Pagini de jurnal (47)
de Gheorghe Grigurcu
Nu e o operaţie
lesnicioasă clasificarea iubiţilor noştri confraţi. Un bruion al său ni-l oferă
Livius Ciocârlie (România literară, nr. 42/2013): Cinci categorii:
veleitarii, amatorii, diletanţii, scriitorii buni, scriitorii mari. Primii simt
un impuls autentic, dar n-au deloc talent. Din cauza intensităţii impulsului,
sînt convinşi că ce scriu e nemaipomenit. Îi urăsc pe toţi cei care nu vor să
recunoască, pe critici în primul rînd. Amatorii, şi ei fără talent, au
îndemînarea de a imita. Le şi reuşeşte cîte o pagină, dar ei nu se pretind
scriitori. Plăcerea de a le scrie le e de ajuns. Diletanţi sînt cei care-şi
activează feminitatea creatoare, dar le lipseşte raţiunea, spiritul
constructiv. (Nu-i vorba de raţiunea obişnuită, aceea a intelectualilor, cea, vorba
Angelei Marinescu, lipsită de trup.) Aşa stînd lucrurile, diletanţii nu concep.
Se lasă duşi de impuls, nu ştiu dinainte ce va fi. Scriitorii buni au
capacitatea de a reface un model preexistent. Sînt profesionişti. Scriitorii
mari, înzestraţi şi cu feminitate creatoare, şi cu raţiune întrupată, îşi
concep singuri un model. O fi impulsul autentic la veleitari (aidoma
filtrului menţionat în însemnările zilnice ale lui T. Maiorescu, al cărei
utilizator simte avînturi, dar nu poate!), numai că impresia de
nemaipomenit a tot ce scriu, ca şi ura împotriva celor ce nu recunosc
nemaipomenitul în cauză nu e doar caracteristica lor. E una mult mai extinsă
în tagma condeierilor. E drept că amatorii, adică cei ce nu se doresc
scriitori, se află, sub raport umoral, la antipodul veleitarilor mulţumiţi cu
plăcerea de-a scrie. Să fie o izbăvire a demoniei celor dintîi? Nu văd însă o
diferenţă mai pronunţată între amatori şi diletanţi. Dar scriitorii buni?
Aceştia ar avea capacitatea de-a reface un model preexistent. Numai că într-o
epocă literară de-o oarecare efervescenţă întîlnim, mai curînd decît unul sau
cîteva modele distincte, însoţite de epigoni, şi un soi de model general, o
interferenţă a unor modele actuale sau mai vechi. Un spirit al epocii,
inclusiv formal. Mai curînd decît să reconstituie un model, scriitorii buni
crează ei înşişi acest model ambiguu, produs al unor conexiuni, însă care poate
conţine, sub semnăturile reprezentative, şi trăsături de originalitate
individuală. Cît îi priveşte pe scriitorii mari, autori incontestabili ai
unui pattern, ei bine, aceştia sînt de două feluri: unii socotiţi astfel
exclusiv în epoca lor, alţii în durată
*
Livius Ciocârlie, în
rubrica d-sale din România literară: un retractil care se visează a fi
un retractil la pătrat. E visul d-sale stilistic (o stilizare a fiinţei). Se
comportă aidoma unei cochete pe dos, care, în loc de-a voi să întinerească,
vrea să îmbătrînească. E găselniţa d-sale.
*
Va veni cu siguranţă ziua în care uciderea
unui animal va fi socotită un act criminal la fel ca uciderea unui om
(Leonardo da Vinci).
*
Ca să te poţi ierta
pe tine însuţi, trebuie să te obiectivezi, să devii Celălalt. Dictonul biblic
se inversează: iubeşte-te ca şi cum l-ai iubi pe Celălalt.
*
Suferinţa
se comunică mai uşor decît bucuria, e un liant mai important între oameni decît
cea dintîi. E mai socială. Poate din pricina spaimei pe care ţi-o inspiră că şi
tu, cel căruia îi este împărtăşită, ai putea suferi la fel.
*
Un oarecare primar al unui orăşel al României
expune cu fală, într-o vitrină, un şir de fotografii înfăţişîndu-l alături de
cîteva personalităţi. Sub o poză, scrie: Cutare la întîlnirea cu Excelenţa Sa
(sic!) Regele Mihai.
*
Faptele
mărunte ajută decisiv la înţelegerea situaţiilor socotite majore.
Deoarece ultimele au drept fundament inalienabil o fenomenologie minimală, fie
că o recunoaştem, fie că nu.
*
Romantismul
trăieşte prin repetiţie, iar repetiţia face din orice dorinţă un obiect de
artă. De altminteri, de fiecare dată cînd iubim este singura oară cînd am iubit
vreodată. Diversitatea obiectelor nu poate influenţa unicitatea pasiunii. Nu
face decît s-o intensifice. Nu putem avea în viaţă decît o singură mare
experienţă, asta în cel mai fericit caz, iar toată taina e să reproduci această
experienţă de cît mai multe ori cu putinţă. -Chiar şi atunci cînd ai fost adînc
rănit de ea Harry?, întrebă ducesa după o scurtă tăcere. -Mai cu seamă cînd ai
fost adînc rănit, răspunse lord Henry (Oscar Wilde).
*
Gesturile:
acţiuni doar prefigurate, schiţate, avînd în spate acţiunea ca atare, dramatică
prin aceea că poate să vină sau să nu vină. Un soi de pariu cu viaţa.
*
Eşti
strivit cînd de-o margine, cînd de alta. Niciodată (deşi poţi avea acest
simţămînt cumplit) de Centru.
*
Fascinat
de animale în aşa măsură, încît a făcut din acestea unica temă a picturii sale,
Franz Marc, credincios fervent, se explica astfel: Oare există un subiect mai
misterios pentru un artist decît să-şi dea seama cum se oglindeşte natura în
ochii unui animal? Cum vede lumea un cal sau un vultur, sau o căprioară sau un
cîine?. Spre a se confesa emoţionant: Cu simţul lor primar al vieţii,
(animalele) au trezit în mine ce aveam mai bun. Drama vieţii sale, curmate pe
frontul primului război mondial, acordă unor atari vorbe un halou aparte
*
Am mari speranţe că ne vom iubi toată viaţa
foarte mult, de parcă nu ne-am fi căsătorit niciodată (Lord Byron).
|
|