Pe stradă, două ţigănci, într-o conversaţie nervoasă. Una dintre ele îşi indică nemulţumirea: „Auzi la ea, fă, vrea să fie o doamnă de balcon!”.

*

„Neamul omenesc nu poate suporta prea multă realitate” (T. S. Eliot ).

*

A face în secret lucruri pe care nu le poţi face pe faţă. A face pe faţă lucruri pe care nu le poţi face în secret.

*

S-a întîmplat să găsesc la Craiova cel mai mare număr de confraţi (trei-patru… au devenit vreo cinci-şase), din păcate, din rîndul oamenilor cărora li se zice lipsiţi de cuvînt. Să fie numai o întîmplare sau o dovadă că ne aflăm într-o… Gasconie românească?

*

Găsesc în sumarul revistei arădene Arca un nume scump mie, Radu Petrescu. Întorc repede paginile pentru a citi un text postum al marelui prozator, socotit pe bună dreptate mentor al aşa-numitei Şcoli de la Târgovişte. Dar ce să vezi? Întîlnirea e cu un condeier din norocire în viaţă, „istoric din Bucureşti”, pe deasupra „nepotul de fiică al preotului Gh. Cotenescu”. Care vasăzică un alt… Radu Petrescu, aşa, fără precauţia vreunui semn distinctiv, fără măcar, cum se obişnuieşte în astfel de cazuri, o iniţială a numelui de botez al tatălui…

*

Soluţiile pot fi mai primejdioase decît problemele. Cele din urmă beneficiază de un balans, de o temporizare, dar gravitatea lor poate ajunge letală prin rezolvarea de care au parte. Situaţia dramatică a unei conştiinţe e încă o problemă, sinuciderea la care recurge e o soluţie tragică.

*

„Poezia este o jertfă; adesea lucrul acesta rămîne ascuns, dar cînd nu este o jertfă, piere în vînt ca ecoul şi fumul” (Ernst Jünger).

*

Vorba de spirit: te ajută să treci, călcînd pe eventualele pietricele, o baltă ivită în mijlocul drumului, dar cîtuşi de puţin să treci un rîu înot.

*

Conştiinţa prezintă straturi diverse, în funcţie de momentele zilei. Dimineaţa e limpidă, vitroasă, are o duritate avîntată, necesară operaţiilor de oarecare anvergură, o transparenţă ce-ţi îngăduie a urmări printr-însa mişcările lumii, a te orienta. La amiază, are alura unui echilibrist. Face mişcări precaute pe sîrma pe care a învăţat treptat să se menţină, pătrunsă de o satisfacţie acrobatică. Se identifică cu propria-i încordare. Iar seara devine vîscoasă ca un magiun. Are un gust lenevos, dulceag, însă dacă nu eşti atent îţi rămîne pe degete, îţi poate păta hainele.

*

Există o răutate în afara unei moralii operative, proprie fiinţei de care nu s-ar putea disocia. Zadarnic purtătorul ei e supus unui tratament educaţional. Zadarnic face el însuşi eforturi pentru a mînui cum se cade balanţa dreptăţii (e vanitos şi nădăjduieşte să impresioneze în rol de justiţiar). Nu se mai poate face nimic. Hélas, dacă e critic! Hélas, dacă e ori se vrea exclusiv polemist. Un polemist absolut. Spumele resentimentului se revarsă îmbelşugat, îi năclăiesc paginile. Despre un asemenea ins poporul zice că e negru în cerul gurii.

*

„Dacă am vrea să fim fericiţi ar fi destul de uşor. Noi vrem însă să fim mai fericiţi decît alţii şi acest lucru este totdeauna mai greu fiindcă îi credem cu mult mai fericiţi decît sînt ei în realitate” (Montesquieu).

*

„Sigur că este foarte corect să dai amenzi autorităţilor care amplasează ilegal monumente de for public fără a avea toate avizele necesare, dar e mai grav cînd nu aplici legea pentru toţi la fel. Primăria Aradului este bună de plată pentru că a neglijat hotărîrea comisiei Ministerului Culturii referitoare la bustul lui Coposu, în schimb Primăria Sectorului 2 din Bucureşti nu a primit nicio amendă şi nici măcar o sesizare legată de amplasarea absolut ilegală a bustului lui Adrian Păunescu în parcul de la Grădina Icoanei. Se vede treaba că seniorul Coposu nu are dreptul la un monument fiindcă nu a compus ode pentru Ceauşescu. După cum a declarat pentru România liberă Mihai Oroveanu, directorul Muzeului Naţional de Artă Contemporană şi membru în Comisia monumentelor de for public din cadrul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, «măcar Dumitru Şerban (sculptorul care a realizat bustul lui Coposu - n.n.) a cerut aprobare pentru amplasarea bustului lui Corneliu Coposu, dar nu a primit avizul de calitate, pe cînd în ceea ce priveşte monumentul lui Adrian Păunescu nu s-a gîndit nimeni nicio clipă să ne ceară părerea. Nici nu ştiu cum arată acel monument, dar vă pot spune cu certitudine că nu ar fi primit aprobare pentru amplasarea în acel spaţiu. Cred că de aceea cei ce-l voiau musai pe Adrian Păunescu la Grădina Icoanei au şi sărit peste avizul Ministerului Culturii. În orice ţară din Europa, astfel de monumente ce apar peste noapte în spaţiul public, fără avizele necesare, ar fi date jos»”. (Gabriela Lupu, în România liberă, 2012).

*

L. A.: o politeţe delicată, ca o folie de şmirghel.

*

Legătura între expresie şi trăire. Expresia tinde a deveni organicitate ca şi trăirea, deşi face uz de o materie proprie. Dar o organicitate exponenţială, ergo selectivă faţă de cea fatalmente impusă a trăirii. Ambele compun un destin.

*

„Adevărul este o eroare îndelung corectată” (G. Bachelard). Dar nu s-ar putea afirma că uneori şi eroarea este un adevăr excesiv corectat?

*

„Viaţa e, ca să zicem aşa, mai complexă, iar omul - mai pestriţ”. „Nu se foloseşte cum trebuie de principii decît cine a dobîndit atîta libertate şi forţă interioară, încît, în preajma lor, să lase încă loc pentru surîs”. „Ezit, de cînd mă ştiu, între asceză şi lăcomie, între Yoga ierbivoră şi Michel Onfray. (…) Rezultatul este însă paradoxal. Cu cît văd mai mulţi fanatici ai abstinenţei, sau ai feluritelor monomanii salvatoare, cu atît devin mai sceptic şi mai pofticios”. „Eu însumi am, frecvent, răbufniri isterice, precipitări spre răcnet, salturi spre stacojiu”. „Îndrăznesc să spun că mişcarea (prea) liberă a anumitor personaje pe scena publică mă nelinişteşte”. „În rest - bîrfă cotidiană şi mici probleme de caracter”. „«Bărbaţii de stat» nu mai vor să fie decît bărbaţi. Bărbaţi vajnici, virili, păroşi…”. „Am devenit, ca niciodată parcă, o insulă absurdă, un conglomerat de dejecţii, plutind în derivă. Viaţa noastră cotidiană pendulează între ridicol şi convulsie, între mîrlănie şi delir. Sîntem cu toţii vinovaţi şi cu toţii victime” (Andrei Pleşu, în vol. Despre frumuseţea uitată a vieţii, 2011). No comment.

*

Andrei Pleşu îl mustră pe Gala Galaction, în marginea Jurnalului acestuia: „Tema creştină e, fireşte, ubicuă, pe cele mai diverse paliere: de la impostură juvenilă la înlăcrimare autentică, de la frumosism (sic!) la sinceritate, de la speculaţie dialectică la pietism plat. Cele mai discutabile sînt pasajele în care stricta contingenţă privată e racordată - printr-un gest prea nonşalant! - unei Providenţe resimţite ca simplă complicitate” (Note, stări, zile, 1968-2009). Aşadar o formă a trufiei celei atît de necreştineşti. A. E., cu care se întîmplă să citesc în acelaşi timp aceeaşi carte, nu se poate reţine de la o observaţie: „Intelighenţii care au preferat complicitatea cu Iliescu şi Băsescu, s-o fi făcut din… modestie?

*

Să nu uităm: ambiţia, indiferent de ţelul, mijloacele, uniforma sa, are drept resort agresivitatea. Ea tinde a umple un spaţiu moral gol. Iubirea, mila, reverberaţii ale divinului, sînt străine de ambiţie, deoarece îşi sînt suficiente lor însele, sînt substanţe ce-şi umplu întrutotul conturul moral. Apropierea de Dumnezeu n-ar putea fi ambiţioasă.

*

Un aforism de tv.: „Justiţia o fi legată la ochi, dar banul ilicit îi redă văzul”.

*

E foarte cu putinţă ca ficţiunea să aibă un substrat ascuns, cu caracter funest. O pornire de autonimicire a identităţii, izvorîtă din groaza de sine a eului. Nemaiacceptîndu-se în relaţiile sale deficitare cu realul, acesta se sinucide într-un chip sublimat. Aruncînd însă în aer şi realul insuportabil, aidoma unui kamikaze.

*

O jună reporteră pe micul ecran ne informează asupra unui episod cu „un bătrîn de 47 de ani”. În acest timp de criză pînă şi senectutea pare să fi intrat la apă precum o stofă.

*

„Se ştie destul, dar se uită prea mult (desigur din motive grele de disciplină socială), că seriozitatea este deghizarea obişnuită a prostiei. Greşit se zice curent: rîzi ca un prost. După dreptate trebuie spus: eşti grav ca un prost. Prostia, mai ales în funcţiune socială şi autoritativă, e eminent solemnă, şi are prin urmare o groază vitală de glumă şi de comic. Prostia esenţială şi compactă se apără… înjosind absolut gluma şi comicul în faţa seriozităţii autoritare şi imbecile” (Paul Zarifopol).

*

Există bucurii strălucitoare, enigmatice prin faptul că n-au un obiect anume, un reazim concret. Bucurii de foarte demult, aidoma, să zicem, globurilor colorate dintr-un pom de Crăciun al copilăriei, a căror lucire nu se stinge niciodată. Bucurii a căror menire e să rămînă neconsumate.

*

Şerban Cioculescu îl caracteriza pe Vladimir Streinu drept „formulagiu”. O consubstanţiere jucăuş-balcanică?

*

„După miezul nopţii a venit cîinele. Pînă atunci s-a tot discutat despre literatură, ca de obicei. (…) La început, nimeni nu-i dădea vreo atenţie. Există momente cînd realitatea nu-i interesa. Cîinele s-a aşezat liniştit în mijlocul încăperii, ascultînd atent şi îndatoritor. Era un amestec incert de terrier şi caniş. (…) La urmă, careva dintre gazde a scos o mică muzicuţă şi lipind-o de buze, produse un sunet scurt. În acel moment cîinele s-a aşezat pe vine şi a scos un urlet prelung. Discuţia pe teme de estetică a încetat instantaneu. Nu s-a mai auzit nimic în afara urletului cîinelui ce stătea în poziţie de drepţi, cu labele din faţă ridicate. Cei prezenţi priveau cu faţa palidă către animalul ce urla. Sunetul lugubru se revărsa din gîtlejul lui monoton, fără modulaţii. Era un sunet ameninţător şi neîntrerupt. Era evident pentru oricine că totul este o producţie bine exersată de cîine şi stăpîn, cu care avea obiceiul să-i amuze pe oaspeţi. Dar puteau simţi cu toţii că pentru cîine treaba asta înseamnă ceva mai mult decît un simplu «număr». Semnalul muzicuţei şi intenţia de a amuza erau doar un pretext pentru el, ca să poată slobozi acel urlet sinistru. Sunetul acesta se propaga dement şi întunecos prin fumul de tutun, între pereţii decoraţi cu picturi moderne. Urletul a pus stăpînire pe întreaga încăpere, sîngeros şi de neînfrînat ca un atac neaşteptat de baionete. Musafirii stăteau împietriţi pe locurile lor, cu ochii închişi. Sunetul se auzea tot mai puternic, tot mai ameninţător, parcă venind din adîncul pămîntului, sau dintr-un trup rănit mortal, dar totuşi încă viu. Se putea simţi că are ca sursă o profundă şi supremă trăire, o mîhnire atît de adîncă, încît nu mai e capabilă să se autodefinească, ci se transformă în întregime în sunet, în urlet, izbindu-se ca un Samson orb de colonade. Se putea simţi că urletul acesta e lipsit de metodă şi libertate. Ca să se poată naşte, a trebuit cîndva să fi cunoscut libertatea, ca s-o piardă apoi definitiv, şi cîteodată, într-o clipă de disperare, să tînjească după ea fără speranţă. Aceste clipe aparent sistematice au ca pretext spectacolul. Dar ceea ce se petrece în cadrul aparent organizat al show-ului este de fapt jalea profundă şi dureroasă a cîinelui. Atît de intens dureroasă încît un musafir, în tulburarea sa, a scăpat pe jos o ceaşcă de cafea, care s-a făcut ţăndări. Cîinele a încetat dintr-odată să urle şi s-a întins pe burtă, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, iar oaspeţii şi-au scos ceasurile de buzunar şi, mormăind nişte scuze, şi-au luat rămas-bun şi tăcuţi, retractili, au părăsit repede casa” (Bálint György).

*

Rafinamentul: un ce care ne ia ochii, intrigă, derutează. Întrucît se arată indiferent faţă de obiectul pe care operează, estetizîndu-l, putîndu-se aplica cu o identică dexteritate pe adevăr şi pe neadevăr, pe bine şi pe rău. Irezistibila demonie a unei abstrageri sclipitoare. În epocile alexandrine, dă dependenţă aidoma unui drog.

*

„Filosoful e mai mult anatomist decît medic. Disecă fără să vindece” (Rivarol).

*

Privirea în oglindă reprezintă o formă specială de spectacol, specularitatea în care ficţiunea nu se disociază de viaţă. Narcisistul se autoficţionalizează relativ, fără a se putea desprinde de existenţialul corporal, precum un actor ce şi-ar juca rolul propriei fiinţe, nedîndu-şi seama cînd e „în rol” şi cînd în afara lui.

*

Cît de greu te desparţi de imaginea tinereţii, nu numai a ta ci şi a Celuilalt. Odată ce ai aplicat-o unei persoane, ţi se pare că e indisociabilă de acea persoană, că o circumscrise pînă la sfîrşit. Iată, îmi amintesc acum de un Pilu Nemoianu, de un Toma Pavel, de un Basarab Nicolescu (pînă mai ieri în acest grup se afla şi Matei Călinescu), avînd senzaţia că, acolo, pe îndepărtate meridiane, se află încă nişte tineri care abia păşesc spre temeiniciile vîrstei mature. Că stau în faţa unor impozante porţi prin care n-ar putea trece decît cu un maldăr de cărţi proprii în braţe, majoritatea lor încă nescrise. Ce să mai zic despre cei aproximativ de leatul meu (uneori cu cîţiva ani mai tineri), care s-au grăbit să treacă dincolo: nişte copilandri.

*

Fiecare vîrstă, odată instalată, are tendinţa de-a se conserva, influenţînd evoluţia fiinţei. Dacă sîntem nevoiţi a părăsi destul de repede copilăria (eu unul m-am despărţit de ea cu mari dureri, care mi-au marcat sufletul în formare), mai întîi din pricina schimbării somatice radicale, care nu întîrzie, tinereţea rămîne mai multă vreme pe poziţii, obsedantă, copleşitoare. E greu, imposibil chiar să-i fixezi un hotar. Iradiază inclusiv înspre senectute, graţie promisiunilor pe care le conţine (după copilărie, e singura perioadă a vieţii care proiectează, visează, aşteaptă). Maturitatea se sileşte a realiza ceva din proiectele tinereţii, a-i prelua un procent din avînturile ce-o insuflă. Ce să mai spunem despre bătrîneţea prin anii căreia oboseala nostalgică a fiinţei înaintează implacabil, mîngîiată de reminiscenţele vîrstelor fragede, concret-abstracte precum muzici, parfumuri, elemente fantomatice, care induc transcendenţa?

*

„Sacrificiul de sine ne îngăduie să-i sacrificăm pe ceilalţi fără a roşi” (Bernard Shaw).

*

Virtuozitatea: rodul coabitării talentului cu tehnica, putînd precumpăni, precum se întîmplă la un copil, cînd trăsăturile unuia, cînd ale altuia dintre părinţi.

*

Adorînd trecutul, trădează incapacitatea sa de a muri.

*

Să fie cumva pictorii mai apropiaţi de sfinţenie decît scriitorii? Referindu-se la Matisse şi la Bonnard, Julien Gracq socoteşte că relaţia epistolară dintre cei doi pictori ar fi asemănătoare cu cea dintre „doi benedictini care se informează unul pe altul în mod civilizat despre cum evoluează lucrările lor îngemănate, în ce fel se ajută fără egoism şi cu suflet larg cum să surprindă cît mai bine adevărul”. Cu totul altfel ar sta lucrurile cînd e vorba de oameni de litere: „Nu există sfinţi ai literaturii, (există) doar eretici închişi fiecare în erezia sa ciudată şi care nu-şi doresc acea comuniune a sfinţilor”. Pricină pentru care scrisorile ce şi le trimit nu ar putea devansa stadiul de „critică reciprocă”. Oare aşa de păcătoşi sîntem noi, scriitorii?