Registrul contabil, completat atât de neregulat după plecarea Celei de A doua Marie, a devenit un fel de jurnal de zi – nu se mai treceau în el intrările şi ieşirile valorilor, ci cele mai importante evenimente desfăşurate în Han. La o primă vedere, acest lucru ar fi trebuit să-l ajute mai mult ca orice pe scrib, doar că numeroase referiri erau fie „codate”, fie făcând trimiteri la fapte ce nu-şi trădau relevanţa, după atâta vreme. Înainte de a pleca la Ferme zu Chiuso, scribul a pierdut multă vreme, în disperarea sa, încercând nu numai să descifreze foile pline de ştersături şi etalând caligrafii diferite, ci şi importanţa celor notate. (Poate că ştersăturile se datorau tocmai acelor interese divergente ale celor care au ajuns să scrie în continuare în registru, întrucât, de multe ori, ceea ce era în interesul unuia, nu se mai dovedea a fi oportun din punctul de vedere al celui ce i-a urmat la conducerea Hanului. Pentru că nu putem trece cu vederea că aceste succesiuni abrupte s-au produs cu mijloace nu foarte ortodoxe…) Şi nu numai că a pierdut atâta vreme de pomană cu acela hârtii – care nu mai ţineau de destinul Celor O Sută -, dar a şi cheltuit mulţi bani pentru a plăti ajutorul unor specialişti. Cu profesioniştii aceia cu tot, scribul a trecut de cine ştie câte ori pe lângă ceea ce a căutat: urmele Celui de Al Optzeci şi şaptelea.

După miraculosul ajutor dat de scribul analfabet, aflând că A doua Marie, împreună cu fiul ei şi-au căutat refugiul în Alsacia, şi unele însemnări din registru au început să dezvăluie alte înţelesuri. De pildă, propoziţia „În Alsacia, recolta strânsă pe jumătate”, notată fără a fi fost datată - Oh! Unde a dispărut rigoarea de altădată! – s-a luminat drept „misiunea a fost îndeplinită doar pe jumătate”, însemnând că „numai unul dintre cei doi fugari a fost eliminat”. Aşa a ajuns scribul la mai multe mărturii din epocă, mărturii cărora, până atunci, nu le-a dat atenţie.

Când, după ce Robert, cel care a fost întotdeauna socotit a fi fost „cel mai bun prieten al celui de Al Optzeci şi şaselea”, s-a întors acasă şi a uzurpat puterea din Han şi după ce lupta sa cu A doua Marie, nora Contelui Lorenzzi şi mama Celui de Al Optzeci şi şaptelea, s-a terminat cu fuga acesteia, Robert a trimis mai mulţi oameni în urma celor pe care îi considera - câtă vreme se aflau în viaţă - pericolul principal pentru dominaţia sa. (Dar viitorul nu se conformează întotdeauna logicii oamenilor: Al Optzeci şi şaptelea şi mama sa nu i-au mai creat probleme lui Robert, el fiind răpus de intrigile următorilor aspiranţi la conducerea Hanului, animalele de pradă sfâşiindu-se deseori şi între ele în lupta pentru ciolan.) Câţiva ucigaşi plătiţi de Robert au ajuns prea târziu la Obersdach, alţii au fugit cu banii primiţi pentru misiunea încredinţată, doi au fost ei cei omorâţi de însoţitorii urmăriţilor. A durat aproape trei luni până ce Robert i-a localizat pe fugari în Alsacia şi încă două săptămâni până ce conacul fortificat de la Storckensohn a fost înconjurat de luptători din „armata de oameni” veniţi din Saxonia. Şi s-a întâmplat ca unii asediatori să-i cunoască pe unii dintre apărătorii Celei de A doua Marie şi a fiului ei. Cu alte ocazii, au participat la aceleaşi misiuni… Bărbaţii aceia, fideli şi bine antrenaţi, s-au pomenit în derută: De cine să asculte? Cine era adevăratul stăpân? În numele cui trebuiau să acţioneze? Nimeni din „armata de oameni” nu cuteza să trădeze - cine a încercat vreodată aşa ceva a fost prins şi în gaură de şarpe şi pedepsit exemplar atât el, cât şi toţi ai săi. Dar, de data asta, nu ştiau de care parte era trădarea. Punând jos armele, oamenii s-au aşezat la sfat. Cei mai bătrâni şi mai isteţi dintre ei au hotărât s-o sacrifice pe mamă – ea, în fond, nefiind decât un tutore vremelnic – şi să-l facă scăpat pe adevăratul moştenitor, care şi datorită vârstei fragede putea fi exonerat de orice suspiciune. Pentru aceasta, s-a convenit să se spună că, aflând de primejdie, Cea de A doua Marie şi-ar fi expediat feciorul în grija unor oameni de încredere în Ţările de peste Mări. De ce n-a fugit mai departe şi ea? Păi, fiindcă ea, soţia Celui de Al Optzeci şi şaselea şi mama celui de Al Optzeci şi şaptelea, era decisă să lupte şi mai departe pentru redobândirea uriaşei averi.

Povestea aceasta li s-a părut mulţumitoare luptătorilor, aşa că au anunţat-o pe femeie ce au hotărât. Uluită, Cea de A doua Marie – întotdeauna energică şi luptătoare - i-a acuzat pe apărătorii conacului–fortăreaţă de trădare, fiind evident că locul acela ar fi putut rezista multă vreme oricărei împresurări. Însă cei veniţi de la Hanovra au povestit acuzele grave aduse ei de Robert, acuze din care nu lipseau crimele şi delapidările majore. Acele încriminări făceau parte din categoria minciunilor atât de gogonate încât nu ai cum să le conteşti.

Şi, totuşi, Cea de A doua Marie, o femeie în plină frumuseţe la 30 de ani, a opus, ca de obicei, rezistenţă. Ceea ce a ajuns să-i enerveze pe bărbaţi: atât pe cei trimişi de Robert, cât şi pe cei ce ar fi trebuit s-o apere. Chiar şi pe cei mai bătrâni şi mai înţelepţi i-a îndârjit Cea de A doua Marie: „Ce fel de mamă este aceasta care nu este gata să se jertfească pentru fiul ei? Vrea să-i ucidem şi copilul? Noi toţi riscăm că-l lăsăm în viaţă!”

Ea se zbătea, îi mustra şi îi jignea, iar ei, parcă uitând că nu trebuiau decât s-o ucidă, au trecut la amuzament. Nu, acum ei nu mai erau membrii „armatei de oameni”, acum bărbaţii aceia au devenit nişte torţionari perverşi. Iar când, după o vreme, biata femeie n-a mai avut putere să se împotrivească, înfierbântaţii ei călăi, dezamăgiţi că plăcerea le este pe punctul de a se sfârşi, o mai aţâţau ei ca ea să opună rezistenţă.

„N-ar fi trebuit să se împotrivească! îşi tot repeta Al Optzeci şi şaptelea. Şi aşa n-a avut nici o şansă! Dacă ar fi înţeles acest lucru n-ar fi trecut prin acel supliciu îngrozitor şi ar fi murit ca şi Erika, fără atâta suferinţă!”

De aici, scribul s-a putut întoarce la munca sa. Adolescentul şi apoi bărbatul pe lângă care a trecut de atâtea ori fără să-l recunoască şi-au devoalat identitatea, chiar dacă, mai mult ca sigur, au rămas destule pete albe şi în biografia lor.

Scribul se scuză iarăşi: cum să recunoşti în dezvoltarea unei fiinţe atât de umile pe cel ce în copilărie fusese socotit viitorul şef ideal al unui imperiu economico-financiar de talia Hanului Diavolul Argintiu din Hanovra? Cum să identifici într-un personaj aşa de umil fosta speranţă emanând autoritate, capabilă să-şi impună cu uşurinţă ideile? Cum doar să şi gândeşti că o personalitate neobişnuit de precoce, educată de mic pentru a fi conducător, să decadă într-aşa o măsură în ochii celor din jur?

Regăsindu-l pe Al Optzeci şi şaptelea în Alsacia, alături de cei doi bărbaţi desemnaţi să aibă grijă de el, scribul se desparte, după şapte generaţii, de Hanul Diavolul Argintiu. Ceea ce s-a întâmplat mai departe acolo nu mai face parte din saga Celor O Sută.

Situaţia atât de neclară devenea tot mai confuză, pe măsură ce veştile soseau deformate de distanţă şi de timp. Chiar şi statutul celor doi putea să fie în mare primejdie, în calitate de foşti participanţi la omorârea mamei băiatului. Care băiat – de-şi va recâştiga cumva graiul – ar putea depune declaraţii extrem de compromiţătoare despre crimă şi despre modul abject în care a fost tratată victima. Aşa că lucrul cel mai simplu ar fi fost să-l elimine pe prezumtivul martor atât de incomod. Din nou, doar fidelitatea în orice situaţie, transmisă lor de generaţii, i-a făcut să renunţe la a-l ucide şi pe copil.

Cei doi se frământau şi discutau de faţă cu băiatul, iar acesta părea impasibil la tot ce auzea. Al Optzeci şi şaptelea n-a murit, însă se părea că şi-a pierdut minţile după ce a asistat neputincios la rezistenţa îndârjită, dar lipsită de orice şanse, a mamei sale, la refuzul ei de a se înjosii în faţa asasinilor ei şi la zdrobirea acelei rezistenţe, urmate de umilinţele cele mai totale la care a trebuit să se supună, ea, fosta şefă a destinului a mii de oameni de pe întregul continent. Poate că, într-adevăr, sub pretextul că ar fi reabilitată vechea ierarhie din Han, cineva ar putea să preia tutela pentru foarte-foarte multă vreme. Trebuia doar găsit acel om. Cel de al doilea plan era ca, aşa cum i s-a raportat iniţial lui Robert, băiatul să fi fost expediat peste ape, în Lumea Nouă, acolo unde oricine îşi poate pierde urma şi mai ales cineva cu minţile rătăcite, asemenea acestui copil.

Tot cumpănind între cele două variante, mentorii sui generis ai Celui de Al Optzeci şi şaptelea au decis ca unul dintre ei să se întoarcă la Hanovra pentru a putea constata cu proprii ochi situaţia de acolo, spre a lua apoi împreună o hotărâre în cunoştinţă de cauză. Aşa că tânărul a rămas cu un singur paznic în conacul fortificat şi pustiu. Pentru cel ce se mai afla cu el, sarcina de a-l supraveghea a fost uşoară: băiatul se oprea ore în şir acolo unde i se spunea, tăcea şi privea în gol. Era limpede că scena aceea cumplită l-a făcut să-şi piardă minţile. Pentru cel ce se mai afla cu el, zilele, săptămânile, lunile următoare ar fi trebuit să fie o sarcină uşoară: personalul restrâns şi de cea mai mare încredere îl scutea de orice muncă, cămările erau pline şi pivniţa cu vinuri la fel. Bărbatul obişnuit cu munca şi cu îndeplinirea celor mai complicate sarcini trăia, pentru prima oară, o viaţă de boier. Şi, cu toate acestea, deşi ar fi trebuit să fie încântat de cadoul pe care i l-a făcut soarta, simţea şi el că va înnebuni, la fel ca şi pupilul - ostatecul său. Faptul că au trecut atâtea luni şi tovarăşul nu i s-a mai întors cu veşti, lăsând-i pe umeri întreaga responsabilitate a alegerii soluţiei, îl obliga să-şi umple timpul cu cele mai diferite gânduri în legătură cu ce era de făcut. Şi cu tot soiul de întrebări: De ce nu se întoarce colegul său? Cum de nu trece nimeni, dar absolut nimeni, pe la conacul fortificat din Alsacia? Ce se întâmpla de fapt la Han? Ce se ştia acolo despre cele petrecute la Storckensohn? Cine era noul şef? Cum privea el această întâmplare? (Această crimă?) Ce se cunoştea despre soarta Celui de Al Optzeci şi şaptelea? Cât era el însuşi, paznicul băiatului, considerat implicat? Cu cât creştea timpul de când n-a mai sosit nici o informaţie de la Hanovra, cu atât întrebările acestea, şi tot mai multe altele ca ele, deveneau tot mai chinuitoare.

Aşa a trecut un an întreg. Conacul fortificat din Alsacia era ca un fel de insulă pustie înconjurată de o mare fără maluri. Singurii oameni care mai intrau printre cele două şiruri de ziduri erau ţăranii locului, cei ce, de generaţii întregi, aduceau partea de recoltă reprezentând arenda cuvenită stăpânilor. Ţărani al căror orizont era definitiv închis de dealurile din jur. De la ei era imposibil să afli şi cel mai mic amănunt despre ce se petrecea mai departe. Ei nici nu voiau să afle, dovadă că refuzau să-şi aducă aminte până şi de evenimentele grave care au avut loc în ultima vreme în imediata lor apropiere. Nu ştiau nimic, nici nu voiau să ştie.

Lunile treceau şi singurul lucru care se întâmpla era că băiatul, devenit adolescent, nu numai că n-a murit, ci s-a născut pentru a doua sa viaţă. Pe nesimţite, a început să reînveţe să vorbească. Articula cuvintele cu poticneli, asemenea unui prunc de doi ani şi făcea progrese în ritmul aceluia. În acelaşi timp, în mod ciudat, „tutorele” său parcurgea drumul invers: în vreme ce mintea Celui de Al Optzeci şi şaptelea se reîncărca, creierul paznicului său se golea – bărbatul devenea tot mai tăcut, tot mai mohorât, începând chiar să gândească aiurea. De la o vreme, n-a mai ştiut de ce se află în conacul-fortăreaţă de la Storckensohn. Într-o zi, îşi adună puţinele lucruri pe care le avea la el şi plecă. De atunci, nu l-a mai văzut nimeni.

Rămas singur, Al Optzeci şi şaptelea a ajuns să se dezvolte deja ca un copil de cinci ani. Dar ceva mai repede. Apoi ca un copil de opt an ani. A rămas în Alsacia până în toamna lui 1671.

 1 Fragment din romanul CEI O SUTĂ – BASTONUL CONTELUI, în curs de apariţie la Editura Curtea Veche.

 2 Acolo, la Storckensohn, încă Ţipor a fost cel ce a adus câini de la Hanovra, câini special dresaţi pentru pază şi luptă. Câinii erau fideli. Dar oamenii? Este vorba despre membrii acelei misterioase aşa-numite „armate de oameni”, garda secretă şi atât de eficient reorganizată de Al Optzecilea, Bătrânul, întemeietorul Hanului Diavolul Argintiu. În ochii contemporanilor, dintre membrii „armatei de oameni” putea face parte oricine, pentru că aceia nu se deconspirau şi acţionau nevăzuţi, însă extrem de eficace. Fără să lase în urma lor înscrisuri în documente, luptătorii „armatei de oameni” se pierd în istorie: ei au fost prezenţi şi la Florenţa stăpânilor Palatului Bosci, dar şi mult mai devreme, în comunităţile din cimitirele din Roma - membrii legendarei bande „Mâna Albă” făcând şi ei parte din aceeaşi structură. Şi aceia au fost întotdeauna fideli, dar la Storckensohn nu mai ştiau pe cine trebuiau să slujească, mai nou, şefii schimbându-se mereu.

 3 A murit pentru că ar fi fost un martor primejdios al înţelegerii în urma căreia băiatul a fost lăsat în viaţă.

 4 Osândit la ştreang, Robert a murit nebun, după ce şi-a aşteptat execuţia ani mulţi petrecuţi în temniţă. Mai târziu, a dăinuit legenda după care stafia sa colinda ţinutul, făcându-le tot felul de necazuri oamenilor. Multă lume pretindea că a mai fost vizitată în nopţile cu lună plină de sufletul acela damnat. Robert a fost albino şi năluca lui era recunoscută ca atare pentru că şi ea avea părul lung alb, crescut în închisoare, iar ochii roşii, atinşi de nistagmus, tremurau leit flăcărilor unor lumânări bătute de vânt.