A. E. îmi vorbeşte azi despre autoritate: „S-ar spune că autoritatea e o postură suverană, un bun al unui individ care poate face orice îi trece prin cap. Ei bine, nu e chiar aşa! Trebuie să recunoşti că e vorba de o disciplină, de un corset de reguli de comportament din care e greu, dacă nu cu neputinţă, de ieşit. Ca să-ţi păstrezi ceea ce se cheamă autoritate, eşti obligat la un cod. Să-ţi dau exemple? Îţi aminteşti, nu se poate să nu-ţi aminteşti, de cunoscuta fotografie a lui Einstein în care acesta scoate limba. Savantul poseda şi o latură de excentric. Nu-i mai păsa prea mult de gura (de rîsul) lumii. Dar revenind pe tărîmul nostru, îţi poţi închipui asemenea poze (pozne) cu un Eugen Simion sau N. Breban? Poate cu impenitentul Dinescu, dar acesta nu s-ar lua în derîdere de sine dacă n-ar fi sigur că în felul acesta rîde de altul (de alţii) la pătrat. Aşadar, ce-ar putea fi autoritatea? O superioritate reală sau prezumată în acţiune, o poză al cărei model în toate privinţele este cel al cîrmuitorilor de popoare şi de oşti, al sacerdoţilor”. „Nu există cumva, – îl întreb – o trăire interioară, un lirism aşa zicînd al autorităţii?” „Nu e chiar imposibil, îmi dă replica amicul, deşi ar fi unul sărăcăcios, antipatic. Căci autoritatea nu e un factor circumscris persoanei, ci unul relaţional”. „Şi care ar fi efectul unui asemnea act ce implică o extrovertire?”, mă mai interesez eu. „Păi ce să fie altceva decît o dedublare a celor ce-şi cultivă autoritatea?”, precizează cu bunăvoinţă A. E. „Atari indivizi au de regulă un şir de opinii şi de reacţii, de umori şi impulsuri pe care şi le cenzurează, rezervîndu-le exclusiv unui cerc de intimi ori… propriei conştiinţe. Imaginea pe care înţeleg a o arbora în public constituie rezultatul unor pliviri, ajustări, stilizări. Un aspirant la înalte demnităţi politice ori de altă natură se cuvine să-şi regizeze verbul şi gesturile, tăcerile şi mimica. E ca un actor ce-şi compune el însuşi rolul şi îşi asigură personal regia. Cu mai mult ori mai puţin talent, cu mai mult ori mai puţin succes”. „Aşadar – adaug – autoritatea ar confirma ideea barocă a lumii ca teatru”. „Cu prisosinţă”.

*

După această convorbire, mă gîndeam într-o doară: ar fi cu putinţă ori măcar dezirabilă o alcătuire socială fără niciun fel de autoritate? Cam în felul cum vedea lucrurile, din vîrful peniţei sale ascuţite, un Oscar Wilde: „Orice autoritate este întrutotul înjositoare. Ea înjoseşte pe cel ce-o exercită ca şi pe cel ce-o suferă”. Mi-e teamă că e mai mult un joc cu utopia. O toană caracteristică unei societăţi în care există autorităţi suportabile. În totalitarism, atari propoziţii ar părea nelalocul lor, aidoma unui ins care ar umbla pe stradă în pielea goală.

*

Drama noastră e din ce în ce mai limpede. Limpezimea însăşi devine dramatică.

*

Prezentul: eternitatea… provizorie a clipei.

*

„A fi singur înseamnă a te învăţa cu moartea” (L. - F. Céline).

*

În fine nu ne mai încearcă nicio îndoială. Deşi am crezut, în inscienţa noastră naivă, că anticomunismul ar fi altceva decît comunismul, adevărul e cu totul altul. Îl aflăm din condeiul plin de autoritate al unui temerar anticomunist, autoritate girată de experienţa d-sale de oficial înainte şi după, care aşterne între cele două concepte, fără vreo inutilă şovăire, semnul egalităţii: „La noi s-a continuat comunismul, cu semnul schimbat. Şi judecăţile, modul de a judeca al ideologilor şi liderilor comunişti de după război. Totul se revizuia şi atunci”. Evrika! Oare cum de nu ne-am dat seama, în cecitatea noastră nătîngă, că revizuirile de după ‘89 nu reprezintă altceva decît un fenomen tot atît de odios precum revizuirile comuniste? Cum de nu ne-am amintit de imortala formulă caragialescă, din O scrisoare pierdută? Şi acelaşi anticomunist ne îngăduie să-i situăm, aşa cum se cade, în raza oprobriului pe „revizorii” mai „noi” care au încurcat lumea: „La noi, din păcate, glăsuieşte salutar d-sa, «revizorii» au fost acum, ca şi-n vremurile de tristă amintire, nişte politruci, de aceea s-a şi ajuns la degradarea şi la decăderea (sic!) vieţii culturale. S-au folosit în recitirea cărţilor şi în judecarea cărţilor mijloace şi metode care nu au nici o legătură cu cultura. Ce îţi spune ţie dacă X sau Y sau dacă şi, de pildă, Călinescu a fost colaboraţionist? E o viziune primitivă, comunistă, n-are nici o legătură cu valoarea literară şi culturală”. Aşa va să zică! Exact, implacabil, cu un bun simţ imbatabil, Augustin Buzura, căci l-am citat pe d-sa, ne dă mură-n gură, cum s-ar zice, numele celor mai cunoscuţi, mai netrebnici „revizionişti” din eşalonul doi: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, I. Negoiţescu, Dan Culcer, ca şi Al. George, Alexandru Paleologu, Nicolae Manolescu, Alex. Ştefănescu (v. Vatra, nr. 6-7 / 2013, p. 42-43).

*

Ne apărăm de existenţial feliindu-l, derutîndu-l, denaturîndu-l prin transpunerea lui într-o serie de teme. Nu ne mai interesează ceea ce sîntem, ceea ce ne apropie şi ne desparte, ceea ce ne uimeşte, ne încîntă, ne amuză, ne tulbură, ne înspăimîntă, ci ceea ce putem „trata”, disocia şi asocia, confrunta, compila etc. într-o convulsie moale, într-o frămîntare confortabilă, într-o extincţie acceptabilă. Asta în cazul în care un minim protocol mai e respectat. Altminteri reuşim a ne apropia iarăşi de întregul iniţial, pe nesimţite, prin tăcerea, prin pasivitatea, prin simplitatea ne-făcutului.

*

„Cine este nedrept, este ateu” (Marcus Aurelius).

*

„Planta, deşi ea însăşi aproape imobilă, cucereşte ceea ce se mişcă. Novalis a remarcat-o în imnurile sale. Fără plante nu ar exista viaţă pe lume. De ea depind toate făpturile care respiră şi vor să se hrănească. Cît de departe poate să ajungă puterea ei spirituală se poate doar intui. Nu degeaba metafora se întemeiază în special pe ea. Ceea ce ne trezesc ceaiul, tutunul, opiul şi adesea chiar numai simplul parfum al florilor – această scală de euforii, de reverii nedefinite pînă la extaz – este mai mult decît o paletă de stări. Trebuie să se adauge ceva diferit, ceva nou. Aşa cum planta dezvoltă organe sexuale pentru a se însoţi cu albinele, ea copulează şi cu omul şi îi dăruieşte prin această atingere accesul la lumi în care n-ar pătrunde fără ea. Aici se ascunde şi secretul tuturor viciilor – şi cine vrea să le vindece trebuie să ofere un echivalent spiritual” (Ernst Jünger).

*

A. E. „Dacă parlamentarii traseişti mă întristează, gazetarii traseişti, mă rog, analiştii de pe micul ecran mă dezgustă. De ce? Pentru că ultimii, neavînd misiunea de a lua decizii, de a acţiona pe ţesutul concret al situaţiei proaste în care ne găsim, pe care o întorc pe mai multe feţe (nu pe toate, fiind îndeobşte orientaţi), se feresc a apărea în postura de exponenţi ai comiterii. Au, în schimb, o contribuţie enormă la modelarea comiterii politiceşti. Asemenea capetelor uriaşe pe care le aveau la un moment dat personajele caricaturilor din secolul XIX. Ce să zic, de exemplu, despre un Robert Turcescu? Băiat «finuţ», care simula atît de bine o bună credinţă încît ne-a înşelat o bucată de vreme! Ce va face el acum, după defecţiunea lui Băsescu şi în pragul încheierii mandatului prezidenţial ultim al acestuia? Probabil – ce mai încoace încolo, mai mult ca sigur – îşi va căuta un nou patron. Cine, unde, cum îl va angaja? Sînt curios”.

*

„Legea este o pînză de păianjen; cade în ea ceva mai uşor şi mai slab; pe cînd un lucru mai mare o sparge şi trece prin ea” (Solon).

*

Dimineţi limpezi cînd ţi se năzare că totul o ia de la capăt. Lucrurile se întocmesc fără să se mai tocmească, sub ochii tăi uimiţi, totul foşgăie de energii descinse din înălţimi oarecum familiare, cooperante cu noi într-un chip ireal şi totodată natural. Poezia şi proza „fac schimb de taine”, cum s-ar rosti Blaga. Din fericire, spiritul cel cîrcotaş se suspendă.

*

Sînt autori, ba chiar publicaţii întregi, care ocolesc să-mi amintească numele, ca şi cum ar fi periculos. Şi nu dintre acei condeieri al căror duh blajin s-ar simţi ofensat de niscaiva polemici ce mi le-am îngăduit cu confraţii, altminteri ei înşişi cu oareşcari contrarietăţi critice. Numai că, adaugă A. E., „în unele cazuri ofensiva (în cazul de faţă aceasta echivalează, paradoxal, cu tăcerea, care poate exercita o considerabilă presiune!), e mai uşoară decît defensiva. De ce să se înhame literaţii cu pricina la aşa ceva? Adică la o polemică!”.

*

Sîntem iraţionali cu voia şi fără voia noastră. Cîteodată cerem permisiunea raţiunii pentru a fi, într-o împrejurare sau alta, iraţionali.

*

„Cînd mă ţin de şotii cu pisica, cine ştie dacă n-o amuz eu pe ea, mai mult decît altminteri” (Montaigne).

*

Orice vocaţie autentică e melancolică. Din pricina neputinţei sale de-a fi altceva decît, ca să ne exprimăm astfel, o contemplaţie activă.

*

„Cît despre frumuseţea femeilor, aceasta este ca lumina pe mare, niciodată nu cade la fel pe fiecare val. Toate femeile sînt frumoase; cu toate îşi pierd strălucirea. Cînd e comună şi greoaie; cînd străvezie ca un pahar suspendat în aer. Feţele imobile sînt plictisitoare. Iat-o pe Lady Venice expusă ca un monument, pentru a fi admirată, dar sculptată în alabastru ca să fie aşezată pe policioara de la şemineu şi niciodată ştearsă de praf. O brunetă energică, întreagă din cap pînă în picioare, este folosită doar pe post de ilustraţie pe masa din salon. Femeile de pe stradă au chipurile aidoma cărţilor de joc; conturul e umplut cu trandafiriu sau galben, iar linia din jurul lor trasată cu precizie. Atunci, la o fereastră de la ultimul etaj, aplecată, uitîndu-se în jos, vezi frumuseţea însăşi; sau în colţul unui omnibuz; sau stînd pe vine într-un şanţ – frumuseţea sclipitoare, deodată expresivă, dar imediat dispare. Nimeni nu se poate baza pe ea, nu o poate aplica sau ambala în hîrtie” (Virginia Woolf).

*

Adesea ne îmbătăm mai mult de lucrurile pe care nu le putem face decît de cele pe care le putem face, de lucrurile pe care nu le-am făcut decît de cele pe care le-am făcut deja. E sensul ascendent al spiritului, nesăţios mai mult de sine decît de făcut.

*

„Acela care L-a căutat odată pe Dumnezeu, sfîrşeşte prin a-L găsi pretutindeni” (Novalis).

*

Se oferă să zboare atunci cînd nu poate nici măcar umbla.

*

Ambiguităţile pot fi incitante aidoma unei femei perverse.

*

Încearcă a-şi înfrînge unele porniri ale trupului nu pentru a-şi favoriza sufletul, ci pentru a-şi consola trupul, aşa cum ar ierta de datorie un platnic de rea credinţă.

*

„În ţările conducătoare, cultul forţei brutale şi acea nostalgie de la boue, au devenit – prin industrializarea culturii de masă –, un bun colectiv. Noţiunea de avangardă a preluat prin aceasta o semnificaţie de rău augur, la care purtătorii ei de cuvînt nici nu puteau visa. Fireşte, ea n-ar fi crezut cu putinţă ca fanteziile ei elitariste despre armate întregi de lumpen-artişti să fie luate în serios şi imitate. Între timp, masacrul a devenit un amuzament de masă. Filmul şi video-ul concurează să-i transforme în favoriţi ai publicului pe ucigaşul profesional, pe cel care ia ostatici, pe ucigaşul în serie iar teatrul subvenţionat de stat tropăie neajutorat în urma filmelor de oroare cu înscenările lor sîngeroase şi de robot. Reflectarea plată se dă drept «confruntare fără menajamente», care «nu scuteşte» privitorul cu nimic, drept «provocare curajoasă» şi «şoc tămăduitor» – o ipocrizie critică de care publicul îşi dă seama, fără de eforturi. Între timp vechea muzică rock, în veşnica ei tinereţe, se înfăţişează cu formaţii ce se numesc Public Enemy, ori Slayers (omorîtorii, n. tr.), Cei ce rad totul, Victoria finală şi Brutal; o formaţie care se numeşte Guns Napos Roses, şi-a vîndut albumul de debut Apetit for destruction (pofta de distrugere, n. tr.) în cincisprezece milioane de exemplare. Chiar şi pe piaţa artei, vandalismul este comercializat la preţuri înalte. Cercurile tautologice ale mîzgălitorilor cu graffiti iau neabătut calea muzeelor. Dorul de spaimă este expus pe faţă în industria culturii. Fireşte, aici e vorba de satisfacţii mijlocite, al căror farmec rezidă în distanţarea sigură faţă de realitate şi, fireşte, ar fi naiv să presupui un nexus al cauzei şi efectului, unde e pur şi simplu vorba de o intimitate grosolană. Chiar dacă se împodobesc ocazional cu emblemele lor, făptaşii nu mai sînt de mult dependenţi de modelele unei estetici decăzute. Transa lor de mediu nu se mai explică prin efecte de imitare, ci prin cuplarea directă dintre copie şi realitate. Există numeroşi făptaşi care au senzaţia că ei înşişi n-ar mai fi de fapt părtaşi la acţiunile lor, li se pare că nu i-ar omorî într-adevăr pe alţii, ca şi cum totul ar fi doar o vizionare «televizată». În incapacitatea de-a deosebi între film şi realitate, teoriile simulării îşi găsesc o confirmare absurdă” (Hans Magnus Enzensberger).

*

Amănuntul, uneori cum o gaură a cheii prin care pîndeşte întregul.

*

„Original”, adică provocînd criteriile la un joc de noroc.

*

Trec zilnic prin Parcul Amarului Tîrg, unde am prilejul de-a zări un gen de rezervaţie a pensionarilor. Un loc amenajat cu scaune şi cu mese, la care aceştia, întruniţi de obicei în număr mare, joacă şah (pentru zilele cu intemperii, se află alături o încăpere dispunînd de aceeaşi înzestrare). Prinşi de sportul lor „mintal”, concentraţi, bătrînii par a-şi accepta încadrarea în vîrstă, simţindu-se ca o trupă legitimă, cu uniforma şi cu gradele corespunzătoare oferite de înfăţişarea lor. E o victorie sau o înfrîngere? O trufie sau o umilinţă? În orice caz, mai mult decît în anii lor tineri, pensionarii par a se suda într-o „armată”, cu regulament natural, în care disciplina predomină asupra diferenţierilor mai apăsat individuale. Gradele sînt aparent treptele de vîrstă. M-am ferit să intru în această formaţie nu doar pentru că nu-mi e la îndemînă în orice moment a-mi recunoaşte îmbătrînirea (cea atît de reală calendaristic, dar confruntîndu-se cu o aşezare a straturilor sufleteşti care se îndărătnicesc să nu se surpe), ci şi pentru că am oroare de orice structură paramilitară. Din norocire, am fost scutit de armată. Dar ce fel de armată, la urma urmei, e cea a bătrînilor din Parc? Una cu un apel biologic, de la care nu s-ar accepta eschiva. Şi copiii formează o asemenea armată, urmînd ca, din adolescenţă şi mai cu seamă la maturitate să se separe după criterii felurite, să se izoleze ori să se regrupeze tactic, străduindu-se totuşi a înfrunta viaţa „pe cont propriu”, altfel zis concurenţial. Ieşind la pensie, această concurenţă se diminuează considerabil. Rămîne însă o dispoziţie care-şi află locul adecvat într-o organizaţie similicazonă. Nemaiavînd elanul (în primul rînd, condiţiile) unei avansări, bătrînii se mulţumesc cu o defensivă în grup. Fiecare din ei îşi oferă prin delegaţie formaţiei în cauză vitalitatea încă dornică de afirmare, în mai mare sau în mai mică măsură exersată, după circumstanţe. La mijloc se află, inevitabil, un compromis, o cedare. Forţele diminuate ale fiecăruia în parte se regrupează pe un front al comunităţii. Şi pentru a disimula replierea, simpaticii jucători de şah (o operaţie militară în miniatură) arborează o mină mai mereu bine dispusă, se delectează cu anecdote şi vorbe de duh, rîd pe întrecute. E neîndoios o manevră de apărare. Animalele sălbatice bolnave îşi ascund cu străşnicie suferinţa printr-o comportare pe cît cu putinţă normală spre a nu cădea în gheara prădătorilor. Jucătorii de şah, dragii de ei, se apără de moarte printr-o perdea de haz.

*

„Cel care face o greşeală crede că toţi vorbesc de ea” (proverb englez). Şi oare nu e bine? Teama ar putea fi aici încă o formă de inocenţă.

*

„Arta vieţii”? Sintagmă preţioasă. În ce ar putea totuşi consta? Cred că în renunţările mici care te şlefuiesc pentru a te face socialmente convenabil, vecine cu o anume ipocrizie, căci cu precădere te reţii de a-ţi exprima cu francheţe opiniile, a-ţi publica toate atitudinile reale. Cum se spune lăutăreşte, pui batista pe ţambal. Te adaptezi cerinţelor unui stil comme il faut, deci unei duplicităţi fie şi discrete, manierate. Cît priveşte renunţările mari, dacă există, acestea cu atît mai mult trebuie ascunse de ochii lumii, aidoma unor lucruri ruşinoase, inconforme cu „respectabilitatea”. Suferinţa nu e de bonton. Te compromite cît ai clipi din ochi. De ascuţişurile ei nu e bine să ştie nimeni şi, pînă la urmă, nici măcar tu, cel ce le suporţi efectul dur, străduindu-te să le uiţi.

*

„E o greşeală a naturii cel ce e fără de greşeală” (Alfred Tennyson).

*

Oare de ce, de la o vreme, nu mă simt bine după o conversaţie prelungită fie şi cu un om care nu-mi displace? S-ar părea că, în primul rînd, pentru că îmi răpeşte din timpul de scris-citit. Ar putea fi o explicaţie corectă, cu toate că elementară. În mai mare măsură mă incomodează împrejurarea că trebuie să-mi accelerez motorul mintal. Că sînt silit a găsi pe moment răspunsuri la chestiuni ce ar necesita un răstimp de dospire. Că îmi aproximez şi, nu o dată, prejudiciez formula lor printr-o retorică de-atîtea ori sărmană, improvizată. Se întîmplă să fiu şi „pe fază”. Îmi ies atunci din gură cuvinte satisfăcătoare, coincidente cu ceea ce aş dori să fie gîndul meu turnat în grai, dar… nu le pot nota imediat. Dată fiind memoria mea tot mai şovăitoare (nu o dată pînă la aspecte scandaloase), le pierd. Hotărît lucru, nu (mai) sînt un om al discuţiei orale. Îmi rămîne drept compensaţie dialogul pe coala de hîrtie. Apoi intervine – şi acesta e poate motivul cel mai adînc al întristării în cauză – acea neadaptare la lume ce se traduce printr-o cădere în mine însumi, abruptă, dureros-consolatoare totuşi – întreruptă de simţămîntul pasager al unei iluzorii îmbucări, al unei „cedări” factice, pe care-l consum apoi în tăcere, precum un aliment indigest.

*

„Melodiile spectacolelor de music-hall le oferă prostănacilor isteţime, aşa cum proverbele le oferă înţelepciune” (W. S. Maugham).

*

Îl recitesc pe Proust: profunzimea mondenităţii, religia protocolului, geniul snobismului. O performanţă uluitoare, fiind oximoronică.

*

Să fie de fapt criza zilnică de timp, atît de ternă, cu care ne confruntăm, o criză de eternitate?

*

„Tînărul frumos şi insolent. Fumează într-una ţigări. O priveşte pe H. obraznic, provocator, admirativ, ironic şi dispreţuitor, toate într-o singură privire. Uneori nici măcar n-o ia în seamă. Îi cere mut o ţigară. Îi oferă apoi imediat de departe una. Are pantalonii mototoliţi. Dacă am vrea să-i aplicăm o corecţie, ar trebui s-o facem în vara asta, vara viitoare are să înceapă să aplice el asemenea corecţii. Le apucă mîngîietor de braţ pe toate cameristele de la etaj, dar nu umil, nu stînjenit, ci ca un locotenent oarecare, el este din cei care, ţinînd seama de actuala statură de adolescent, ştie că poate îndrăzni acum mai mult decît cîndva, mai tîrziu. Cum la masă ameninţă să taie capul unei păpuşi cu cuţitul” (Franz Kafka) .

*

Tentaţia independenţei. Forma sa primară e o amplificare fizică (a vocii, a gesturilor, a paşilor etc.). Forma sa mai sofisticată e o „originalitate” (în materie de vestimentaţie, preferinţe culinare, desigur în vocabular), care eşuează în snobism.

*

Lipsa de educaţie religioasă elementară produce la sate, azi, caricaturi de cunoştinţe/conştiinţe. Întrebat ce Sărbători mari respectă, un ţăran a declarat neted reporterului tv.: „Crăciunul, cînd a fost răstignit Isus, şi Paştele cînd a înviat”.