De ce mă atrage strada? Privesc cu nesaţ chipurile trecătorilor, autocenzurîndu-mi discret atenţia pentru a nu părea un ciudat. Frînturi de destin îmi apar fulgurant în minte, semnale ale unor aventuri consumate ori latente, ale unor contacte ce poate nu vor avea loc niciodată, ale unor convorbiri imposibile. O imersiune în gratuit. Însă nu doar atît. Mi-am dat seama treptat că fiecare parte a vieţii, legată de un anume timp şi spaţiu, tinde la o mitologie fie cît de umilă. Ca o răsfrîngere în imagini-simbol cu o sarcină a originarului. Îţi decupezi din fluxul trăirilor clipe favorite, umplute de chipurile unui posibil început fabulos, rămas în stare de germene, chemător parcă dincolo de viaţă. Garanţii ale unei memorii care, sub semnul unei melancolice intensităţi, s-ar zice că prevesteşte ceva. Ei bine, strada nutreşte această dispoziţie aflată la cumpăna dintre real şi ireal. Depăşind graniţele cognoscibilului imediat, promite trăiri fecunde în relaţie cu figurile omeneşti percepute în fugă, cu cele ale caselor, copacilor, răspîntiilor, cu efemerul jucăuş al impresiilor aparent banale sub care soarta se îndură, echivalîndu-se cu o ameţitoare, supraumană libertate.

*

Limită dură. Idealizînd, nu te idealizezi pe tine? Cum poţi scăpa de captivitatea egoului?

*

„De multe ori oamenii ajung savanţi la fel cum ajung să fie soldaţi: numai pentru că nu sînt buni de altceva” (G. C. Lichtenberg).

*

Din ce în ce mai mult mă indispune conversaţia. Ehei, erau ani ai juneţii cînd n-aveam o satisfacţie mai vie decît aceea de-a sta de vorbă, zi-noapte fără alegere şi fără încetare, cu un apropiat, fie el C.R. sau V. L. Cuvintele se înaripau avîntîndu-se către un viitor fictiv care absorbea prezentul. Căldura sîngelui se transmitea verbului iar acesta seca pur şi simplu prezentul nesatisfăcător. Căci discuţiile din acele timpuri cînd vîrstele se întîlneau spontan (trecea şi o adiere de bătrîneţe peste nesfîrşitele noastre speculaţii care – nu-i aşa? – îi pofteau înţelepciunea!) nu erau decît o manifestare a stihiei vitale, care se juca cu sine încercînd cu stîngăcie felurite măşti livreşti. Avea loc un carnaval ameţitor cu dansuri frenetice ale eului cochetînd cu un alt eu. Ambele atît de disponibile, încît asocierea care ar fi implicat tentaţia unei ierarhii, o competiţie, nu conta. Independenţa fiinţei care-şi percepea un preaplin tulbure era atît de apăsată încît putea trece cu princiară mărinimie peste ingerinţele integrării. Fiecare conta pentru sine atît de intens încît îşi putea îngădui spectacolul autarhic al Celuilalt. Tocmai pentru că fiecare monologa în chip absolut devenea posibilă discuţia… Discuţie care azi mă oboseşte, mă face să-mi simt nu deschiderea spre infinit, ci finitul. Dezolanta distanţă dintre mine şi interlocutor, dintre mine şi mine.

*

O opinie a lui Nietzsche despre discuţie: „doi oameni care au aceleaşi principii vor să ajungă, probabil, cu ele, la două lucruri cu desăvîrşire deosebite”.

*

Imaginarul nu e cheia înţelegerii lucrurilor, ci broasca în care trebuie să vîri cheia.

*

Cu cîtă timiditate te apropii de ceea ce îţi aparţine. Cu cîtă cutezanţă te apropii de ceea ce nu-ţi aparţine şi nu-ţi va putea aparţine vreodată. Să fie acesta unul din principiile secrete ale poeziei?

*

„Voieşti să cunoşti lucrurile? Priveşte-le de aproape. Vrei să-ţi placă? Priveşte-le de departe” (I. L. Caragiale).

*

Crăciun 2011. Mă scol în prima, în a doua şi-n a treia zi înainte de ora 7. Citesc şi scriu pînă-n seară. E cumva un sacrilegiu? Îmi vine în minte acel jongleur evocat de Anatole France care se ruga în faţa icoanelor din biserică în felul său propriu, arătîndu-şi îndemînarea la aruncarea cuţitelor. Pot năzui oare la arta acelui jongleur?

*

Degeaba a dat acatiste confratele nostru mult preţuit la lăcaşurile de cult ale partidului unic, trimiţîndu-şi volumele cu dedicaţii pompoase conducătorului suprem, oţărîndu-se la comandă împotriva lui Goma, în 1977, încercînd a se lipi ancilar de un Cornel Burtică, de un Vasile Nicolescu. Rugăciunile d-sale n-au fost primite. N-a avut ce face. I-a fost sortit să adaste între două lumi, una care l-a refuzat din, pesemne, intuiţia unui hahalerism de caracter, alta care n-a vrut, pesemne, să se complice cu un mare prezumţios, avînd la îndemînă destui alţii mai docili.

*

Maniera: o umbră a stilului. A învinui un autor că a căzut într-un manierism al propriei formule înseamnă a-i confirma originalitatea.

*

Îmi spune A. E. : „O fi justiţia legată la ochi, dar banul îi redă văzul”.

*

„Dacă omul are o credinţă puternică, se poate deda şi desfrîului scepticismului” (Nietzsche).

*

Nu-mi dau seama dacă cititorii României literare conştientizează împrejurarea, oricum stranie, că hebdomadarul, aşa cum stă scris pe frontispiciul său, apare „cu sprijinul Consiliului judeţean Alba”. Mai exact spus cu cel al unui om foarte inimos, preşedintele Consiliului, Ion Dumitrel, în acest răstimp de criză realmente un mecena. Aşadar, o publicaţie de prima mînă din Capitală e plătită dintr-un judeţ îndepărtat, dintr-o localitate care nu face parte din rîndul marilor centre culturale ale ţării. Nicio instituţie „centrală”, niciunul din baronii banului cîştigat din belşug, din proximitate, n-a catadicsit să facă un asemenea gest. Investiţiile lor colaterale se îndreaptă spre propriul egoism în care e cuprins cel mult divertismentul petrecerilor lăbărţate, al melosului de manele, pentru a nu mai vorbi de patima devastatoare a fotbalului, adevărat stigmat al epocii. Şi cum să nu dăm dreptate gurilor rele care spun că bani există, dar că sînt dirijaţi altminteri decît s-ar prea putea?

*

O mărturie de medic: „La masa de prînz, la o ciorbă de găină, încerc să par cocoş povestindu-le colegilor cum era pe la Strasbourg şi cum mi se plîngea recent la Congresul de cardiologie de la München un mare profesor de acolo că statul francez a limitat explorările. Săracii pacienţi din Strasbourg nu mai fac două RMN-uri cardiace pe an, trei coronografii, scintigrafii fără număr pentru aceeaşi boală cardiacă, ce nu vrea să evolueze sau să se acutizeze, astfel că naţiunea îmbătrîneşte accelerat şi trăieşte în medie 85 de ani. Acolo, pacienţii nu au şansa să moară nici măcar în drum spre spital, aduşi fiind cu taxiul medical la o banală explorare. Iar dacă, cumva, un eveniment cardiac îi surprinde, se găseşte un binevoitor care să-i «electrocuteze» cu un defibrilator montat în vreo băcănie sau la vreun colţ de stradă. Mare problemă de sănătate publică, în Franţa, cardiologia şi geriatria astea…. La Budeşti lucrurile sînt mai simple. N-ai bani să trăieşti, dar supravieţuieşti pînă la 60 de ani cu produse naturale făcute în curte – untură de bursuc, suc de cătină, ceaiuri din diferite codiţe, ţuică şi vin din bătătură. Aici pînă şi ţigările sînt bio, făcute cu mult meşteşug în casă. Nu mi-e greu să realizez că medicina la Budeşti e ca la Bucureşti comparativ cu Strasbourg” (Dr. Silviu Stanciu, în România liberă, 2013).

*

Beţia şi teatrul. În ambele ipostaze individul se depersonalizează, creîndu-şi o nouă identitate prin ficţiune. Joacă un rol. Însă pe cînd actorul îl întrupează pentru public, omul beat îl interpretează pentru sine însuşi. Ficţiunea în acest caz se modelează nu din măşti, grimă, costume, recuzită etc., ci de-a dreptul din materia existenţială.

*

„Satira minte cu privire la oamenii iluştri, în timpul vieţii lor, iar elogiul minte după moartea lor” (Voltaire).

*

„Tradiţia poate fi definită ca o prelungire a sufragiului. Tradiţia înseamnă să dai voturi celei mai obscure dintre toate clasele sociale, înaintaşii noştri. Este o democraţie a celor dispăruţi. Tradiţia refuză să se plece în faţa măruntei şi arogantei oligarhii a celor care se întîmplă să se afle prin preajmă. Toţi democraţii obiectează faţă de descalificarea unor fiinţe umane pe baza accidentului naşterii; tradiţia obiectează faţă de descalificarea lor pe baza accidentului morţii. Democraţia ne spune să nu neglijăm opinia unui om de treabă, fie el şi valetul nostru; tradiţia ne cere să nu neglijăm opinia unui om de treabă, fie el şi tatăl nostru. Eu unul, cel puţin, nu pot să separ cele două idei, democraţia şi tradiţia; mi se pare evident că e vorba despre una şi aceeaşi idee. Cei dispăruţi vor lua parte la scrutinul nostru” (G. K. Chesterton).

*

„Înţelepciunea” caligrafică a textului literar are aerul unei „înţelepciuni” uitate pe care textul ţi-o rememorează.

*

„S-ar putea crede că prietenia e o variantă de-dramatizată a iubirii, mai puţin acută şi fatală dar cu atît mai alinătoare. Dar de-abia avem timp să găsim în prieteni nişte complici ori un alter ego, capabili să dea existenţă propriului nostru eu, că ei se şi manifestă ca nişte tainici rivali, mai înzestraţi şi mai amuzanţi, mai îndrăgiţi de fete şi de maeştrii noştri comuni. Merg pînă la a escalada cu îndrăzneală o stîncă sau a plonja din vîrful ei în apă, au îndrăzneala să prefere violetul verdelui nostru favorit, într-atît încît ne devin aproape duşmani. Şi încă mai mult decît un avantaj de invidiat, faptul că nu împărtăşesc slăbiciunile noastre e o trădare de neînţeles. Ne trădăm cu plăcere pe noi înşine; ne aflăm într-un loc fără să fim cu adevărat acolo, împreună cu ceilalţi şi fără ei, uneori îi combatem şi alteori, concilianţi, le ţinem partea, lansîndu-ne într-un duel pierdut dinainte şi asistînd dintr-un refugiu îndepărtat în care, prevăzători, ne-am retras la timp. Cînd, la o serată, ne lăsăm prietenii să triumfe, ei sînt cei care ne felicită pentru că am strălucit. Timpul nostru se scurge şi stagnează, ne năpustim spre înainte şi ne-nvîrtim pur şi simplu pe loc, în jurul clipei, ca-mprejurul unui bol vid. Cel puţin astfel putem din cînd în cînd să ciocnim un pahar cu prietenii în semn de omagiu pentru această nebuloasă în care ne pierdem în comun, desenul veşnic tremurat al existenţei întru cenuşiul indistinct străin şi familiar” (Petr Král).

*

O singură trăsătură a superiorităţii faţă de noi pe care o vădeşte Celălalt ne poate bucura nespus: bunătatea lui.

*

Din morala poetului: maxima gravitate a gratuităţii, maxima rigoare a imaginaţiei.

*

„Fragmentele sînt semnele nupţiale ale ideii” (Mallarmé).

*

„Japonia. Una din cele mai mari tipografii nipone, Toppan Printing, a prezentat o carte minusculă intitulată «Flori de sezon». Literele sînt atît de mici, încît nu se pot citi cu ochiul liber. Cele 22 de pagini, cu dimensiuni de 0,75 de mm., o fac să intre în Cartea Recordurilor. Pînă acum deţinea acest record o microcarte rusească de 0,90 mm.” (Click, 2013).

*

Vorba de spirit, o răutate dezinfectată? Uneori, da.

*

„Toţi poeţii par să adore exploziile, uraganele, conflagraţiile, ruinele, scenele sîngeroase. Imaginaţia poetică nu e deloc o calitate dezirabilă la un om de stat” (W. H. Auden).

*

I. A. oferă o pildă de modestie. Se mărgineşte a săvîrşi doar potlogării mărunte. Una din ele de care e foarte satisfăcut: dorind a petrece un sejur la Băile Herculane, s-a interesat în ce zile lipseşte de acolo responsabilul staţiunii pentru a se înfăţişa personalului drept nepot al acestuia şi a cere un regim de favoare…

*

Din reversul unei legende: „Un «cobai» MRP? Nicidecum. Ceilalţi erau cobaii lui. Şi nu prea văd de ce editura Dacia a publicat, în ‘94, Journal d’un hérétique (Paris, 76), schimbînd eretic în cobai. Şi cine l-o fi pus să deschidă campania (cot la cot cu Caraion, Carandino, Călugăru) contra lui Rebreanu, considerat autor de romane «needucative». Adam şi Eva? - metafizic; Crăişorul? - naţionalist-şovin şi dedicat, pe deasupra, lui Iuliu Maniu; Jar? bulevardier; Gorila?, oho, - legionar! Pentru Ana Selejan, MRP e «un utopic» (de acord, dacă e vorba de utopia rea, distructivă, comunismul), cu «un destin dramatic» (de acord, dacă, respectîndu-i pe clasici, credem că destinul e propriul caracter). Deşi luase în ‘53 Premiul de Stat clasa a II-a (bănet, nu joacă!), pentru volumul Laude, în gît i-a stat Premiul Naţional de poezie acordat lui Arghezi, «un nereprezentativ». Pe deasupra, reabilitatul Arghezi avea 2000 de lei pensie de la USR, în timp ce el primea mai puţin. Urîtă mai e invidia literară, ca şi aroganţa fără onoare. În fapt, MRP era decepţionat că n-a fost primul între poeţi (sau singur), că partidul nu l-a proteguit îndestul, că nu l-a consultat îndestul. Lui Şelmaru, lui Chişinevschi, lui Răutu, Constanţei Crăciun le scria scrisori cu cereri peste cereri, gata să-i toarne pe toţi la Dej că era ţinut departe de Bucureşti şi că agitpropii CC nu-i dădeau casă pe măsura aportului la poezia luptătoare. Asta îmi aminteşte de un versificator, ieşean prin adopţie, Haralambie Ţugui, care-l ameninţa pe secretarul Filialei USR că nu mai scrie poezie patriotică dacă nu i se repară liftul. Sforării mari, rezultate mici. Ce-i mai trist e că MRP n-a regretat receptivitatea la directivele care au afectat literatura română pe termen lung, au mutilat vieţi literare. Ba se vedea «modelul Miron» pentru scriitorime. N-a fost aşa. Cum ştia ce pot păţi tovii de drum abandonaţi de forţa conducătoare (formula: foloseşte şi aruncă după folosire), a părăsit «mîndra corabie». Acuzator neonest, martor cu memorie voalată, Miron Radu Paraschivescu transformă jurnalul într-o reglare urîtă de conturi” (Magda Ursache, în Argeş, 2012).

*

Spre deosebire de ceea ce se crede adesea, atenţia concentrată de care ţinem a da dovadă n-ar trebui să aibă în primul rînd o pornire critică, ci una de generozitate. O subiacentă aşteptare a Binelui.

*

Un cerchist mai puţin reliefat: Eugen Todoran. Istoric literar, universitar în oraşul de pe Bega, vag cunoscut de mine pînă-n zilele în care a ajuns în Comisia examenului de doctorat pe care trebuia să-l susţin în Capitală. Sobru, de-o modestie caldă, comunicativ la modul unei colegialităţi defel condescendente, m-a cucerit. Mai cu seamă într-o seară tîrzie, de libaţii la Casa Scriitorilor, m-am bucurat închipuindu-mi că-l pot introduce în rîndul cunoştinţelor „de suflet”. La ora închiderii am deambulat printr-un Bucureşti pe străzile căruia ceaţa autumnală se suspenda spre a face loc unor privelişti feerice. Fraternizam respectuos cu un intelighent din altă generaţie, încă nu foarte în vîrstă, însă care mi se înfăţişa ca un eşantion al unor vremuri „normale” ce mă impresiona precum un paradoxal crepuscul plin de promisiuni. În toiul nopţii, am făcut şi o vizită la un amic al profesorului. Dar ce să vezi? L-am reîntîlnit pe E. T. după un deceniu, la festivităţile centenarului naşterii lui Blaga, de la Cluj. Era cu totul alt om. Cred că, deşi păţit în această privinţă, nu mi
s-a întîmplat să surprind o schimbare mai acuzată în comportarea unei persoane. Rece, scorţos, abia s-a îndurat a-mi răspunde la salut. Cînd mă privea, se făcea că nu mă cunoaşte, ori pur şi simplu că nici nu mă vede. O cu totul neaşteptată rigiditate pusese stăpînire pe făptura lui, inclusiv fizică, ce se mişca într-un izbitor stil „oficial”. Nu mi-a fost dat, deşi l-am întîlnit cîteva zile la rînd, să mai stăm de vorbă. Explicaţia? Ajunsese decan sau rector şi, desigur, ţinea să se vadă lucrul acesta…

*

„Totul e mărginit, durerea nu” (Eminescu).

*

„Democraţia înseamnă dictatura oamenilor politici. Nu-i auzi decît pe ei, nu-i vezi decît pe ei. Ce fel de sistem e acesta în care eşti obligat să laşi să-ţi intre în viaţă oameni pe care nu i-ai invita în casă? Cînd părăsesc puterea, respirăm uşuraţi. Cînd abandonează politica, jubilăm. Problema e că sînt înlocuiţi imediat, în cele mai multe cazuri, de alţii încă şi mai enervanţi. De patruzeci de ani de cînd votez, schimbările de majoritate nu mi-au schimbat cu nimic viaţa şi îmi închipui că lucrurile stau la fel pentru cei mai mulţi dintre noi” (Patrick Besson, în Le Point, 2012).

*

Un sondaj realizat în Germania, în mediul tineretului, ajunge la surprinzătoarea concluzie că 21 la sută din repondenţi nu ştiu că Auschwitz a fost un lagăr nazist de exterminare în masă. Incultură sau amoralitate? Cînd, într-un anume context, ignoranţa ajunge sfidătoare, sîntem îndreptăţiţi a invoca şi criteriul moral. Cu strîngere de inimă, mă întreb: oare ce procent de tineri români nu ştiu nimic despre Gulagul măcar autohton, despre Canal şi experimentul Piteşti, despre Sighet, Rîmnicu Sărat, Aiud? Nici măcar minimele cunoştinţe religioase nu mai sînt la îndemîna populaţiei. Nu-mi venea să cred cînd l-am auzit pe un ţăran, la un post tv., spunînd că sărbătorim de Paşti învierea lui Hristos care a fost răstignit de Crăciun!