Poezia Hannei Bota din volumul Poeme pentru Yerutonga (epistole exotice din Vanuatu) e, înainte de toate, o poezie a imaginilor. O poezie a clişeelor fotografice luate de autoare în timpul unei călătorii exotice de câteva luni în insulele din Vanuatu, unde oamenii au rămas la vârsta primitivă şi nevinovată a copilăriei umanităţii şi o poezie a imaginilor poetice, a viziunii proaspete pe care o nasc în mintea cititorului luminile şi umbrele, culorile, mişcarea, atmosfera vieţii cotidiene, unde timpul are o altă măsură: „vanuatu e ţara de dincolo de cuibul soarelui/ acolo ziua e luuuuungă de să-ţi umple jumătate săptămâna/ timpul te uită în faţa colibei sub valul pacificului sau cu o felie de papaia/ curgându-şi zeama dulce printre degete murdare/ insulele minuscule s-ar putea pierde în ocean/ cum se pierd puişorii de şopârlă în pădurea tropicală/ dar ursa mare are grijă să le ţină pe toate împreună/ pe cele îndărătnice războinice sau canibale/ le mai ia pe osia lungă şi le azvârle îndărăt/ calculând distanţa până la steaua polară” etc.

O femeie albă printre băştinaşi goi, pescari şi vânători, artizani care ciopleau lemnul, dar mai ales o fiinţă care îşi caută identitatea printre fiinţe coborâte dintr-o altă eră. Întâlnirea dintre femeia albă şi bărbatul de culoare, înţeleptul Yerutonga, – care au o zestre atât de diferită în memoria şi imaginarul lor, – e de fapt nu o ciocnire a civilizaţiilor ci un ritual paradiziac a două fiinţe ce se întâlnesc în decorul insulelor din Sudul Pacificului. E ceea ce dă relief şi mister discursului său: „Yerutonga mă îmbie cu o papaia culeasă din arborele crud/ simt fructul fiebinte/ ştiu că Yerutonga mă priveşte poftind carnea mea albă/ nu vreau papaia Yerutonga îi spun şi alerg să mă arunc în pacific/ pânza lavalava în culori verzi se lipeşte de coapse aşa cum am răsucit-o/ învăţată de fetele de aici/ Yerutonga cu degetele lungi şi unghii murdare îmi arată peştii/ unul câte unul/ nu vreau să prindem peşti Yerutonga pentru că în larg ne pândesc rechinii/ te apăr eu de rechini/ mă ademeneşte pescarul/ piroga e destul de încăpătoare pentru amândoi” etc.

Lumea lui Yerutonga e o lume pe care fiecare o visează încă din starea placentară, e un univers al armoniei şi al căldurii umane, al decorului paradiziac unde fiinţele nu şi-au descoperit încă vinovăţia şi nu se ruşinează de goliciune, e un pol al libertăţii originare şi al inocenţei, un ţinut în care nu a pătruns încă civilizaţia omului alb, progresul şi instinctul mercantil. Diferenţele se estompează în faţa sentimentelor de dragoste pură, platonică, odată cu descoperirea „matricei divine”; ascultându-l pe tânărul înţelept al comunităţii primitive, omul postmodern cade sub vraja energiilor lui şi are o revelaţie: „şi-n inima mea l-am iubit pe Yerutonga în ziua aceea”.

Jurnalul liric ne dezvăluie un autor însetat de aventura cunoaşterii şi de experienţe exotice care ne amintesc de căutările lui Gaugain. O călătorie care îi oferă şansa unui experiment inedit care îşi are drept ţintă libertatea. Poemul de pe o insulă mai mare dezvăluie tocmai experienţa acumulată în Pacific şi energiile care o fac să vibreze în ritmul vieţii tropicale.

Am fost surprins să primesc un alt volum de poeme, de astă dată al poetului şi ziaristului vâlcean Petre Tănăsoaica, numit Femeia lui Yerutonga. Nu poate fi o simplă coincidenţă, mi-am spus. Am descoperit după ce am citit-o că e vorba de o altă perspectivă lirică asupra aceleiaşi călătorii exotice. Una e jurnalul, al Hannei Bota, însoţit de documentele fotografice; celălalt e o perspectivă imaginară despre Femeia lui Yerutonga, împletit cu un jurnal de călătorie şi cu gânduri adresate unei femei misterioase care călătoreşte. Nu am mai avut nici o îndoială că între cele două cărţi e o legătură profundă în momentul în care am întâlnit un nume comun, al satului din Pacific, Nakamal. Aşa cum notează Nicolae Manolescu, pe coperta a patra, volumul lui Petre Tănăsoaica se află „la intersecţia unor (sub)genuri” pe care le exploatează la maximum: „O putem citi în fel şi chip: captivaţi de peripeţiile imaginare ale unor personaje doar aparent exotice; intrigaţi de o simbolistică discretă, deopotrivă veche şi nouă; fermecaţi de o limbă perfectă în care boarea arhaică adie peste o acută modernitate”. Există o conexiune care rămâne mereu în umbră, între autoarea jurnalului care încearcă să plămădească cu ajutorul fotografiilor o monografie a insulei din Pacific, descoperindu-şi emoţii noi faţă de însoţitorul ei băştinaş (care vrea să-i arate marginea lumii), există o legătură şi în proiecţiile erotice ale poemelor scrise la calculatorul portabil al bărbatului („poeme din vârful patului”), – cu dialogul imaginar cu femeia misterioasă care îi trimite imagini din Pacific. Imagini care îl fac să vibreze şi-i inspiră poeme în proză bărbatului care călătoreşte prin Europa: „Toată povestea aceasta se trage din mai multe-ntâmplări, ce se leagă de Yerutonga, pe care îl văd cum o trece pe femeia cu părul ca soarele în munţii insulei Tanna; el îi duce sacul de merinde pe umăr, pentru că vor întârzia la o nuntă, a cerului vărsându-se-n mare! E un potop cum nu vezi nici în vise! De tălpi li se prinde un drum de cenuşă, iar păsări fantastice zboară atât de aproape încât li se-ncurcă mereu de privire. Ea e uşoară şi dacă muntele s-ar revărsa ca o lavă, ar pluti pe deasupra, prin râul fierbinte… nici Yerutonga nu ştie dacă toate acestea se întâmplă aievea sau numai în minte!” (Primăvară la Buda)

Pe de altă parte, aventura iniţiatică a poetului Petre Tănăsoaica e însoţită de ilustraţiile ermetice şi pline de culoare ale artistei Claudia Mandi. Călătoria sa imaginară „a început demult, prin copilărie, mai ales prin biblioteci, apoi în timpul mai apropiat, pe net… Personajele tot de acolo au început să încropească universul uman, imaginat mai întâi, bineînţeles şi apoi… demitizat de un reportaj ce a făcut vâlvă prin presa românească” etc. Abia acum „leneşul cititor” va avea satisfacţia unei descoperiri întregi, abia după parcurgerea celor două cărţi vom ajunge la perspectiva exotică, sudată de cele două ipostaze. Dincolo de aventura simbolică şi de puritatea expresiei din cele două discursuri, de discreţia empatiei care leagă cele două cărţi, asistăm la un concert la patru mâini, la un imn închinat dimensiunii adamice a omului contemporan care şi-a pierdut, inevitabi,l inocenţa şi instinctul vital.

*)

Hanna Bota, Poeme pentru Yerutonga (epistole exotice din Vanuatu), Editura Brumar, 2010;

Petre Tănăsoaica, Femeia lui Yerutonga, Editura Brumar, 2010.