe care am auzit-o zilele acestea. Se zice că ar fi veche, de provenienţă hindusă, ceea ce e în măsură să ne consoleze foarte mult. Odată, un porc s-a certat cu un leu şi l-a provocat la duel. Întorcîndu-se acasă, şi-a dat seama în ce s-a băgat şi i s-a făcut frică. S-a adunat toată turma, s-au gîndit cu toţii şi au hotărît astfel: -Vezi tu, porcule, aproape de noi e o groapă; du-te, tăvăleşte-te bine în ea şi fă-ţi apariţia la locul stabilit. Şi ai să vezi ce se întîmplă. Porcul a făcut întocmai. Leul a venit, a adulmecat, s-a strîmbat şi şi-a văzut de drum. Mult timp după aceea porcul s-a tot lăudat că leului i s-a făcut frică şi a dat bir cu fugiţii de pe cîmpul de bătaie. Aceasta-i fabula. Desigur, la noi nu există lei - clima nu-i potrivită şi fiara-i prea maiestuoasă. Dar puneţi în locul leului un om cumsecade, cum fiecare ar trebui să fie, şi morala va fi aceeaşi (Dostoievski).
*
Însuşi faptul de-a dori să fii singur reprezintă o cîrtire împotriva vieţii.
*
Succesul: o formă de libertate lăuntrică. Trebuie să ai cavalerismul de-a o închina lui Dumnezeu.
*
Actorul nu dramatizează viaţa, ci mai curînd o dedramatizează. Adică o pune în unghiul irealului, îi relevă inconsistenţa joculară, proteismul fantasmagoric. În teatru, realul apare ca o năzbîtie capabilă a lua chipuri felurite, a-şi bate joc de sine, încercînd a ne flata pe noi. Teatrul: o amoralitate îngăduită, o trădare amuzantă, o continuă ipocrizie de bonton (hypocrites înseamnă în greacă actor).
*
Pentru nestatornicia ta, învinuieşti nestatornicia clipei.
*
Apariţia «maşinii» a distrus relaţia imediată dintre intenţie şi faptă. Cînd Sf. Gheorghe înfruntă balaurul şi îi înfige suliţa în inimă, el e îndreptăţit să spună: «Am răpus balaurul». Dar dacă aruncă o bombă asupra balaurului de la o înălţime de peste 6.000 m., deşi intenţia sa de a-l ucide este aceeaşi, fapta sa constă în a trage de o manetă şi bombă, iar nu Sf. Gheorghe este cel care ucide. Dacă, la porunca unui anume faraon, 10.000 de supuşi ai săi trudesc timp de 5 ani pentru a asana mlaştinile, asta înseamnă că Faraonul are asigurată loialitatea personală a unui număr suficient de indivizi pentru ca ordinele sale să fie îndeplinite; dacă armata sa s-ar revolta, el ar fi neputincios. Dar dacă Faraonul poate să facă să fie asanate mlaştinile în 6 luni de către 100 de oameni cu buldozere, situaţia este complet diferită. El mai are încă nevoie de o anumită autoritate pentru a convinge 100 de oameni să conducă buldozerele, dar asta nu e totul; restul este făcut de către maşini, cărora le e străină teama sau loialitatea, şi, dacă duşmanul său, să zicem Nebuchadnezzar, pune mîna pe ele, maşinile ar lucra la fel de eficient pentru a astupa canalele, cum au făcut-o pentru a le săpa. Acum e posibil să-ţi imaginezi o lume în care singura participare umană la asemenea lucruri va fi aceea a cîtorva persoane care vor înscrie comenzile necesare pe computere (W.H. Auden).
*
Risc: bunătatea e simplă, iar simplitatea poate părea vulgară.
*
Am cunoscut destui oameni între două vîrste, aparent betonaţi în această răscruce existenţială. Parcă timpul s-ar fi oprit în loc pentru făptura lor ce nu se îndură să păşească mai departe. O comoditate lenevoasă li se citeşte pe chip, o gesticulaţie moale, rodată îi propulsează cu înlesnire. Plaja temporală pe care o acoperă este foarte variabilă de la individ la individ, putînd merge de la 45-50 de ani pînă la 75-80. Cei în cauză au aerul de-a fi sistat relaţiile comerciale cu viaţa, nedispuşi a mai cere ceva, nedispuşi a mai oferi ceva. Indolenţa le acordă un echilibru precum al unor obiecte care plutesc pe apă fără o ţintă aparentă. Par a eterniza clipa pe care n-o aprofundează, ci o extind. Fizicul lor robust simulează pacienţa, care, la rîndul său, simulează înţelepciunea. Cînd, în cele din urmă, se văd loviţi de simptomele bătrîneţii, se arată nedumeriţi, încep să se zbată şi scot mici ţipete aidoma unor păsări pe care le alungi de pe un loc necuvenit.
*
Îi spun la telefon confratelui de aceeaşi vîrstă, G. Dimisianu: de ceva timp, trăim de la un cincinal la altul.
*
Un banc recent. Doi cetăţeni comentează necazul lui Dominique Strauss-Kahn. De ce, domnule, dacă e putred de bogat, n-a chemat o prostituată? Simplu, pentru că e un om de stînga.
*
Profeţiile nu sînt, pînă nu se creează condiţiile verificării lor, imposturi mai puţin grave decît atitudinile ce le contestă.
*
Trecutul e important doar atunci cînd devine vis. Cînd îl distingi prin opoziţia lui irezistibilă faţă de real.
*
Crîmpei de conversaţie, în Parc. Două perechi pe bancă. O fetişcană: Să ştii, tu n-ai c
. Cealaltă fetişcană: Dar, să ştii, nici tu n-ai c
. Unul din băieţi: Ba ea (îşi arată cu degetul amica) are c
. Vă jur!.
*
Soarele verii amestecîndu-se cu crengile bogate ale copacului din faţa ferestrei, cu vîntul, dar şi cu un soi de mit şovăitor al începutului organic al Lumii, răspîndit în văzduhul diafan ca o mireasmă albastră. Nu reprezintă oare plantele copilăria eternă a vieţii pe terra?
*
E foarte greu de prins o mîţă neagră într-o cameră întunecoasă, mai cu seamă cînd ea nu-i acolo (proverb chinezesc).
*
Originalitatea cu orice preţ, industrioasă, disperată. O dezumflă însuşi mecanismul producerii sale, care e un stereotip.
*
Un (
) nărav al politicienilor noştri (cazul fostului ministru al Educaţiei, dar şi al lui Vadim Tudor) este să afişeze tot felul de titluri conferite de organizaţii cu nume pompoase, cum ar fi American Biographical Institute. Sună bine să te lauzi cu un titlu ca «International Diploma of Honor for significant contributions to global society through Outstanding Achievements in Computer Science», ori chiar «Man of the Year», nu-i aşa? Asta, pentru cine nu ştie că organizaţiile astea sînt un fel de SRL-uri care, contra unei sume modice, conferă oricui titlul respectiv. Am primit zeci de scrisori prin care eram invitat în termini ceremonioşi să dau banul şi, dacă cineva este interesat, pot să-l recomand imediat ca să primească scrisoarea respectivă. Am serioase semne de întrebare legate de caracterul unui personaj care e dispus să dea cîteva sute de dolari ca să-şi afişeze, frumos înrămate, diplomele respective - eu unul aş evita să fim în aceeaşi barcă, nu mai vorbesc de a-l lăsa să o conducă. Un capitol aparte l-ar constitui diplomele conferite, de regulă în perioade în paralel cu activitatea politică şi cu o cadenţă de invidiat de către universitarul autentic, de diverse universităţi particulare (mai ales în perioada în care nu exista un sistem naţional de acreditare) sau de Universitatea Naţională de Apărare - un fel de «Ştefan Gheorghiu» pentru «cadrele de nădejde». Uneori, pentru obţinerea titlurilor s-a folosit un mic plagiat (Mircea Kivu).
*
Relaţia morală-religie. Vladimir Soloviov îl persiflează pe Tolstoi în etapa în care acesta ar fi încercat să introducă morala drept un substitut al religiei. Fapt pentru care morala ar fi devenit păgubitoare. De remarcat că azi principiile moralei sînt puse la îndoială fie de către reprezentanţi ai unor medii de stabilitate democratică (occidentale), unde ea, în realitate, constituie o opţiune liberă, fie de către personaje care au un trecut colaboraţionist ori pur şi simplu care cerşesc, vorba lui Bronislaw Geremek, un zîmbet stăpînirii în curs
*
Cîinele ar fi cel mai bun prieten al omului dacă ar avea parale (Unamuno).
*
X obişnuieşte a se scuza obsecvios pentru lucruri mărunte, practicînd nu o dată un veritabil balet al politeţii. Cînd săvîrşeşte însă o greşeală care contează, poţi fi sigur de muţenia lui.
*
Y, un intelectual de altminteri apreciat, îşi construieşte raporturile cu lumea pe temeiul a doar cîtorva idei. Atît de generale, încît îşi pierd conturul, se risipesc aidoma fumului în atmosfera obştească. Dar asta nu-l împiedică a privi jocul celorlalte idei cu superioritate, ba chiar, cînd e indispus, a le dispreţui din toată inima.
*
Ceea ce numim inteligenţă e mai curînd un mod de comunicare, un cod al exteriorizării decît o formă a relaţiei conştiinţei cu sine însăşi. Ne străduim să fim la înălţime, să convingem, să strălucim, să epatăm etc., ieşind în afara eului care, să admitem, se foloseşte mai curînd de rudimente, de fluxuri informale pentru a-şi stabili poziţia în forul lăuntric. În intimitate cu el însuşi, omul e natural, e slab şi gîndeşte în limba naivă a tuturora, remarca Ibrăileanu, moralist la care revin cu mare interes. O asemenea naivitate constituie de fapt energia conştiinţei, forţa ei motrice, cea care izbuteşte uneori să modeleze cu remarcabil efect figurile personalizate cu care ne manifestăm ambiţios în lume. Ca la un concurs.
*
Un porumbel are creierul de o mie de ori mai mic decît al omului. Însă o memorie a locurilor cu mult mai mare decît a noastră şi o acuitate a văzului care îi permite să perceapă culori ce nouă ne scapă.