În prezentarea cãrþii Danei Gheorghiu (Die Fabrucler - Povestiri din Fabric, Ed. Marineasa, Timiºoara, 2007), criticul Cornel Ungureanu crede cã „volumul urmeazã un ºir de cãrþi care încearcã sã descifreze Timiºoara”. Autoarea însãºi, într-o auto-Prefaþã scrisã cu sufletul, în care îºi inventariazã fauna viitoarelor istorisiri: „Erzsi, cea cu suflet de copil ºi trup de târfã”, Sfeti-neni, „belicoasa” Marcela ºi toatã galeria de fiinþe mãrunte, fragile, cu destine (contorsionate) prelungeºte (sau mai bine zis, deschide) orizontul de aºteptare al cititorului în direcþia unor calme „sociografii”, dacã nu chiar cãtre ipostazele unui album de cartier, cu inerente scoateri de sub colb, ale unor biografii prãfuite. Din fericire, nimic din toate acestea nu se întâmplã pe parcursul cãrþii Danei Gheorghiu. Din contrã, povestirile n-au nici un reziduu geografic, sentimental ori jurnalistic: au doar strict atributele unei literaturi de cea mai bunã calitate. Pentru cã, odatã trezite din colb, scuturate de uitare, deja numita Erzsi, ºi Iuliuº, Piºtibaci sau excentrica Raika populeazã un spaþiu comun, de oricând ºi oriunde. Aici arta de fin portretist a Danei Gheorghiu e incontestabilã: de la Hortensia Papadat-Bengescu, rar mi-a fost dat sã întâlnesc o prozatoare cu un atât de acut simþ al disecãrii sufletului uman, nu neapãrat feminin, cu o rãbdare de bijutier în a întoarce pe toate feþele un gest, un sentiment sau chiar un simplu gând. Povestirile Danei Gheorghiu sunt ireductibile macrameuri sufleteºti, lucrate cu fir subþire: la fiecare pas se simte sfiala, teama chiar ca, printr-un gest prea brusc, uneltele scriitoreºti sã nu intre mult prea adânc în „material” ºi sã rupã vraja. Pentru cã, în fiecare paginã a cãrþii se simte credinþa nestrãmutatã a autoarei cum cã, indiferent de trecerea implacabilã a timpului, lumea Fabricului rãmâne adormitã, feritã de priviri prea indiscrete, dar intactã.

Povestirile din prezentul volum au, dincolo de patima cenzuratã a rostirii, a frazei lungi, uºor alambicate, cu multe digresiuni menite sã amplifice ºi sã justifice mereu protagoniºtii, atât în faþa cititorului cât mai ales a fiecãruia dintre ei, o perfectã unitate de ton. Fãrã a cãdea în monotonie, ele evolueazã într-o tensiune constantã: fiecare destin e, prin semnificaþia sa internã, important, semnificativ în amãnuntele sale stringente dar ºi prin epilogul sãu pilduitor. E ºi motivul pentru care, în încercarea tipic cronicãreascã de a remarca între povestirile cu titluri scurte, dupã numele protagonistului (Nea Sandu, Erwin Iuliº, Peter…) , ezit: nominalizãrile ar fi întâmplãtoare ºi, inevitabil, nedrepte. Între Stoica Lucreþia Pãduraru din Mama lui Paul, cu rânjetul auto-dispreþuitor „Aºa-i cã put? Zi-i ? Aºa-i?” ºi reflecþia nimicitoare a Raikãi „Cel mai des se moare din iubire!” stau o mulþime de destine, episoade, gesturi…ºi povestiri cu nimic mai puþin memorabile.

Credinþa în forþa de conservare dar ºi de devoalare a literaturii e la Dana Gheorghiu axiomaticã. În toate povestirile din Fabric dã senzaþia cã se plimbã cu graþie ºi dezinvolturã nu doar pe strãzile numitului ºi, din pãcate, în esenþa sa, care e ºi obsesia artisticã a autoarei, dispãrutului cartier, dar mai ales printre destinele fiinþelor mici ce l-au populat, personaje neînsemnate social dar cu trãiri intense, meandrice, singurul criteriu care le face apte în faþa memoriei. Resuscitate de aburul cald al iubirii, cu care Dana Gheorghiu îºi învãluie amintirile, galeria de suflete doar adormite a Fabricului îºi ia în serios învierea din colb ºi, deºi autoarea le aºazã în þarcuri separate, dupã stricta convenþie a secvenþei literare care e povestirea, Raika, Johanna, Erwin, Vanda nu acceptã despãrþirea: într-un gest de revoltã (flatant pentru arta de a da iluzia totalitãþii a autoarei) îºi împreunã existenþele ºi se contopesc într-un adevãrat curriculum, trunchi comun, cu rãsuflãri îngeminate. Ceea ce poate fi o surprizã chiar pentru autoare, o anunþãm cã, din punctul nostru de vedere, deºi a crezut cã a scris – cum e consemnat ºi pe copertã - un volum de povestiri, rezultatul e un perfect roman al unui teritoriu mic, în acelaºi timp neînsemnat ºi mirific, care este cartierul Fabric. E un mod ciudat ºi sublim de care dispune numai Literatura, ºi doar prin condeie de har, aºa cum e ºi cazul Danei Gheorghiu, care confirmã cele mai bune perspective deschise încã din romanul anterior, Maja desnuda, de a reda viaþa, de a recrea, chiar ºi numai printr-o iluzie, senzaþia cã moartea, fie ºi a unui loc, e doar un vãl care poate fi ridicat, din când în când, de pe creºtetul unei realitãþi perfect conservate. În aceste condiþii, singura neadecvare, a cãrþii ca substrat fizic doar, sunt imaginile cu clãdirile reale din Fabric, care ar putea concura neloial cu Fabricul cel atent construit de prozatoare, mult mai convingãtor ºi emoþionant. Ceea ce, în cele din urmã, e pilduitor ºi chiar benefic pentru demersul prozastic al autenticei scriitoare care e, fãrã îndoialã, Dana Gheorghiu: sub o panã inspiratã, demersul literar cu mult mai convingãtor decât realul însuºi!