Vorbind în anumite „condiţii specifice”, cel care crede că i se spunea pe vremuri Costi, adică eu, nu mă mai adresez doar mie, ci, tot mergând, stau la taclale cu cel din stânga mea, cu cel căruia i se pare că pe vremuri era strigat „Michi” sau poate „Miky”. Dar, tot discutând, i se pare că pe vremuri era strigat „Mişi”.

Aici este necesară o paranteză: iniţial s-a vrut ca numele fiecăruia dintre cei aflaţi în Convoi să fie înlocuit cu o cifră. Curând, înainte de a se implementa acest Ordin, a reieşit că fiecare dintre cei aflaţi în coloană ar trebui să poarte un număr din atâtea cifre încât ar fi imposibil de ţinut minte şi de pronunţat. Atunci s-a dorit ca pe lângă un număr mai uşor memorabil să fie adăugate şi două litere, făcându-se astfel diferenţa. Cum nu s-au decis încă literele respective – chestiunea este în lucru! – deocamdată cei aflaţi în Convoi nu au niciun nume distinctiv, deoarece dacă ar reveni la cum i-a chemat înainte, ar putea să apară destule erori voite sau involuntare. Dacă ar vrea cineva să se despartă de un trecut vinovat, ar putea să pretindă că-l cheamă altfel decât în realitate; dar s-ar putea întâmpla şi ca, după atâta vreme, unii să-şi fi uitat, pe bune, numele pe care nu-l mai folosesc. Un departament special pentru verificarea numelor (DSpVN) abia ce a început să lucreze că a fost desfiinţat, după ce comandantul, un colonel tras pe linie moartă, s-a dovedit recalcitrant. Trecerea în rezervă a acelui ofiţer a dus şi la desfiinţarea lui DSpNV. Aşa că, deocamdată, în Convoi nu există nici purtători de nume şi nici purtători de cifre.

Pe cel care crede că pe vremuri i se spunea Costi, adică eu, îl derutează că amintirile celui din stânga sa se opresc o dată la „Michi” sau „Miky” şi altădată la „Mişi”. Dar mă consolez repede: cât nu avem niciunul nume sau număr distinctiv şi putem trăi cu toţii foarte bine şi fără acele semne, discuţiile „în condiţii specifice” pot funcţiona fără a întâmpina nici cele mai mici probleme. Mai grav este că eu, posibilul fost „Costi”, nu pot lega nicio discuţie cu cel ce păşeşte în dreapta mea. Acela tot priveşte ţintă doar spatele omului din faţa sa şi nu răspunde la nicio solicitare. E greu de suportat să parcurgi drumul nesfârşit alături de cineva care refuză în tot acel timp fără timp să-şi întoarcă măcar capul spre tine. Surd nu e, dovadă că execută tot ce i se pretinde. Altceva este cu el: a devenit un „robot umblător”. (Tocmai pentru că s-au raportat numeroase asemenea cazuri de decădere din condiţia umană, s-a aprobat Ordinul 00347948372 „Vorbiţi în anumite condiţii specifice!”, în speranţa de a menţine prin socializare funcţiile umane ale participanţilor la Convoi. Mai ales că au fost depistate semne clare de transformare în „roboţi umblători” şi printre soldaţii înarmaţi de pe margini. Exista chiar riscul ca aceştia să nu-şi mai poată exercita misiunea, ci doar să păşească întocmai ca nişte automate pe lângă noi. Prin urmare, paznicii declaraţi „roboţi umblători” au fost înlocuiţi cu alţi militari înarmaţi, iar la toţi paznicii, şi la cei vechi şi la cei noi, li s-a aplicat Ordinul 00347948372 „Vorbiţi în anumite condiţii specifice!”, desigur în forma pentru paznici.

Din lipsă de timp, cele două variante, cea pentru participanţii la marş în Convoi şi cea pentru paznicii de pe margini, au fost şi sunt identice. Singurul punct slab este că nu există – deocamdată? – nicio precizare dacă este permisă ori nu o discuţie între paznici şi cei din interiorul convoiului. Aşa că eu, posibilul „Costi”, chiar dacă nu pot lega nici două cuvinte cu cel ce păşeşte în dreapta mea, am totuşi doi convivi la dispoziţie: pe posibilul „Michi”, Miky” sau „Mişi” şi pe paznicul de alături.

Cu posibilul „Michi”, Miky” sau „Mişi” mai mult mă cert, enervându-mă că acela nu se poate decide care dintre nume i-ar fi fost cel real. În schimb, cu paznicul, vorbitul „în anumite condiţii specifice” nu numai că a devenit tot mai dorit de ambele părţi, dar a dat şi altfel de roade. Prima dintre aceste roade a fost că, după următoarea inspecţie, terminată ca de fiecare dată cu felicitări şi extragerea din convoi a doar două persoane („pentru exemplu!”), eu, „Costi”, am început demersurile pentru a fi plasat mai la coada lungului rând. Paznicul m-a oprit, spunându-mi că nu are rost să-mi ofer porţia de ţigări pentru schimbul dorit.

– Eu oricum nu fumez!, am spus.

– Nu mai declara aşa ceva, m-a sfătuit în continuare paznicul. Dacă se află, nu vei mai primi ţigări şi o să-ţi lipsească pentru un alt troc avantajos.

Acesta a fost doar începutul relaţiei dintre mine, „Costi”, şi paznic. (Putem să-l numim de acum pe Costi fără ghilimele: de când cu Ordinul 00347948372 „Vorbiţi în anumite condiţii specifice!”, memoria a început să-mi revină. Acum văd clar scândura viu colorată a localului Conrad, acolo unde am jucat de atâtea ori remi şi am băut halbă după halbă de bere. Bere neagră, berea de care îmi amintesc din nou, îi simt iar gustul, berea minunată de care îmi e tot mai dor.) Acesta a fost doar începutul relaţiei dintre mine şi paznic, el necălcând ordinul de a spune ceea ce nu trebuie spus.

Nu-i voi răspunde acestui cititor grăbit decât cu îndemnul de a parcurge mai departe textul, asigurându-l că în această relatare nu este vorba de o întâmplare gen Sindrom Stockholm. Dacă mă va asculta şi va citi mai departe, se va convinge şi singur. Până atunci, îi ofer un ajutor: nu va găsi niciunde în acest text nici cuvântul „ostatec” şi nici măcar cuvântul „prizonier”!

În ritmul paşilor convoiului, tot vorbind cu paznicul, privindu-l, mi-am ridicat privirea de la pământ şi văd şi împrejurimile, nu numai spatele celui din faţa mea. Este după-amiaza, tocmai am mâncat de prânz şi ăsta este momentul cel mai dificil – trupul îşi cere dreptul la siestă, dar în loc de repaus, marşul continuă, stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul... Doar că acum, peisajul îmi solicită gândurile şi mă face atent la ceea ce văd. La o curbă a drumului pot admira începutul coloanei cu ofiţerul călărind obosit şi indiferent şi el, iar întorcând capul, privirii mi se înfăţişează şirul lung de oameni mărşăluind stângul, dreptul, stângul, dreptul în urma mea. Ca să văd mai bine, încetinesc pasul, dar paznicul are grijă să mă admonesteze că perturb în mod inadmisibil cadenţa, întrucât cel din spatele meu trebuie şi el să încetinească, la fel toţi cei aflaţi în mijlocul rândurilor. Ba mai mult, în conformitate cu Ordinul 00347948372 „Vorbiţi în anumite condiţii specifice!”, se aud deja protestele celor împiedicaţi să continue marşul în ritmul impus de ofiţerul călare, adică exact în ritmul cu care suntem obişnuiţi.

Mă conformez, păşesc iar în cadenţa convoiului, dar o fac mergând cu spatele. Paznicul e pe punctul de a mă admonesta din nou, dar îşi dă seama la timp că în fişa postului său, la rubrica „erori de corectat”, nu este indicat că nu e voie să păşim cu spatele. Şi nici la instructajul absolvit la primirea misiunii nu a fost specificat, printre erori, un asemenea mers. Deşi s-a legat o oarecare relaţie cu paznicul, văd că îl pun într-o mare dilemă: omul cu puşca poate fi sancţionat dacă se constată că nu a luat atitudinea potrivită într-o situaţie dată. Aşa că, după ce privesc câteva minute continuarea şirului, constat că, oricât mi-aş forţa ochii, n-am cum vedea sfârşitul coloanei: un şarpe fără coadă. Iar când drumul mai şerpuieşte o dată, chiar că şirurile următoare nu mai încap în câmpul meu vizual. Aşa că mă întoarce şi mărşăluiesc din nou cu faţa înainte. Paznicul respiră uşurat: individul n-a împiedicat ritmul! Nu este nimic de raportat.

Cât am mers cu spatele înainte, încercând să văd coada convoiului, mi-am adus aminte de un articol citit într-un ziar care relata despre felul în care vor să scape finlandezii de resturile radioactive: depozitându-le într-un depozit săpat mult sub pământ. În „Onkalo”, adică într-o peşteră scobită atât de adânc încât nu poţi şti unde îi este capătul, nici dacă are un capăt, nici dacă se termină vreodată. E o minune, mă mir şi eu că-mi amintesc tocmai acest articol, când nu-mi mai amintesc nici fiinţele şi întâmplările cele mai comune pe care le-am trăit. Nu-mi amintesc nici ziarul, nici unde l-am citit, dar iată că îmi apare în minte cuvântul finlandez „onkalo”. Costi – ori cum m-oi fi numit – nu ştie finlandeza, poate că a ştiut-o şi a uitat-o, dar cuvântul „onkalo” i se fixează puternic în minte. Cu toate sensurile sale! Acum, când mă gândesc la coloana lungă a cărei coadă n-am apucat s-o văd, numesc „Convoiul onkalo”: un şarpe nesfârşit.

Îi zâmbesc soldatului cu arma, omul pare de treabă şi, oricum, nu e bine să te pui rău cu autoritatea, mai ales când ai reuşit o punte firavă cu ea. Paznicul nu-mi răspunde la zâmbet, n-ar avea voie s-o facă, dar nici nu-mi întoarce o uitătură încruntată.

Pe lângă chipul ostaşului, las privirea să pătrundă în peisajul pe lângă care trecem. Acum Convoiul tocmai iese dintr-un defileu şi lasă o vale largă să se deschidă până la orizont. Cerul este senin şi nu foarte departe se vede turla unei biserici, iar după altă curbă apare şi imaginea satului. Mai mergând, pot constata că mulţimea de case tot mai înalte formează periferia unui oraş. Însă noi nu intrăm în oraş, drumul o coteşte din nou şi construcţiile înalte devin tot mai mici, tot mai mici, până dispar şi ele, şi turla bisericii. A fost destul ca amintirile să-şi facă din nou loc în capul meu. În suburbiile aşezării pe lângă care tocmai am trecut, mi s-a părut că văd localul „La Conrad”, unde am petrecut atâtea după-mese tihnite de duminică. Parcă văd chiar şi culorile firmei de deasupra intrării, literele roşii pe fond galben, unde „r”-ul de la „Conrad” s-a şters de ploaie, de vânt şi de bătrâneţe aproape în întregime. Îmi amintesc şi masa la care am jucat remi şi am băut bere, întotdeauna aceeaşi masă, dar mă străduiesc degeaba să-i văd şi pe partenerii de joc, de bere şi de taclale. În locul feţelor, nu disting decât nişte contururi goale. Dar dacă am ajuns până aici, o să ajung şi mai departe, îmi spun.

E bine că mă străduiesc să-mi reamintesc? Până ieri nu am resimţit gustul berii, până ieri nu mi-a fost dor de ea.

Amintirea cu localul „La Conrad” dispare când depăşim periferia şi dăm de clădiri înalte, trădând centrul oraşului. Amintirea cu localul „La Conrad” este înlocuită cu imaginea barului de fiţe „La Konrad”. Un loc de care nu aveai cum să te apropii decât dacă soseai într-o limuzină şi erai întâmpinat de un portar în uniformă de general. Întotdeauna am simţit revolta că nu aveai voie nici să te apropii de impozanta poartă asemănătoare cu marea poartă a catedralei. Ce blasfemie! Drumul cotind la stânga, şi barul de fiţe „La Konrad” dispare spre niciunde. Uf!

Peisajul este din nou întins, cu câmpia limitată doar de orizont. O tăcere colorată de mirosul plantelor acoperă totul. Privind într-acolo, am timp să mă întreb din nou ce legătură are numele Costi (?) cu cele două localuri: de câte ori îmi reapare numele Costi îmi reapar şi Conrad şi Konrad. Tot întrebându-mă şi negăsind un răspuns cât de cât mulţumitor, sunt întrerupt de Ordinul 00347948372 „Vorbiţi în anumite condiţii specifice!”, Ordinul e transmis de la un paznic la altul. Ce să vorbesc? Cu cine să vorbesc? Îl aud pe „Michi”, Miky” sau „Mişi” povestind ceva doar de el înţeles. Cel din dreapta tace cu ochii în pământ. Este un „robot umblător” a fost instruit paznicul tocmai înştiinţat că o să vină o ambulanţă să transporte un număr de şase asemenea indivizi. Paznicul mai ştie, din surse neoficiale, că „ăia” vor fi duşi la adresele lor de domiciliu. Şi mai ştie, din aceleaşi surse neoficiale, că şansele de supravieţuire acasă sunt minime. Bineînţeles, în interiorul Convoiului n-au ajuns aceste informaţii – deocamdată sunt doar zvonuri. Dar când soseşte ambulanţa, toată lumea priveşte cu milă la cei îndepărtaţi. Ce să-ţi imaginezi că vor păţi cei care n-au fost în stare să continue marşul? Da fapt, ei nu s-au oprit, n-au protestat, n-au ieşit din rând, doar că au devenit altfel. Vizibil altfel! Şi gândim cei ce mergem mai departe că „Nu e bine să pari nicidecum altfel, căci iată ce te poate aştepta!”. Aşa că ne străduim să ne comportăm cu toţii într-un fel şi nu altfel.

În locul „robotului umblător”, mă pomenesc în dreapta cu un vlăjgan cu părul şi barba roşii. Pare un flăcău de la ţară, are mâinile mari cu care nu ştie ce să facă în timpul marşului. Mergem unul lângă celălalt fără să vorbim, fără măcar să ne prezentăm. Nici n-am avea cum să ne prezentăm, niciunul dintre noi nefiind sigur de cum a fost strigat pe vremuri, niciunul dintre noi nefiind sigur de numele său. Până la urmă, eu sunt cel ce porneşte discuţia şi roşcovanul o acceptă. Pare mai accesibil decât cel din stânga, cel care şi el înşiră vorbe, dar mormăie doar pentru sine propoziţii (?). De neînţeles pentru cei din jur.

E bine că mai am un partener de discuţii, dar cel mai important este să ajung cu el într-o relaţie cel puţin neutră, fiindcă Roşcovanul se află poziţionat chiar între mine şi paznic. Or, cu paznicul am ajuns la un dialog încurajator, ne înţelegem suficient pentru a putea trece peste rigorile regulamentelor. De câteva ori, omul cu puşca m-a admonestat pe un ton cât se poate de sever, aşa ca să fie auzit de cât mai mulţi şi nici n-a fost nevoie să-mi facă un semn din ochi pentru ca să înţeleg că tocmai astfel paznicul îmi dă de înţeles că mă ia sub aripa lui protectoare. Aşa am şi înţeles eu sfatul imperativ să nu dau ţigări pentru un loc mai în spate: un loc mai în spate ne-ar fi despărţit. Însă, de fapt, nici unul şi nici celălalt n-am înţeles ceea ce trebuia să înţelegem: paznicul m-a sfătuit să nu schimb locul din cu totul alt motiv, iar eu am înţeles că m-a somat atât de gălăgios pentru a masca relaţia care e pe punctul de a se înfiripa.

Nu voi dezvălui încă adevăratul motiv pentru care paznicul m-a sfătuit să nu-mi schimb locul. Un cititor răbdător va afla în curând de ce. În schimb, pot spune de ce nu are nicio importanţă faptul că paznicul se răsteşte atât de teatral la un individ fără nume din interiorul convoiului. Nu are nicio importanţă pentru că nimeni dintre cei care mărşăluiesc zi lumină cu capul în pământ nu numai că nu este interesat de ceea ce nu-l priveşte în mod direct, dar nici măcar nu sesizează asemenea intervenţii. Ciudat că un paznic experimentat nu-şi dă seama de atâta lucru şi consumă energie în zadar. Pentru că nu trebuie trecut cu vederea că şi paznicul străbate pe jos interminabilele distanţe la fel ca şi cei alături de care păşeşte, că este la fel de obosit ca şi ei în ciuda condiţiei fizice acumulate prin antrenament şi că este într-o situaţie şi mai istovitoare, fiindcă indivizii din coloană merg fără să fie împovăraţi de niciun bagaj, în vreme ce el cară în spinare puşca şi poartă la centură tot ce este reglementar, de la cartuşe şi săpăligă, la baionetă şi spray paralizant. De ce acceptă toate acestea paznicul care – cei din Convoi nu ştiu – nu este soldat în termen, ci ocupă acest post în urma unui concurs extrem de dur?

Şi răspunsul la această întrebare legitimă va fi devoalat la timpul potrivit.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!

(Fragment din romanul Convoiul, în curs de apariţie la Editura Junimea din Iaşi.)

Doi bărbaţi înarmaţi până în dinţi au încercat să jefuiască banca luând ostatici 4 funcţionari ai băncii. Negocierile între autorităţi şi jefuitori au durat 6 zile (23-28 august 1973), timp în care, ostaticii s-au aflat permanent sub ameninţarea armelor, ba, mai mult, agresorii le-au legat la un moment dat centuri cu explozibil, ameninţându-i că vor fi aruncaţi în aer, dacă negocierile eşuează. Politia suedeză a reuşit totuşi să înduplece agresorii să înlăture centurile, dar, când echipele de intervenţie au pătruns în bancă, într-un moment de neatenţie al criminalilor, victimele, care între timp se ataşaseră emoţional de răpitori, au început să-şi apere agresorii şi au încercat să-i ajute.” Etc.