Poeme
de Gheorghe Mihail
- Albastru fum
Ardere e el,
şi cârja lui,
tocită de albastru,
e foc în tăcere.
Un val de aer,
apoi,
din stingerea sa,
neînţeles,
se răsfiră
poate salut,
poate oftat...
Nimeni nu ştie.
- Între îngeri şi draci
Variantă
Priviţi canguri naturalizaţi
când sar peste garduri;
urmăriţi şi hoardele mari de puşcăriaşi
cum sar peste ziduri,
apoi filosofaţi
despre forma lor
etalaţi în efort,
despre uimirea ce pătrunde în toţi
Dar nu uitaţi de abaterea
trăsnetelor în creiere,
de ţara care se tot întristează,
în care hoţii se deghizează,
pozând în magnaţi
Nu uitaţi că taifunul leilor turbează
peste capetele celor deposedaţi
peste românii care nu vor să moară,
ţinându-se cu dinţii de Munţii Carpaţi,
în hora lor milenară,
stârnită de daci
Nu uitaţi că românii ştiu ce-nseamnă
iubirea de ţară
şi fac deosebire
între îngeri si draci
- Ridicarea din tină
Cardinala înţelegere de ieşire la lumină,
aici trece drept mântuirea de sine
Calc ontologic prin ţărână, scufundat până la creier, hârş-hârş, când pe talpa stângă, când pe talpa dreaptă
Dar deodată, pâş-pâş, în mănunchi, cu raze-n mână, vine un înger cu lumină
Şi de Sus, din Susul Cosmic, cu atâta bunătate,
mă domină:
Ai şi tu o demnitate!
te ridică acum din tină
Mântuieşte a ta vedere,
ieşi odată la lumină!
- Turnir
Tu treci pe lângă mine,
eu trec pe lângă tine
amândoi cu vizierele lăsate.
- Umbra plopului
Umbra plopului limbă orară, coboară şi urcă până la culme. În luncă, stăpână absolută, zăboveşte prin răcoarea zămislită de râu, printre plopi şi arini
Iar sus, cimitirul extrema noastră pământeană,
o ignoră, în aura-i fatală
Peste toate însă,
păsările călătoare
urcă şi coboară,
după umbra plopului,
până la culme
- În undă de gânduri
(variantă)
Raze multe m-au ajuns aici,
după un drum redeschis
într-un punct virtual, aflat
Mă caută fluidice şoapte,
sunt întrebat
Apoi,
în undă de gânduri,
reînfiripez energia
propria mea existenţă,
trecând-o într-un ram uriaş,
răsfirat
Fulgerând,
al cerului crug e-ncoronat
de lumină
.
- Lespedea de alabastru
Un pas mărunt mai fă şi vino întru Adevăr; cu inima ascultă lăsata îndreptare din vechime, pe lespedea de alabastru; că este pentru tine spor de mană şi sfântă însufleţire, şi de trăire în gând, lumină. Că dragoste adevărată este pentru tine, căci toţi venim şi ne întoarcem pe acelaşi drum la El.
Ai necunoaştere în gând, de rătăcire, o, frate al meu, pierdut în nemurire
Dar nu-ţi fă vină şi mai mare de smintire. La lespedea de alabastru vino cu smirnă şi cu o candelă cu untdelemn!
- Să scap ca pasărea cerului de laţ
Nu-mi trebuie mult freamăt
cu zbucium
şi-o viaţă prea lungă,
ci vreau linişte şi multă odihnă.
Chiar dacă dorurile locului mă leagă,
trebuie, mai departe, să pornesc
Să am nesfârşirea în faţă
şi să respir atmosfera întreagă
cu nesaţ
cu partea de suflet care mă ridică,
să scap ca pasărea cerului de laţ
În zbor, a timpului nălucă
să fie trecutul talaz,
lăsat departe în urmă
monada din prima secundă,
pierdută prin hăuri,
până-n de ziua de azi
Vreau linişte şi multă odihnă
Să scap ca pasărea cerului de laţ
- La marginea mării
La marginea mării nu cânt,
nu aud chemarea
Celui de Sus
Când toată frământarea stă
într-un cuvânt
nespus,
mă trage-n adâncurile ei
marea
şi-mi susură durerea-n auz
La marginea mării este şcoala,
unde sufletul
învaţă
să zboare
- Îi prinde şi pe îngeri grija de mine
Variantă
Ca un vis urât este viaţa, uneori.
La capătul căderii
sunt o explozie
de nervi
o confluenţă de scântei
Târziu, însă,
mă întrupez
într-o aventură de zbor
Nu mai deschid
rotund ochii
abia mai privesc de teama
căderii
printre gene
Mai sus,
îi prinde şi pe îngeri grija de mine:
încep şi ei a se teme
- Casa pătratelor
Dam oarecând cu pietre plate
lipii de piatră,
pe ape
Eram fascinat că toate,
după ce deschideau ochi bulbucaţi pe ape,
se scufundau,
iar ultimul dintre ei,
totdeauna,
înghiţea piatra
ca pe o lună plină şi se închidea
la loc
Mă lăsam cu umărul mai jos, într-o parte,
şi repezeam piatra ţopăindă,
pe oglinda lichidă,
care deschidea guri după guri rotunde
şi hulpave,
într-o încercare de moarte
s-o tragă-n afund
Era şotronul pe care îl juca fiecare piatră
în cercuri,
cum îl jucam eu, altădată,
într-un picior,
în casa pătratelor
Gurile apei se deschideau
şi se închideau,
pe rând,
înecând în tăcere o lume
- Ca vântul care plângea
Se auzea doar noaptea,
ca vântul care plângea
pe toată valea,
peste acoperişuri de case
Rânduiţi-mi o cană
cu apă,
răcorea adâncă din cişmea!...
Dar nimeni nu răspundea şi nimeni
nu deschidea
De la o vreme, ruga aceea
nu s-a mai auzit,
iar amintirile oamenilor
adeveresc
că râul secase
Multora, şi astăzi, le arde auzul
focul aţâţat, care strigase:
Rânduiţi-mi o cană
de apă,
cu răcorea adâncă din cişmea!
Dar nimeni nu răspundea şi nimeni
nu deschidea, ca astăzi
|