Toată lumea susţine că nu există un tărâm pământean mai minunat decât Insula Lemonia. Acoperită de o vegetaţie nesfârşită de citrice, beneficiind de o climă ideală şi situată în mijlocul apelor mai albastre decât oriunde pe glob, Lemonia ar fi raiul terestru, dacă veşnicele dispute teritoriale n-ar face din acel loc unul dintre cele mai zbuciumate. Minunatele plaje, în loc să fie asaltate în toate cele patru anotimpuri de către turişti, sunt impracticabile datorită câmpurilor de mine plantate acolo în războaiele ce nu contenesc de secole. Adică de când Don Baltazar Penia a pus primul piciorul pe ţărmul ostrovului. El n-a pătruns în interior, mulţumindu-se să ataşeze noul pământ regelui său. Însă garnizoana lăsată acolo a fost măcelărită de către mercenarii lui Sir Philipp Red, celebrul corsar, care a supus Lemonia propriului suveran. Dar nici acei stăpâni n-au fost - nici vorbă! - primii care „au pus piciorul” pe pământul acoperit de citrice, întrucât o veche cronică descifrată cu dificultate a dovedit că Insula Lemonia a fost cucerită pentru prima oară de vikingi. Desigur că şi portughezii şi-au demonstrat întâietatea prin expediţia lui Pablo Suarez, iar arabii au pus pe masă o hartă a lui Rahn Murat, ofiţerul lui Piri Reis, hartă care nu lăsa nici un dubiu că şi el, în drumul său, a acostat şi pe ostrovul unde şi-a reparat cele trei corăbii şi unde echipajul s-a hrănit din belşug cu fructe mai dulci decât oriunde. Şi mai zemoase decât oriunde. Şi mai din belşug decât oriunde.

După ce armele au încercat fără folos, vreme de cinci veacuri, să facă dreptate, s-a recurs la o conferinţă internaţională unde argumentul cel mai des pomenit a fost criteriul primului venit. Doar că toţi pretendenţii au adus dovezi irefutabile cum că ei au fost cei dintâi pe Insula Lemonia. Confruntarea diplomatică ce se tărăgănează din anul 1935, întreruptă din când în când de episoade armate, este în deplină desfăşurare. Nici una dintre părţi nu oboseşte să aducă noi dovezi lingvistice, istorice, cutumiare etc. că ea este proprietarul legitim şi totodată ideal al teritoriului dintre ape. Ceea ce încurcă şi mai tare lucrurile este că în 1988 au apărut şi nişte aşa-zişi băştinaşi. Ei au venit cu legendele lor ciudate cu tot, dar cine să se ia după mituri într-o conferinţă politică de un nivel atât de înalt?

Toată lumea susţine că nu există un tărâm pământean mai minunat decât Insula Lemonia. Acoperită de o vegetaţie nesfârşită de citrice, beneficiind de o climă ideală şi situată în mijlocul apelor mai albastre decât oriunde de pe glob, Lemonia ar putea fi raiul terestru. Şi sigur că va fi destinaţia predilectă pentru turismul de lux după ce se va lua o decizie finală, iar indivizii cu pielea albastru-verzuie, aşa-zişii băştinaşi – care e cât se poate de clar că nici ei n-au fost primii pe insulă - vor fi eliminaţi. Pentru că, la ora actuală, ei sunt cei ce împiedică adoptarea unei soluţii în spiritul legilor internaţionale, în spiritul echităţii şi a dreptului popoarelor. Cel puţin în privinţa aceasta, marile puteri au ajuns la consens.

2. Adevărul despre Omul de pe Jupiter n-a putut fi încă dovedit

- În orice ţară democratică, acuzarea trebuie să dovedească vina şi nu acuzatul să-şi probeze ingenuitatea, a spus Omul de pe Jupiter şi a ţinut-o aşa în faţa oricărei evidenţe.

Individul era într-adevăr mai înalt cu cel puţin cincisprezece centimetri decât cel mai înalt locuitor al localităţii şi, pe deasupra, era şi foarte solid, o adevărată matahală. (Într-o zi, Julius Zimberlan chiar s-a exprimat în prezenţa unui grup de cunoştinţe, zicând că „dacă ar fi să alegi să te întâlneşti în pădure cu un urs sau cu monstrul, este evident că orice om normal ar alege ursul!” Chiar aşa s-a exprimat - cuvânt cu cuvânt - Julius Zimberlan, deşi vocabula „monstru” nu are o acoperire totală, dacă ne referim la fiinţa aceea. Căruia, mai degrabă, J.B. i-a spus „colosul”. „Monstrul” sau „colosul” fiindcă nici „Omul de pe Jupiter” nu-i puteai zice!)

Dar matahala continua s-o ţină morţiş că el a sosit de pe planeta Jupiter. Şi – culmea! – nu încerca în nici un fel să aducă argumente în spiritul unei asemenea afirmaţii.

- Să dovedească unul dintre voi că n-am venit de pe Jupiter! le râdea în nas localnicilor. Şi nici „monstrul” nu i se potrivea: individul avea o figură chiar frumoasă semănând destul de izbitor cu Gérard Philipe, dacă vă mai amintiţi de el. (Multe femei chiar tânjeau după el…)

Fiinţa aceea ciudată n-a rămas fizic decât câteva zile în oraş şi, deşi era evident că a minţit cu neruşinare că ar fi fost originar de pe planeta Jupiter, nimeni nu a izbutit să-i dovedească minciuna. Şi chiar şi după ce a plecat de mult, vocea sa profundă mai stăruia în aer: „În orice ţară democratică, acuzarea trebuie să dovedească vina şi nu acuzatul să-şi probeze ingenuitatea!” se auzea de pretutindeni – de sus, de jos, din dreapta, din stânga.

Deşi o minciună atât de evidentă, nici astăzi nu a izbutit încă nimeni să aducă argumente indubitabile că Omul de pe Jupiter nu era de pe Jupiter.

3. Dr. J. Z.

Unii prunci declară că vor să ajungă aviatori, alţii scafandri ori piraţi. Julius Zimberlan, un pici obraznic, pistruiat şi cu ochelari, şi-a dorit de mic copil să devină un inventator celebru. Avea şi toate premisele pentru acest vis, fiind gata tot timpul să meşterească, să desfacă şi să refacă, să ajungă la noi performanţe tehnice cu jucăriile mecanice. Apoi şi cu cele electronice. Însă, pentru a ajunge inventatorul celebru, Julius Zimberlan ştia că trebuie să termine o facultate tehnică. Pentru care avea nevoie de bacalaureat.

Julius Zimberlan, un băiat pistruiat şi neascultător, dorea din tot sufletul să-şi ia bacalaureatul cu brio, deşi nu era prea grozav la disciplinele umaniste („unde trebuie mai mult să toceşti decât să gândeşti”, după cum spunea mereu).

După ce şi-a luat bacalaureatul cu brio, Julius Zimberlan, un adolescent cu capul în nori, dori din tot sufletul să obţină licenţa la o facultate politehnică. Şi, deşi a reuşit să se facă nesuferit de profesorul de chimie anorganică, un tip plin de ifose (mai ales după ce i s-a decernat premiul Nobel), a terminat şef de promoţie.

Dr. Julius Zimberlan, un tânăr promiţător, pistruiat şi miop, ştia că pentru a-şi realiza visul vieţii sale, acela de a concepe şi pune în practică invenţia invenţiilor, era obligatoriu să obţină şi un doctorat. („În lumea asta tâmpită, trebuie să te înveleşti într-o mulţime de hârtii cât mai strălucitoare pentru a ţi se recunoaşte ceea ce eşti şi fără acele hârtii”, după cum tot spunea el.) Fără doctoratul acela nenorocit nu i se dădea laboratorul, în lipsa căruia nu putea să realizeze invenţia invenţiilor.

Doctor Julius Zimberlan a lucrat douăzeci şi şapte ani, două luni şi patru zile în cel mai performant laborator, înzestrat chiar după ideile sale. După primii opt ani, invenţia invenţiilor, pe care o purtase de atâta vreme în minte, nu voia să se lase pusă în practică. În următorii opt ani, doctor Julius Zimberlan a trebuit să se mulţumească să primească o mulţime de decoraţii şi diplome, însă invenţia invenţiilor tot nu s-a lăsat îmblânzită. J. Z. a trecut prin momente cumplite. („Mai bine m-aş fi făcut şofer de taxi!”, îşi tot repeta el cu năduf.)

După alţi zece ani, Dr. J. Z. a formulat baza teoretică a invenţiei invenţiilor, căreia, după încă un an, a izbutit să-i găsească şi aplicaţia universală. O aplicaţie de care azi se foloseşte toată lumea.

Lumea n-a exultat. Meciul de fotbal pentru finala cupei naţionale a stârnit multă, infinit mai multă vâlvă. J.Z. se plimba toată ziua prin extraordinarul lui laborator fără a şti ce să mai facă. O vreme s-a gândit să se apuce de şofat, pe urmă să se angajeze la un club de noapte. Acolo însă n-a fost acceptat bătrânelul caraghios şi cu pistrui. Dacă nici portar la banca ARES n-a fost admis, însemna că dr. J. Z. nu era decât un mare ratat.

J.Z. se plimba toată ziua prin extraordinarul lui laborator, dar nu ştia ce să mai facă. Aşa că s-a sinucis.