Cum, când şi de ce aţi devenit scriitor? De ce aţi rămas scriitor de limbă română? Aţi scris vreodată în germană, o veţi face?
În primul rând, vă mulţumesc pentru interesul acordat. În al doilea rând, vă mulţumesc pentru că mi-aţi adresat 8 (opt) întrebări. Asta pentru că eu cred foarte tare în cifra opt: numele meu are opt litere, prenumele meu are opt litere şi toate cărţile mele (literatura beletristică) au titlurile compuse din opt sau de două ori opt litere. Tot ce am încercat să public (roman, proză scurtă, teatru) fără să respect acest imperativ (care mi-a fost predestinat) nu s-a materializat.
Revenind la prima întrebare, nu ştiu dacă te naşti scriitor sau devii scriitor. Isprava mea literară cea dintâi am trăit-o în ciclul gimnazial, când mi s-a difuzat o piesă la postul de radioficare al oraşului. Nu a fost chiar cel mai rău lucru pe care l-am comis pentru că, perseverând, am scris şi mai prost. Tot mai prost. Pe urmă, n-am mai scris nimic până prin anul III sau IV de facultate. Plictisindu-mă îngrozitor la nişte cursuri stupide, sătul să tot desenez caricaturi în loc să iau notiţe, am scris primele povestiri din ceea ce, peste decenii, va deveni volumul Paranoia Schwartz. De atunci, tot scriu.
Apropo de limba germană: prin 1980 am fost la Casa Scriitorilor de la Neptun în aceeaşi serie cu Alexandru Piru. Criticul tocmai scosese o istorie a literaturii române de la origini şi până la acel prezent şi la un pahar pe terasa vilei, m-a complimentat că sunt un prozator important. Măgulit ca orice (încă) tânăr autor, m-am întrebat cu voce tare că, dacă sunt un prozator important, de ce nu figurez şi eu în acea istorie. Eu, din păcate, nu citesc în limba germană, s-a scuzat criticul. Iar eu, scriitorul important, a trebuit să mă scuz că n-am scris în viaţa mea nimic în limba germană. De ce am rămas scriitor de limbă română? Fiindcă nici n-am încercat şi bănuiesc că nici nu aş fi fost capabil să scriu în altă limbă.
Cum vi se pare literatura română şi mai ales proza românească de azi? Ce vi se pare în primul rând caracterizant în bine şi în rău?
Eu nu am fost niciodată scriitor profesionist, în sensul de a trăi din scris. Am lucrat zeci de ani cu copii deficienţi, am făcut şi fac mult jurnalism, de o vreme bună sunt profesor universitar. Aşa că îmi folosesc tot timpul liber pentru scris (tot însemnând chiar tot!). Călătorind, uitându-mă la televizor sau făcând orice altceva decât a scrie, îmi adresez aspre reproşuri că pierd vremea. Din 1985 iată, de 24 ani! mă ocup de CEI O SUTĂ, un ciclu de 100 mici romane independente, legate între ele de o sută de generaţii din tată în fiu, de la căderea Babilonului şi până astăzi. Când aştern aceste rânduri, am terminat de povestit trecerea pe pământ a Celui de Al Optzecilea, avansând până prin veacul al şaisprezecelea. Totul este poveste, ca şi viaţa însăşi, însă, pentru a putea parcurge acest drum, trebuie totuşi! să mă documentez asiduu şi să citesc tot ce găsesc despre perioada şi locul în care tocmai mă aflu. Timpul! Timpul mă presează necontenit. Cum public, în medie, şapte materiale de presă pe săptămână, ţin cursuri, scot cel puţin o carte de specialitate pe an (în 2009 am scos deja două), cum am şi o familie la care ţin foarte mult şi deoarece sunt suficient de nătâng să fac parte din numeroase comitete şi comiţii, precum şi fiindcă nu ştiu să spun nu şi mă las onorat cu alte şi alte corvezi minunate după ce le accept, îmi dau două palme, dar e mult prea târziu -, îmi rămâne mult prea puţină vreme să mai citesc şi de plăcere. Inclusiv literatură română. Literatura română
Dar la care literatură română vă referiţi? Chiar şi istoriile literare nu mai conţin decât fragmente subiective din literatura română. După ce abia am scos două cărţi, m-am şi pomenit în vreo trei-patru istorii şi dicţionare. Acum, după peste 30 de cărţi publicate, am dispărut în ultimele lucrări de gen (Alex Ştefănescu, Manolescu, Negrici etc.) În altă ordine de idei, cum să mă pronunţ eu despre literatura română de azi, eu care nu sunt specialist, dacă şi cei ce dau tonul ajung cu exegezele lor până prin 1990? Pe lângă atâtea prostii şi concluzii subiective, de ce să adaug şi eu o părere la fel de subiectivă?
V-aţi tradus sau vă veţi traduce romanele pentru a fi accesibile unui public unui public străin? Ce ecouri are proza dumneavoastră în afara ţării?
Pot să afirm cu nedisimulată mândrie că nu am avut nici o cronică negativă în străinătate. Nici una! Mai ales că nu mi s-a tradus nici o carte. Fragmente, povestiri, eseuri, da.
Ce credeţi despre felul cum au fost recepţionate romanele dumneavoastră de public şi de critică? Din câte ştiu, nu sunteţi mulţumit de ecoul critic al celor mai recente romane. La ce vă aşteptaţi şi ce v-a nemulţumit?
Într-o altă intervenţie de acum vreo doi ani, cred după ce am răspuns la această întrebare, m-am pomenit admonestat într-o revistă prin vreo două vorbe de către cineva să mă ierte, dar nu ştiu cine e că nu fac decât să mă căinez. Cred, totuşi, că măcar o construcţie de genul CEI O SUTĂ ar trebui consemnată (pentru insolitul ei, dacă nu pentru valoarea ei literată, pentru ciudăţenia că poate exista cineva atât de încăpăţânat încât să-şi cheltuiască viaţa cu o asemenea întreprindere unică în lume). Despre primele şapte volume apărute, puţinele ecouri au fost (toate) laudative. Dar puţinele ecouri nu sunt suficiente pentru a stârni interesul cititorilor. Care auzind, mai devreme sau mai târziu, de acest proiect, îmi cer cărţile, însă, cel puţin primele dintre ele, nu se mai găsesc de mult în librării. Literatura română, asemenea întregii Românii, este formată din găşti. Numai că s-a ajuns până acolo încât cine nu face parte din gaşca azi puternică, acela nu există. Nu mai este desfiinţat de presă, ci o tăcere grea este aruncată peste el, asemenea unui giulgiu nici publicaţiile care contează, nici televiziunea, nici criticii care dau astăzi tonul nu-l pomenesc. Pe ei, pe cei peste care se trece cu guma, nici măcar nu se mai scuipă. În contrast, despre membrii găştii se scrie cu osârdie şi cum preferă cartofii prăjiţi şi în ce relaţii sunt cu doamnele lor bunici. Animalul lor de casă este la fel de important ca şi animalul de casă al starurilor din industria de divertisment.
Între timp, cărţile mele au primit şi un îndrumar tematic, un tratat de psihologie (Psihologia transversală), care stă la baza modului cum îmi definesc universul. În afară de Ion Holban, cine să-l fi remarcat? Cine să se ocupe de asemenea fleacuri?
Iată, domnule care m-ai ironizat că mă plâng de astfel de lucruri, îţi ofer gratis încă un material pentru noua băşcălie! (N-ar fi mai bine să citeşti, totuşi, şi vreo două pagini din ceea ce am scris, înainte de a mă desfiinţa?)
Romanele dumneavoastră au o componentă autobiografică?
Romanele autobiografice sunt nişte copii. Originalele au fost scrise de Dumnezeu. Ce rost are să-l pastişăm? Plăcerea este în miracolul de a inventa tu o lume şi să vezi cum se regăsesc şi alţii în lumea ta.
Ce şanse credeţi că are literatura în viitor? Dar proza în particular? Se va modifica radical? Va dispărea? Cartea va deveni preponderent sau exclusiv virtuală? Proza de mare întindere e greu de citit pe internet. Credeţi în audio-book?
Peste lume au trecut mileniile, catastrofele naturale şi cele provocate de oameni. Generaţii de regi şi supuşi au pierit în uitare. Ea, literatura, a supravieţuit. Omul are o nevoie veşnică de catharsis. Limbajul este o formă de exprimare a personalităţii. Cum fiecare dintre noi este un centru al universului, scriitorul a găsit felul lui de a exprima acest adevăr atât de important pentru el. Sculptorul are şi el felul lui de a se exterioriza, de a atrage atenţia asupra sa. Zugravul sau croitorul, la rândul lor, şi-au găsit şi ei modalităţile de a se impune. Formele, da, formele se schimbă. Nici Homer şi nici Hesiod n-au fost popularizaţi prin internet sau prin audio-book. (Deşi, pe vremea lor, tot un fel de audio-book le susţinea opera.) Nici cartea pe suport de hârtie nu era încă la îndemână. Cu toate astea, atât Homer, cât şi Hesiod au rămas.
Faţă de ce scriitori români aveţi afinităţi? Ce direcţii din proza noastră vi se par fertile? În ce debutanţi recent apăruţi aveţi încredere?
Iubesc scriitorii români, îi citesc atât cât îmi permite timpul şi, deşi fiecare dintre noi îşi duce povara singur, le simt răsuflarea alături. Nu voi da nume: când un proscris dă nume, acesta poate fi considerat turnător. Iar, în privinţa debutanţilor: de ce să le periclitez cariera numai pentru că au fost citaţi pozitiv, la un moment-dat, de Gheorghe Schwartz? Mai ales că eu nici nu cred în debutanţi. Scriitorul sau e sau nu e. Fie că e debutant, fie că e un autor al unui raft întreg de cărţi.
Ce mai scrieţi? De ce (mai) scrieţi? Unde, când şi de ce veţi publica următoarea carte?
Lucrez la volumul al nouălea din CEI O SUTĂ (Diavolul argintiu). Volumul al optulea (Secretul Florenţa) va apărea anul acesta la editura Curtea Veche. (Acolo unde a apărut, anul trecut, şi volumul al şaptelea Culoarul templier, o carte ignorată aproape în totalitate de critică, însă aflată la al doilea tiraj, pentru că a fost cu toate acestea cumpărată de cititori.)
De ce scriu? Scriitorul adevărat este un om slab. El simte mereu nevoia de a se destăinui, de a se explica, de a se justifica. Iar, pe lângă aceasta, este şi un individ lipsit de smerenie. Nu-i ajunge lumea care i-a fost dăruită şi se grăbeşte să născocească un alt univers. Acesta este motivul pentru care scriu: mă simt mult mai confortabil în lumea mea. (În care trăiesc aproape la fel de neputincios ca în lumea cealaltă. Acest aproape reprezintă totul! El este cel care nu mă lasă să nu scriu.)
Mi-e groază de clipa în care nu voi mai putea scrie.
Gheorghe SCHWARTZ s-a născut la 16 septembrie 1945, la Lugoj.
A absolvit Facultatea de Istorie/filosofie, secţia defectologie şi este doctor în filosofie.
A debutat în presă cu 2 proze scurte în revista FAMILIA în 1969.
A debutat în volum cu romanul MARTORUL, Editura Facla, 1972.
A publicat 30 de volume (roman, proză scurtă, teatru, lucrări ştiinţifice) şi a primit 17 premii şi distincţii.