| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Gheorghe MihailCa-n locaţia n la a şasea… Luminile, ah! luminile astea reapar de deasupra, de foarte departe, din alte spaţii deschise… Se-apropie uluitor, din spate, de sub noi, din oricare altă parte… Toate, ca-n locaţia n la a şasea – se-arată din toate părţile, de aproape, de foarte aproape de noi… Toate, neîndoielnic toate, revin oricând, de oriunde, ca-n locaţia n la a şasea…
În colţ, la berar Cred unii că avem o existenţă prea discretă, ceea ce mie mi se pare un moft lipsit de conţinut şi hilar. Alţii sunt de părere că suntem o simplă cometă – un ţipăt de lumină prin spaţiul stelar… În toate, însă, mă tem că stârnim o furtună-n pahar. Chestiunea în cauză, într-adevăr, este de luat în seamă, esenţă, şi zic că trebuie s-o pritocim, mai bine, în colţ, la berar. Unde, oare, vor fi dispărut melcii?… Poiene însorite, brodate de umbre răcoroase, de mult nu mai sunt… Nici sălcii, nici plopi, nici arţari, nici arini; nici iarbă, nici gâze, nici paseri, nici tril… Sunt, însă, case pustii de melci, de mult abandonate – cochilii-cavou profanate, pe maluri de ape secate… Dar unde, oare, vor fi dispărut melcii?… Mă opresc şi-mi amintesc, consternat, de vremea în care erau vii!... Cine, ce vrea cu aceste făpturi nevinovate de le izgoneşte din casele lor? Dar acele civilizaţii, care dispar uimitor, de ce apar numai ca necunoscute în ecuaţii din viitor? Unde sunt vechile civilizaţii, unde sunt melcii, unde sunt popoarele lor? Cine îmi atrage conaţionalii în străinătate, revoltător de uşor? Cum de ies din propria lor realitate, crezând într-un vis amăgitor?... Îmi fac, respirând sacadat, propriile mele scenarii, întrebând: Ce forţe ostile, scabroase, i-au scos din casele lor? Ce spaime le-au maltratat nervii scoţându-i din rând? Şi unde mai sunt azi, oare, poiene însorite, tivite cu umbre răcoroase, de viaţă fremătând? Unde?… Cercuri ovale Lampă sau bec?, întrebi tu. – Nu. Iluminare!, zic eu. Imensa nadă de ape se ridică spre ceruri… De oarecând, apele Sudului răzbat, cu multă voioşie, către Nord. Apele Nordului, şi ele – ghirlande de sori lucitori, se abat lunecând, spre Sud. Şi-n armoniile negării existenţiale, atât apele Sudului cât şi apele Nordului, îşi fac cuibar albastru sub Soare. Şi unele, şi altele, printr-o ritualică curgere, destind o uriaşă orgă de talazuri, în armonii lichide, dând sens pământean curgerii: ireversibilei curgeri – înlănţuirii Sudului şi Nordului, în care se prefiră, se contopesc… Apoi, imensa nadă de ape se ridică spre ceruri, ca aburi, plutind… Omenirea, bestializată, lâncezeşte într-o regretabilă eroare Într-un punct prin care trece o infinitate de drumuri – cu tot atât de multe mişcătoare umbre, aflate vremelnic în răscruci… Orbi, paralitici, mutilaţi în sensurile în care, bâjbâind, au plecat; câini, fără stăpâni, ieşiţi la promenadă; spălători de parbrize plătiţi chiar şi atunci când plouă; milogi aşteptând creiţari, aruncaţi pe drumurile fără întoarcere ale defuncţilor; săraci oripilaţi, opriţi la vitrine, cu privirile goale; femei uşoare uitându-şi, lamentabil, greutatea, menirea; bătrâni senilizaţi rătăcindu-se pe trotuare… Puhoaie de oameni grăbiţi, învârtejesc viermuirea să nu mai existe… Astfel, despre esenţa spiritului uman schilodit învederez că moare… Holistic, omenirea, bestializată, lâncezeşte într-o regretabilă eroare, fără jenă şi fără remuşcare, într-un punct, însă, prin care trece o infinitate de drumuri… |