Azi, A. E. are un aer iritat: „Dragă, citesc versurile unui poet de-al nostru, apreciat foarte. Şi ce mai versuri! Ascultă: „Nimeni nu mă fute la cap”; „cu viaţa lui futută”; „Ce-i mai mişto pe lume decît să fuţi?” E vreun cîştig aici de ordin estetic sau, mă rog, al profunzimilor pe care nu mă taie capul să-l pricep? Eu unul mă gîndesc la un ins invitat la cineva la masă (la cititor), care, ajuns acolo, se duce mai întîi la toaletă unde mănîncă cu poftă, apoi trece în sufragerie, în mijlocul căreia se defecă. Ce zici?” Am tăcut jenat.

*

„Viaţa nu mi-a părut niciodată o înşiruire de treceri clar demarcate; mai curînd, ea creşte asemenea unui bulgăre de zăpadă, iar pe măsură ce înaintează, un loc (sau un timp) seamănă tot mai mult cu altul. Îmi amintesc, de pildă, că în anul 1945, aşteptam împreună cu mama un tren într-o staţie din împrejurimile Leningradului. Războiul abia se terminase, douăzeci de milioane de ruşi putrezeau în mormintele săpate la repezeală, alţii, împrăştiaţi de război, se întorceau la vetrele lor sau la ce mai rămăsese din acestea. Staţia era un tablou al haosului primordial. Oamenii luau cu asalt trenul pentru transportul vitelor ca nişte insecte demente, căţărîndu-se pe acoperişurile vagoanelor, înghesuindu-se între acestea, şi tot aşa. În mod inexplicabil, atenţia mi-a fost atrasă de un bătrîn schilod pe un picior de lemn care încerca să se caţere ba într-un vagon, ba într-altul, însă de fiecare dată era împins în jos de oamenii care spînzurau ciorchine pe scările trenului. Trenul porni, schilodul plecă şi el şontîc-şontîc odată cu el. În cele din urmă, reuşi să se prindă de bară, cînd, deodată, am văzut o femeie care stătea în uşă ridicînd un ceainic şi începînd să toarne apă clocotită în creştetul capului infirmului. Bătrînul căzu… şi mişcarea browniană a mii de picioare îl înghiţi” (Iosif Brodski).

*

Creatorii din trecut. Timpul îi purifică în receptarea intimă a cititorilor din prezent. Spiritul se suprapune cu docilitate literei. Impurităţile ce vor fi fost ale vieţii de odinioară se şterg prin idealitatea imaginii trăite de noi.

*

„Aş dori ca iluştrii noştri tineri poeţi să-şi amintească definiţia simplă pe care am dat-o prozei şi poeziei, şi anume, proza – cuvinte în ordinea cea mai potrivită; poezia – cele mai potrivite cuvinte în ordinea cea mai potrivită” (Coleridge).

*

Activitatea zilnică: o confruntare între informul timpului curent şi organizarea lui. Pasta moale, agreabilă la frămîntatul nonşalant a celui dintîi se cuvine turnată în tipare, geometrizată. Nu e o treabă uşoară. Timpul „liber” sau, oricum, degajat de precizia unor ţeluri e îmbietor, inclusiv printr-o spontaneitate, prin ceea ce poate oferi ca punct de plecare fertil graţie forţei misterioase a imprevizibilului. Posedă aşadar un atu preţios. Însă operaţia organizatoare e inevitabilă pentru ca premisele favorabile să nu se irosească. Pentru ca să poată ajunge la un rod. Angajat în lectură şi în activitatea scrisului, îţi dai seama că dispoziţia iniţială, plutitoare, se restrînge treptat pînă aproape de dispariţie. Aripile naiv desfăşurate se închid. Resemnat, trebuie să iei o pauză, mai multe. Să culegi din eter, atîta cît poţi, energia care te va sluji, însă, aşa cum te aştepţi, abia a doua zi sau în alta, cînd vei fi blagoslovit cu un nou început. Cu un frison al necunoscutului cu ajutorul căruia să-ţi dibui cuvintele…

*

„Un om de spirit şi de bun simţ spunea odată despre un doctor plin de gravitate: omul acesta trebuie să fie un mare ignorant, căci răspunde la toate întrebările care i se pun” (Voltaire).

*

Un pui de chihuahua a devenit cel mai mic căţel din lume. Aparţinînd unei familii de argentinieni, locuind la Puerto Rico, el măsoară, ca adult, doar 6,53 cm înălţime, cînd stă în cele patru labe, şi cîntăreşte 170 grame. Cînd s-a născut, avea un botişor minuscul care l-a împiedicat să fie alăptat de mama lui, fiind hrănit cu ajutorul unei pipete.

*

Nu ştim, vai, să preţuim normalitatea. Căutăm cu febrilitate anormalitatea sublimă a spiritului, a creaţiei, în timp ce nu osteneşte să ne caute anormalitatea sinistră a decepţiilor de tot soiul, a bolii, a morţii.

*

„Omul se visează pasăre sau peşte, şarpele ar vrea să aibă aripi, cîinele-i un leu dezorientat, inginerul s-ar dori poet, musca-ncearcă să devină rîndunică, poetul cugetă cum să imite musca, pisica însă, ea, se vrea numai pisică, orice pisică e pisică de la mustăţi la coadă, de la freamăt la şoarecele viu, din străfundul nopţii la ochii ei de aur.// Atît de unitară sieşi nu e nici luna, una singură pe cer, nici, în textura-i proprie, floarea: ea e un lucru-n sine ca soarele sau ca topazul, iar linia elastică a propriului ei contur ferm şi subtil aduce cu linia prorei unei nave. Ochii ei galbeni au o fantă prin care să arunci moneda nopţii.// O, mică-mpărăteasă fără-mpărăţie, conquistador fără de patrie, minuscul tigru de salon, nupţială sultană validé a cerului eroticelor streşini, tu reclami vîntul dragostei intempestive, cînd umbli pui pe sol patru picioare delicate, năzuroasă, îndoindu-te de tot ce-i pămîntean, căci totul e imund pentru imaculatul tău picior” (Pablo Neruda, în traducerea lui Şerban Foarţă).

*

Apare cîte un condeier al cărui noroc ţine nu doar (sau nu cu precădere) de literatura pe care o oferă, ci de viaţă. De acea intervenţie norocoasă a vieţii în literatură, precum sprijinul acordat unui tînăr sărac de către un filantrop bogat, care-i schimbă soarta (voiam să spun precum sprijinul unui bărbat vîrstnic şi foarte cu dare de mînă dat unei curtezane, dar m-am răzgîndit!). Opera fericitului devine astfel un capitol al biografiei şi biografia un capitol al operei, chiar dacă reciprocitatea nu e omologată de niscaiva analişti literaţi cusurgii. Oare ce-i apucă să fie în răspăr cu dulcele flux al elogiilor ce nu mai prididesc?