Prin Castelul Obersdach la bucãtãrie1

Ajuns din nou la acest episod din textul pierdut în calculator, scribul a fost întrerupt din lucru de o veste care l-a tulburat profund: bunul pãrinte Jean Teophilius Ricordi, stareþul mãnãstirii Ferme zu Chiuso, omul care i-a fost scribului un al doilea tatã, a plecat spre ceruri, dupã o suferinþã cruntã pe care a ascuns-o faþã de toatã lumea. Abatele Ricordi a fost omul cel mai înþelept pe care l-a cunoscut scribul, fiind, pe lângã un erudit de cea mai înaltã clasã, ºi un extraordinar cunoscãtor de suflete. Modul cum a ºtiut el sã ofere soluþiile cele mai potrivite fãrã a deveni nici o clipã didactic, ci doar pilotându-l din umbrã spre liman pe cel ce se afla în impas, a dovedit o discreþie ºi o modestie exemplare. ªi tot discretã ºi modestã i-a fost – la rugãmintea sa – ºi înmormântarea.

Cu adevãrat copleºit de durere, scribul a mai rãmas câteva zile în aceeaºi camerã care i-a fost mereu pusã la dispoziþie, ori de câte ori ºi-a gãsit liniºtea în lãcaºul din creºtetele Alpilor. Iar bunul pãrinte a avut grijã de scrib ºi dupã ce a trecut la cele veºnice ºi i-a lãsat o scrisoare de rãmas bun. Ca de obicei, între acele rânduri au fost aºezate ºi câteva sugestii sub forma unor întrebãri pe care, pasãmite, abatele ºi le-ar fi pus sieºi. Printre ele, ºi o trimitere la o carte despre Philipp von Hessen, în legãturã cu care „scribul în mod sigur, ar avea ceva de spus”.

Dacã ºi aºa s-a decis sã mai rãmânã pentru a se reculege la Ferme zu Chiuso, scribul ºi-a luat volumul menþionat din inepuizabila bibliotecã a mãnãstirii ºi, aºezat comod pe terasa de la înãlþimea norilor ºi cu picioarele învelite într-o pãturã, a zãbovit ore în ºir cu cartea deschisã la prima paginã. Prezenþa abatelui Ricordi era încã prea copleºitoare ºi, chiar fãrã a închide ochii, îl simþea alãturi ºi îi auzea glasul întotdeauna calm. Când, în sfârºit, a început sã citeascã, tot stareþul a fost cel ce l-a preocupat: de unde a ºtiut mereu acesta încotro sã-i îndrepte atenþia nevolnicului sãu discipol? Dacã de acolo, de sus, ar mai fi o explicaþie, cum de l-a putut îndruma cu atâta precizie de jos, de pe pãmânt?

Philipp I von Hessen, „Cel Mãrinimos”, a citit scribul, a fost una dintre figurile cele mai interesante ale veacului sãu. Rãmas de mic orfan de tatã, Philipp a trãit o copilãrie fãrã multã dragoste de mamã ºi a ajuns la putere la ºaisprezece ani, când a fost declarat major de cãtre împãratul Carol Quintul. Mai înainte, pe când n-a împlinit decât paisprezece ani ºi împãratul Maximilian l-a declarat deja de atunci apt de a-ºi prelua prerogativele de conducãtor, o conjuraþie i-a amânat succesiunea2 . (Subliniat cu un creion în text. Pãi, ºi Al Optzeci ºi doilea a fost investit ca urmaº al Bãtrânului tot la ºaisprezece ani. Sã fi gãsit abatele Ricordi o paralelã între cei doi? Sã citim mai departe!. Sã-i fi recomandat aceastã carte abatele doar pentru cã se referea la epoca ºi locul acþiunii la care a ajuns scribul?3 ). Philipp a fost profund religios ºi a organizat dispute pe teme de dogmã. Mai mult, el a cãutat mereu sã-ºi justifice fiecare acþiune printr-un citat din biblie. Cum reforma i se pãrea cã-i oferã mai multe asemenea motivaþii, exponenþii noilor credinþe îi erau bineveniþi. În 1524, Philipp Melanchton îi dedicã „O scurtã privire asupra noii învãþãturi creºtine”, iar în 1529, Philipp îi invitã pe teologii din Wittenberg din jurul lui Luther ºi pe adepþii lui Zwingli la castelul din Marburg, pentru o disputã în legãturã cu modul cum trebuie înþeleasã hostia. Apoi devine sufletul „Alianþei de la Schmalkalden”, o alianþã evanghelicã, antihabsburgicã, care a reunit principii ºi marile oraºe din nord. 

Poate pentru cã nu s-a bucurat de destulã dragoste în copilãrie, Philipp nu s-a putut mulþumi doar cu soþia sa Christine von Saxa – pe care a iubit-o sincer - ºi, asemenea tatãlui sãu, a dat iama printre toate femeile ce i-au ieºit în cale. Pânã ce, la fel ca tatãl sãu, a luat o boalã lumeascã ºi a fost pe cale sã moarã. Sora sa a fost cea care l-a sfãtuit cã, dacã tot nu se poate abþine de la adulter, mãcar sã se mulþumeascã sã profite de o singurã femeie în afarã de soþia legitimã mai mereu însãrcinatã. Era tocmai în perioada când a întâlnit la curtea din Saxa o tânãrã domniºoarã de onoare, Margarethe von der Saale. Cu care a încheiat ceea ce a numit o „cãsãtorie dublã”. (Ei, aici, scribul chiar cã n-a mai ºtiut de ce a subliniat abatele acele rânduri: ele nu se potrivesc în nici un fel cu Bastardul! Dar, imediat dupã aceea, trimiterea a devenit evidentã.)

Cu Christine, Philipp a avut zece copii, cu Margarethe, nouã. Despre copiii Christinei ºtim foarte multe, despre cei ai Margarethei, mai puþine. Christine i-a dãruit „doi Philipp”: pe Philipp ºi pe Philipp Konrad. (Aceºtia au apucat ani buni sã trãiascã în acelaºi timp!) Dar ºi Margarethe i-a nãscut „doi Philipp”: pe Philipp Ludwig, care a trãit doar un an ºi pe Philipp II de Hessen-Rheinfels. Doar cã bãieþii soþiei morganatice au fost înlãturaþi de la succesiunea tatãlui lor ºi au devenit „conþi de Dietz”.
Dupã moarte Christinei, Margarethe s-a simþit profund umilitã pentru cã nu putea veni la castel decât invitatã, cã nu avea parte de prerogativele rangului la care a ajuns în calitate de mamã a atâtor copii ai principelui ºi pentru cã acei copii au fost înlãturaþi de la succesiune. Philipp o iubea sincer, dar, cu toate insistenþele, nu ºi-a schimbat testamentul. El, ca de obicei, ºi-a justificat ºi „cãsãtoria dublã” prin citate din Evanghelii, în primul rând prin faptul cã „succesiunea este datoria supremã a fiecãrui [om] ºi cu atât mai mult a unui nobil care are un rang, o onoare ºi un avut de apãrat. ªi cine este mai potrivit pentru aceasta decât primul nãscut, bãrbat în care curge sângele tuturor urmaºilor sãi”. („Tuturor” fiind subliniat.) (La acest citat sã fi fãcut trimitere abatele? Desigur. Însã mai trebuie puþinã rãbdare!). Bineînþeles cã majoritatea conflictelor au pornit de la subiectul moºtenirii. Aici pagina este amplu subliniatã. Margarethe moare în 1566, iar Philipp câteva luni mai târziu. (ªi nu doreºte sã fie înmormântat alãturi de strãmoºi, ci lângã Christine, „prima ºi cea mai superioarã soþie”). ªi, iatã, în afarã de Anna, ultimul copil al Margarethei, decedatã la doar un an, în decurs de ceva mai mult de un lustru, începând din 1568, mor ºi ceilalþi copii ai ei. Cu o singurã excepþie: al treilea fiu, Cristoph Ernest, care va mai trãi 40 de ani. În jurul lui Cristoph Ernest, stareþul a trasat un cerc ºi a scris pe marginea paginii: „Castelul Obersdach”.

(Scribul îºi cere scuze pentru aceastã lungã parantezã în legãturã cu Philipp I von Hessen, însã n-a ºtiut cum sã-l introducã altfel pe Cristoph Ernest. Chiar mai mult: doar conºtiinþa cã un asemenea insert îi face ºi mai eclectic demersul l-a oprit pe scrib sã pomeneascã mai multe despre Philipp cel Mãrinimos care, cu toate pãcatele sale, a avut un rol atât de mare prin modelul modernizãrii economice ºi culturale a domeniilor sale. Aºa cã scribul îºi cere scuze ºi de la Philipp I von Hessen.)
Bunul cititor poate îºi mai aduce aminte de pãrintele Marcus, cel care se deplasa în faþa Trupei Bufonului Vraci pentru a-i face antireclamã. Printre martorii gãlãgioºi ai demersului sãu, s-a aflat „chiar ºi o contesã [care] se plângea cã pãrintele ei ar fi lãsat-o pe ea, împreunã cu trei copii mici, fãrã nici un venit, dupã ce ar fi înnebunit în acel anturaj sinistru ºi «le-a oferit escrocilor imensul sãu domeniu, cu castel, cu pãduri ºi lacuri cu tot»”. Iar singurul comentariu al scribului a fost „Despre ce castel era vorba, scribului i-a trebuit mult timp sã afle, pe când se ocupa de acum de Cel de al Optzeci ºi doilea”.

Cãutând amãnunte despre acel „Castel Obersdach” notat de stareþ pe marginea cãrþii despre Philipp I von Hessen, scribul a aflat cã se gãsea undeva la vreo ºaizeci de kilometri sud-est de Hanovra, cã a fost ridicat în secolul al XII-lea de cãtre Richard von Obersdach ºi cã a fost distrus în timpul rãzboiului de 30 de ani. Despre Richard von Obersdach, chiar n-a reuºit sã afle nimic, ctitorul castelului nefiind inclus în nici o listã nobiliarã gãsitã de scrib, aºa cã e greu de spus dacã era cu adevãrat vorba despre un conte. Totuºi, ni s-a pãstrat o stemã de pe steagul arborat pe donjon, un diavol argintiu pe fond albastru, iar în registrul contabil al Bãtrânului apar sume plecate ºi venite de la „Obersd.”. (Descifrând ºi alte asemenea însemnãri, scribului începe sã i se parã cã înþelege de ce nu a furat mai repede Golo cufãrul Bufonului Vraci: lada trebuia mai întâi sã se umple cu donaþii asemenea celei fãcute de „tatãl contesei”.)

Castelul Obersdach avea o poziþie excelentã, fiind situat în mijlocul unui codru des ºi cocoþat pe un deal abrupt, unde nu se putea ajunge decât pe un singur drum. Se spune cã ar fi fost distrus fãrã intenþie de cãtre oamenii lui Wallenstein, care iniþial n-au dorit decât sã-i sperie pe oamenii refugiaþi acolo. Pe urmã, pentru ca ducele sã nu afle ce minunãþie de construcþie aproape inexpugnabilã au stricat, o construcþie care ar fi fost o folositoare pradã de rãzboi, i-ar fi pus pe localnici sã-l demoleze piatrã cu piatrã ºi sã niveleze locul.

În 1568, castelul era în stãpânirea Hanului Diavolul Argintiu ºi reprezenta una dintre „îndeletnicirile conexe”. Obersdach a fost închiriat ba ca loc secret de refugiu, ba ca închisoare temporarã pentru câte un personaj înalt, ba ca hotel de lux. Personalul era bine dresat ºi niciodatã nu au rãzbit informaþii despre cine era tocmai gãzduit acolo.

În 1560, lucrurile au început sã meargã atât de bine la castel, încât Bãtrânul a deschis un caiet separat „Obersd”4 . În dreptul unor date au fost fãcute notãri codate cu multã grijã. Oricât ºi-a bãtut capul, scribul nu le-a putut descifra. Nici cu ajutorul unor specialiºti5 . În dreptul anului 1568, tot ce a reuºit sã înþeleagã erau iniþialele C. E. Corelându-le cu semnele fãcute de abatele Ricordi, scribul l-a descoperit la Obersdach pe Christoph Ernest, al treilea fiu al soþiei morganatice a lui Philipp cel Mãrinimos. Caietul „Obersd”, ca ºi alte caiete ascunse în buzunarele copertei marelui registru, conþin ºi fâºii subþiri de hârtie acoperite de diferite scrisuri - rapoartele trimise acasã. În 1568, de la Obersdach au sosit ºi veºti de la Bastard6 . Textul este codat la fel ca ºi însemnãrile Bãtrânului ºi scribul nu poate decât deduce cele notate: Christoph Ernest a judecat corect raportul de forþe dintre cei ce-ºi disputau moºtenirea principelui de Hessen ºi a prevãzut dezastrul suferit de copiii Margarethei. El este singurul dintre ei care a plecat înainte ca fraþii sãi sã disparã unul câte unul. Dar unde sã plece? Cel mai prudent era sã nu ºtie nimeni unde se va face nevãzut. Dar nici el însuºi nu o ºtia. Pânã sã gãseascã o soluþie, s-a refugiat la castelul din proprietatea Hanului Diavolul Argintiu. Unde a rãmas mai multe luni. ªi unde a fost, în acel timp, ºi Bastardul.

Al Optzeci ºi doilea, avea la data aceea aproape douãzeci de ani, însã pãrea de doisprezece, în ciuda smocului de pãr pe care ºi l-a lãsat la bãrbie. Christoph Ernest, conte de Dietz, era cu cinci ani mai mare. Cum sã intre Bastardul sub pielea mult mai nobilului, mai distinsului ºi mai vârstnicului sãu oaspete? Mai ales cã n-a ºtiut niciodatã sã parã simpatic ºi singura relaþie cu alþii o realiza încercând sã-i facã sã se teamã de el. Însã coabitarea într-un spaþiu închis vreme de mai multe luni face imposibil ca doi oameni, mai ales dacã sunt tineri, sã nu ajungã sã-ºi petreacã o parte din timp împreunã.

În iarna aceluiaºi an, Christoph Ernest a plecat spre sud. Dar nu înainte de a fi fost reþinut câteva zile împotriva voinþei sale. Al Optzeci ºi doilea i-a scris bunicului despre intenþia valorosului oaspete de a pãrãsi Castelul Obersdach ºi tânãrul conte a trebuit sã aºtepte aproape o sãptãmânã pânã ce a venit rãspunsul.
Scribul n-ar fi insistat asupra acestui episod, dacã nu i s-ar fi pãrut semnificativ pentru întreaga construcþie a ceea ce a fost în realitate instituþia cunoscutã drept Diavolul Argintiu. Afacerile Bãtrânului s-au extins treptat mult peste specificul obiºnuit al unui han. Castelul Obersdach e un exemplu bun pentru a se putea înþelege, prin faþa nevãzutã a „îndeletnicirilor conexe”, complexitatea acelei întreprinderi. Dacã Bastardul a fost trimis, în secret ºi el, pentru a-l supraveghea ºi a-i câºtiga interesul tânãrului conte de Dietz, înseamnã cã la castel oaspeþii nu erau doar pur ºi simplu gãzduiþi7 . Se pune întrebarea de unde a avut fiul lui Philipp suficienþi bani spre a închiria pe o perioadã de multe luni edificiul împreunã cu personalul eficient ºi totodatã discret, în condiþiile în care a trebuit sã fugã în grabã? Pe de altã parte, mai mult decât sã binevoiascã sã-i facã onoarea micuþei sale gazde de a petrece atât timp cu ea, pânã la urmã se va dovedi cã l-a format pe Al Optzeci ºi doilea pentru cele ce va face în viitor.

Episodul Obersdach a fost ºi o etapã în cãlãtoria de iniþiere a Celui de Al Optzeci ºi doilea. Acolo a învãþat Bastardul cât trebuie sã-i cedeze pentru moment unui interlocutor ºi cât trebuie sã rãmânã intransigent, cât trebuie sã spunã ºi cât trebuie sã ascundã, cât trebuie sã promitã ºi cât ºi când sã cearã. (Uneori ne luãm ca model oameni ºi învãþãm de la ei ceea ce ei însuºi nu sunt în stare niciodatã sã aplice.)

 1. Fragment din romanul CEI O SUTÃ – DIAVOLUL AERGINTIU
 2. Câte ironii ale istoriei! În fruntea acestei miºcãri a stat Franz von Sickingen, conducãtorul cavalerilor, omul care ºi-a pus sabia ºi influenþa în slujba reformei ºi care a ajutat (se spune cã decisiv) la alegerea lui Carol ca împãrat. Mai departe, Carol l-a impus pe Philipp cu drepturi depline. Franz von Sickingen va muri în urma unei rãni primite în luptele cu Carol, iar Philipp va suferi prizonieratul ºi umilinþa din partea aceluiaºi.
 3. E drept cã scribul þinea o corespondenþã regulatã cu mãnãstirea ºi-l punea tot timpul pe stareþ la curent cu mersul lucrului la Cei O Sutã. În fond, despre ce sã relateze bietul scrib decât despre lucrarea care i-a înghiþit cea mai mare parte din viaþã?
 4. În lãdiþa de lemn de la Ferme zu Chiuso, scribul n-a gãsit decât catastiful cel mare, un document de câteva sute de pagini, greu de aproape opt kilograme datoritã ºi a copertelor masive cu colþari din metal. Abia întâmplãtor a descoperit cã în interiorul acelor coperte se aflau câteva buzunare conþinând caiete mai mici, printre ele ºi cel pe care scria „Obersd.”.
 5. Dar trebuie spus cã, dupã pãþania cu pierderea din calculator a primei variante a vieþii Celui de Al Optzeci ºi doilea, scribul, grãbindu-se sã recupereze timpul pierdut, n-a mai insistat atât ca altãdatã, în elucidarea unor aspecte care, iatã, i-au scãpat ºi de prima oarã.
 6. La un moment-dat, dupã ce Al Optzeci ºi doilea a împlinit 16 ani, Bãtrânul l-a pus sã introducã nepotul datele zilnice în registru, dar acesta nu a fost prea preocupat de o asemenea sarcinã. Totuºi, ne-a lãsat probe ale scrisului sãu, probe atât de binevenite pentru scribul de peste veacuri.