Cartea de versuri a arădeanului Ioan Matiuţ, între ceruri (Editura Brumar, 2009) el însuşi editor (şi redactor la revista Arca), se citeşte repede şi e adaptată parcă la clişeele şi fragmentele vieţii moderne; versurile sunt firimiturile care cad de la masa poetului, pe care le ciuguleşte în grabă cititorul zorit. Toate textele dintr-un volum de Ioan Matiuţ abia dacă ar constitui scenariul unui videoclip liric. Şi asta, pentru că poetul şi-a adaptat sistemul de gândire şi meditaţie, dar şi acţiunile, la întâmplările paradoxale ale acestei lumi. Scurtele sale poeme au efectul unor haiku-uri şi ecoul unor reflexe intime ale fiinţei: „în fiecare dimineaţă/ mă iau în spinare/ şi plec// încă o zi/ printre sentimente/ reguli strâmbe/ şi alte nimicuri// încă o zi / fără mine”.

Încă de la primul poem aluziile sunt autoreferenţiale, eul liric fiind absorbit de un daimon orgolios şi pieziş care înfruntă neantul şi lumea meschină. Nemulţumit de condiţia sa, poetul îşi acceptă alienarea cu un soi de revoltă absurdă. Episoadele sale sisifice răzbat în discursul concentrat, eliptic şi rebel: „urcam cu muntele/ înspre al nouălea cer/ din lumea care freamătă/ sub negură// un soare rece/ de aer/ neorbitor/ tăia respiraţia”; „ridicai cerul/ mai sus/ tot mai sus/ până unde/ urme nu-s// nici de întors/ nici de dus”.

Iluminările scurte, fulguraţiile memoriei şi ale conştiinţei, sentinţele ne dezvăluie un creator sceptic care încearcă să-şi reprime emoţiile, să le stăpânească şi să le dea o formă paradoxală, spectaculară, de multe ori memorabilă: „adorm// trag întunericul/ peste mine/ exerciţiu/ al morţii”.

Alteori fragmentele se juxtapun într-un jurnal intim în fiecare vers compune o imagine nouă, un clip al aventurilor eului: „stropi de apă/ mă fugăreau/ pe geamul trenului/ care şerpuia/ spre tine// o geană de lumină/ spărgea orizontul/ şi ploaia va fi/ o amintire tristă”.

Intervalul dintre ceruri poate fi aventura metafizică a sinelui oscilând între lumea de jos şi lumea de sus: „de aproape un veac/ omul/ trăind între lumea de jos/ şi lumea de sus// jos/ satul fremătând/ între bătăi sex beţie/ perpetuare/ şi grijile mărunte/ sus/ vârful muntelui/ lua uneori forma norilor/ şi devenea cer”.

Fiecare secvenţă proiectează pe ecranul paginii crâmpeie dintr-o filosofare proprie, accesibilă, solemnă, adaptată gândirii profane: „dacă/ vezi acum/ ceea ce citeşti/ aici/ încă/ te mai poţi/ salva” sau: „în fiecare dimineaţă/ mă trezesc din moarte/ lângă mine”.

Dialogul, cu celălalt sau cu iubita, devine o formă eliptică de supravieţuire, după cum scriitura devine o formă de uitare: „acum scriu despre/ tine// ultima amintire/ din lumea/ care încă/ nu m-a născut// acum scriu despre/ tine/ şi uit”.

Naşterea, viaţa, iubirea, călătoria şi moartea sunt motivele unui poem infinit, fragmentat de spaimele existenţei; un joc al formelor dominat de imaginaţia săracă şi de gestul rebel, inocent. Acest poem infinit, fără punct şi semne de punctuaţie, scris sub forma unui tratat încheagă cu greu o viziune, poate o sugerează. Ca o compensaţie, daimonul (nichitastănescian) deturnează sensul verbelor fără a dezechilibra însă zborul fiinţei „între ceruri”: „ca un râu care curge/ invers/ curg/ înspre tine/ din lumea/ care mă moare”; „o pasăre neagră/ cu aripi de piatră/ zgârâia cerul/ însângerându-l// în gheare cu/ inima mea”.

În peisajul poeziei de azi lirica lui Ioan Matiuţ nu are destule repere pentru a-i descoperi vreun precursor, cu excepţia lui Nichita, dar nici nu comunică direct cu estetica generaţiei sale. E amprenta unui creator solitar, suspendat între meditaţia aforistică şi metapoezie, care se apropie în unele texte de stilul lui Bogdan Ghiu. Nici biografismul, nici realul nu-l copleşesc, încât din tumultuosul şi risipitorul Mateo, din neliniştitul personaj pe care îl cunoaştem, nu rămâne decât expresia platonică a reflexivităţii şi inocenţa gestului pur.