Doar zidurile groase ale Palatului Bosci au reuşit să acopere opulentele teme de bârfă cauzate de Al Şaptezeci şi şaselea. Până atunci, „misterul la vedere” răspândit de Omul din fereastră, precum şi faima de înţelept unanim acceptată a fiului aceluia au plasat locuitorii maiestuoasei clădiri deasupra oricăror clevetiri. Nătăfleţul însă a adus cu el nenumărate subiecte picante pentru florentini: o dată toate interpretările posibile în legătură cu nenumăratele ciudăţenii ale personajului, apoi vorbele despre viaţa atât de slobodă a soţiei acestuia şi, nu la urmă, faptele fiului lor.

Nătăfleţul a avut trei copiii cu Francesca Malatesta, înainte ca femeia, fără să-i pese de consecinţe, să se arunce cu toată fiinţa în plăcerile cele mai furtunoase ale trupului. Al treilea copil, o fată, a murit imediat după naştere, vrând parcă să-şi anunţe părinţii că nu are rost să mai insiste: doar doi copii le erau îngăduiţi. (La fel
s-a întâmplat şi în cazul Înţeleptului, şi lui i-a murit al treilea prunc după doar câteva ore de viaţă. La fel va fi şi în cazul Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea. Numai că Înţeleptului i-au rămas o fată şi un băiat, pe când Nătăfleţul a avut doi băieţi. Deosebire esenţială, după cum se va vedea.)

Al Şaptezeci şi şaptelea a fost al doilea născut al nepotului Omului din fereastră şi al Francescăi Malatesta. Situaţie, care chiar şi din această postură, i-a oferit o zestre ce i-a pecetluit destinul. Ca descendent al stăpânilor Palatului Bosci şi nepot de episcop, a fost scutit de orice griji materiale şi, mai mult decât atât, s-a văzut izbăvit de insistenţele la care sunt supuşi, de obicei, bogaţii. Iar, ca urmaş al spiţei Malatesta, Al Şaptezeci şi şaptelea a moştenit ambiţiile nestăvilite ale condotierului, pasiunea clocotitoare a mamei, precum şi dorinţa de dominare şi o sete terorizantă de glorie.

Al Şaptezeci şi şaptelea a fost considerat un martir al cauzei şi drept martir va intra în şirul Celor O Sută. Doar că ambiţia lui nu l-a jertfit doar pe sine, ci avea să-i tragă după el în nenorocire pe prea mulţi dintre cei cu care a intrat în legătură.

În slujba acelui bărbat la modă în cetate a stat băiatul şi l-a însoţit în diferitele-i călătorii prin Toscana. Prea multe n-a avut de învăţat de la noul său mentor şi, prinzându-i slăbiciunile, a ajuns să nu-l mai respecte defel. Până la urmă, Massimo Braci a bătut la poarta Palatului Bosci spre a se plânge de purtarea tot mai intolerabilă a pajului său. Aşa că Al Şaptezeci şi şaptelea s-a despărţit şi de cel de al doilea său învăţător, deşi Nătăfleţul ar fi fost dispus să-l plătească şi în continuare cu multă dărnicie pe Braci, doar să încerce să-l disciplineze pe răzvrătitul ucenic.

A urmat o perioadă de vreo doi ani cât băiatul a tăiat frunze la câini prin cetate. Nici bunicul său, omul recunoscut pentru calmul şi înţelepciunea ieşite din comun, n-a izbutit să-l ţină în preajma sa. Al Şaptezeci şi şaptelea era arogant peste măsură, folosind orice mijloace pentru a-şi satisface poftele, capricios, crud, fără cuvânt, „incapabil să se pună în pielea altuia şi lipsit de onoare”, cum îl dojenea blând episcopul. Şi, peste toate, cu o ambiţie nemăsurată. Însoţindu-şi bunicul ierarh în Imperiu, i-a creat atâtea probleme şi acestuia, încât a fost trimis sub pază strictă înapoi la Florenţa. Unde şi-a continuat isprăvile.

O a treia întâmplare, povestită cu acelaşi entuziasm, desigur tot de către Vengeri, narează povestea unui concurs de aruncări cu bila, în care copilul Al Şaptezeci şi şaptelea s-a întrecut cu băieţi mult mai mari decât el. Aşa că, în mod inevitabil, nu s-a aflat, la început, printre învingători. Însă fiul Nătăfleţului nu s-a lăsat, inventând mereu nereguli în desfăşurarea disputei şi cerând iarăşi şi iarăşi reluarea ei. Până ce, unul câte unul, ceilalţi competitori au renunţat, iar el a rămas singur în arena improvizată din faţa Palatului Bosci. („Şi, astfel, l-a eliminat şi pe fratele său!”) Doar că toate astea nu puteau proveni decât din înseşi relatările protagonistului lor… Care, se vede,
le-a povestit cu mândrie.

Asemenea gen de istorioare – chiar de adevărate ori mai puţin adevărate – aveau să prevestească evenimentele atestate din viaţa ulterioară a personajului.

De la oamenii lui Jack Cade, fiul Francescăi a aflat câte oportunităţi oferă o ţară în conflict intern unui om ambiţios, aşa că a regretat că s-a născut într-un loc unde familia Medici asigura stabilitatea regiunii. Ar fi preferat să se fi ivit mult mai degrabă într-un peisaj unde structurile să nu fie „atât de îngheţate” şi unde fiecare ins să parvină prin meritele proprii. „Ce-ţi lipseşte ţie?”, îl întreba fără dojană bunicul, stârnit de suferinţele pricinuite de nerăbdările fiului. „Tu vorbeşti aşa? Tocmai tu? Ce nu ai tu şi ce nu poţi deveni tu, doar să vrei şi să te pregăteşti în direcţia respectivă?”. Însă tocmai aici era marea problemă a Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, el
n-avea răbdare să se pregătească, el dorea să aibă imediat. Iar tatăl îi aducea aminte că a fost conceput tocmai în vremea marii întâlniri, când sub ferestrele Palatului Bosci a defilat cea mai impresionantă procesiune a istoriei în frunte cu papa, patriarhul Constantinopolului şi împăratul Orientului. (Ultimul împărat bizantin…) Or, acea coincidenţă în timp nu putea să nu fi influenţat destinul celui ce se pregătea să se nască. O asemenea soartă, dacă e să credem, aşa cum a spus deja marele Aristotel, plasează impulsul iniţial drept motor al mişcării slobozite din lucrarea lui Dumnezeu. Bunicul a fost înţelept, iar Nătăfleţul cult. Urmaşul lor n-a fost nici una, nici alta. El, strănepotul, nu era decât ambiţia în persoană, o ambiţie care îl situa deasupra tuturor, universul întreg nefiind creat decât pentru a-i sluji lui. De aceea, tot ce făcea i
s-a părut mereu legitim şi singura lui problemă a fost că lumea nu se grăbea să-i recunoască statutul. Pentru care recunoaştere a luptat întreaga-i viaţă.

(Scribul se întreabă ce s-ar fi întâmplat cu Al Şaptezeci şi şaptelea dacă ar fi reuşit să ajungă pe culmile visate: întrucât sensul vieţii sale a fost drumul, lupta de a accede până acolo, odată vârful atins, ori ar fi fost profund dezamăgit, ori ar fi căutat şi în continuare duşmani, luptându-se până la urmă chiar şi cu sine. Distrugându-se. Dar, desigur, astea nu sunt, din nou, decât gândurile inutile ale unui scrib care a uitat că rolul său nu este decât să aştearnă slovele şi nu să emită păreri.)

Fiul Nătăfleţului părea imun faţă de orice sentiment de iubire, chiar dacă, la nevoie, mima cu mult succes dragostea faţă de o femeie sau camaraderia neţărmurită faţă de un tovarăş vremelnic. Totuşi, un lucru era, probabil, în sângele său, la fel ca şi în sângele fiecăruia dintre Cei O Sută: credinţa că, mai presus de toate, misiunea sa era de a perpetua neamul. Aşa că
s-a căsătorit şi el şi a avut doi copii, o fată şi un băiat. Bârfa pornită din invidia mamelor dezamăgite că nu au putut confisca pentru odraslele lor un animal atât de frumos şi atât de bogat, taurul Florenţei, spunea că soţia Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea era singura femeie din lume care chiar nu şi l-a dorit şi nu l-a dorit nici după ce a fost măritată cu el şi că, drept urmare, tânărul soţ era obligat s-o violeze, ori de câte ori avea poftă de ea. Fapt cu adevărat revoltător: soţia trebuie să se supună bărbatului, şi când bărbatul era atât de arătos ca şi moştenitorul Palatului Bosci, era chiar de condamnat atitudinea acelei femei proaste! (Pe Francesca, soţia celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, o chema la fel ca şi pe mama sa, fiind foarte posibil ca această coincidenţă de nume să-i fi determinat soarta. Se zvonea, desigur în mare şoaptă, dar şi cu satisfacţie, că fiul Nătăfleţului îşi poseda nevasta prin ritualuri speciale, umilind-o şi torturând-o. Posibil ca tocmai rezistenţa pe care i-a opus-o
s-o fi făcut dorită de soţul ei obişnuit doar cu interjecţiile pline de dor ale celorlalte femei. Francesca n-a mai ieşit din casă singură, fiind mereu însoţită de servitori ce păreau că formau mai degrabă escorta unei prizoniere. După o vreme n-a mai fost văzută ieşind deloc. Practicile sexuale uzitate cu ea de soţul ei erau mai degrabă brutale decât rafinate şi l-au inspirat pe marchizul de Sade în povestirile sale la fel de lipsite de imaginaţie. Al Şaptezeci şi şaptelea dorea plăcerea întreagă şi imediată. De aceea, scribul nu a avut de ce se mira că nu a găsit niciun cuvinţel despre circumstanţele morţii femeii, mama copiilor Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea dispărând, evaporându-se pur şi simplu în eter, în interiorul cavoului ce i-a fost căminul.)

Împlinind 22 ani, Al Şaptezeci şi şaptelea se simţea nu numai pregătit pentru a prelua puterea, ci chiar profund nemulţumit că n-a primit-o încă. Care putere? Se pare că ambiţiile sale nu aveau încă un contur precis, însă simţea că timpul trece implacabil şi că potenţialul său este împiedicat să se manifeste. Al Şaptezeci şi şaptelea nu mai avea nici măcar atâta răbdare câtă a reuşit să mimeze până atunci şi simţea tot mai acut că nu se poate bizui decât pe sine. Şi iarăşi: străbunicul – parcă nemuritor – era la fel de abordabil ca şi legendarul sfinx; bunicul, după o perioadă de mare influenţă politică, s-a retras şi el în Palatul Bosci, înainte de a pleca să moară împăcat la mănăstire; la tatăl său nici nu merita să se gândească. Da, retragerea din viaţa publică a bunicului îi luase definitiv senzaţia că va reuşi doar prin scurgerea firească a evenimentelor.

Aşa că a simţit că trebuie să schiţeze un alt plan de atac. Pe care l-a început prin a face inventarul persoanelor cunoscute de care s-ar putea folosi. Aşa că primele contacte le-a realizat bazându-se pe notorietatea trecută a bunicului. Un bunic de care a început, încă de atunci, să se detaşeze: pe de o parte, fiindcă l-a dezamăgit renunţând la tot, lăsându-l pe el lipsit de sprijinul de care până atunci, nu s-a îndoit nici o clipă şi, pe de altă parte, întrucât Înţeleptul îl asculta cu un aer pe cât de cald, pe atât de superior, parcă s-ar fi aflat în faţa unui copil. Totuşi, prin relaţiile bunicului, nepotul a reuşit să fie inclus în câteva misiuni diplomatice, foarte necesare pentru ucenicia sa întru politică.

Încă de la prima sa deplasare într-o echipă, în care nu a fost primit decât pe un rol de figurant, Al Şaptezeci şi şaptelea a reuşit să uimească. În primul rând că se purta extrem de politicos cu toată lumea, în vreme ce nu se putea abţine să nu ducă vorbe de la unul la celălalt, ignorând că într-un colectiv atât de restrâns niciun secret nu supravieţuieşte mai mult de câteva minute. Aşa că a fost trimis acasă. Aceasta a fost prima lecţie. Pe care n-a uitat-o.

Iar scribul trebuie să admită că Al Şaptezeci şi şaptelea era un autodidact înzestrat cu înţelegerea celor prin care trecea.

1 Fragment din romanul CEI O SUTĂ – SECRETUL FLORENŢA, în curs de apariţie.

 2 Nătăfleţul era totuşi preocupat de cei doi fii. Le asigura cu o conştiinciozitate exemplară tot ce pofteau şi se îngrijea să nu le lipsească niciodată nimic. „Putea să-şi permită generozitatea!”, ar putea comenta scribul, numai că Al Şaptezeci şi şaselea a fost efectiv grijuliu cu bunăstarea copiilor săi. De mai mult decât atât, n-a fost în stare.

 3 Numai puţini erau dispuşi să-şi amintească faptul că viteazul condotier s-a ales cu acea rană încă din copilărie şi că, aşadar, nu şi-a câştigat-o pe vreun câmp de luptă.

 4 Dar va scrie din auzite, cei doi întâlnindu-se abia când au participat amândoi în misiunea din răsărit, cea de a doua misiune diplomatică a celui de Al Şaptezeci şi şaptelea.

 5 Această întâmplare pare să fi fost reală, chiar dacă scribul nu poate garanta că ar fi fost vorba despre personajele cărora le-a atribuit-o cronicarul Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea. În prima parte a veacului al cincisprezecelea, călugărul Fra Tomasso a scris o carte şi a făcut numeroase intervenţii la Sfântul Scaun pentru ca unele execuţii să fie îndeplinite de copii, astfel încât candoarea lor să ajute la absolvirea păcatelor sufletului osânditului. („Pentru că pedeapsa nu este făcută doar pentru a stârpi răul, ci şi pentru a ajuta ca, purificat prin foc ori fier, vinovatul să se înfăţişeze uşurat în faţa Judecăţii de Apoi”.) Ajuns părinte inchizitor în sudul peninsulei, Fra Tomasso ar fi încercat să-şi pună ideea în aplicare, deşi scribul n-a găsit documente revelatoare în această privinţă.

 6 Soţia Nătăfleţului a fost copleşită de admiraţie faţă de Ioana d’Arc, invidiind-o şi după sfârşitul tragic al Fecioarei din Orléans. Însă, trebuia să-şi recunoască, nu destinul cumplit al acelei tinere femei o împiedica să încerce să-i fie asemenea, ci rigorile unei vieţi austere. Să fii şi eroină şi să te şi bucuri de plăcerile frivole ale vieţii, i se părea imposibil chiar şi atât de ambiţioasei Francesca.

 7 Ceea ce e un fel de a spune, întrucât Al Şaptezeci şi şaptelea a avut întotdeauna tot ce şi-a dorit din punct de vedere material, aşa că a trebuit să lupte doar pentru mărirea pe care n-a avut răbdare s-o obţină în mod natural, aşa cum îi era predestinată prin obârşie.

 8 Motivaţie pe care i-a atribuit-o Vengeri, însă scribul nu crede în aşa ceva: Al Şaptezeci şi şaptelea făcea doar ceea ce-i producea satisfacţie în clipa aceea şi este puţin probabil ca încă de atunci să se fi supus unui plan pentru viitor.

 9 Pentru a supravieţui, după cum pretindeau ei.

 10 Singura ei ezitare în această privinţă pornea de la mirarea că un caracter atât de puternic şi cu o voinţă atât de temerară să se fi născut din sămânţa unui ins atât de moale şi de fricos ca Nătăfleţul.

 11 Biograful Gianni Vengeri va povesti cum eroul său stătea ore în şir cu ochii aţintiţi în sus, uneori chiar şi vorbind cu voce tare cu mama sa, cu care-şi împărţea visele.

 12 El avea 18-19 ani, Maria Magdalena Fabiani se apropia de 40. Maria Magdalena era soţia unui armurier foarte bogat, dar care a fost multă vreme departe, capturat fiind împreună cu una dintre corăbiile sale de către piraţii africani. Al Şaptezeci şi şaptelea – pentru care banii nu jucau nici un rol – a fost cel care l-a răscumpărat, împreună cu tot echipajul corăbiei, aşa că soţul încornorat i-a trecut cu vederea relaţia de notorietate cu Maria Magdalena. De altfel, Fabiani nu şi-a revenit în întregime după perioada petrecută în acel prizonierat şi a murit la nici doi ani după ce a ajuns acasă. Faptul că răscumpărarea nu l-a costat nimic şi că afacerile i-au mers mai departe şi în lipsă (amantul anterior al soţiei sale, sperând că armurierul nu se va mai întoarce, îngrijindu-se de avere de parcă ar fi fost a lui), l-a făcut să rămână bogat, chiar şi în ultimele-i luni de neputinţă fizică. Ceea ce avea să-i consolideze convingerea Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea că banii singuri nu au putere şi că pentru a fi cu adevărat împlinit mai trebuie ceva în plus.

După ce a părăsit-o pe Signiora Fabiani (al cărei chip îl cunoaştem din picturile păstrate în două muzee), aceasta, rămasă văduvă, s-a căsătorit cu administratorul soţului ei, care astfel şi-a văzut şi el împlinite speranţele.

 13 A fost primul eveniment care l-a învăţat că, într-o lume unde ştirile se difuzează relativ încet, cel ce ştie să le-o ia înainte va fi întotdeauna câştigător.