Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Meridianele textului

        de Giancarlo Pontiggia

Giancarlo Pontiggia (Seregno, 1952) este poet, critic literar şi traducător.

În perioada 1977-1981 a fost redactor al revistei de poezie Niebo şi, în colaborare cu Enzo Di Mauro, a îngrijit, în 1978, pentru editura Feltrinelli, volumul La parola innamorata. Poeti nuovi.

Împreună cu Paolo Lagazzi este responsabilul secţiunii „Literatură italian㔠al revistei ALI (Edizioni del Bradipo), condusă de Gian Ruggero Manzoni, şi al revistei Poesia e Spiritualitŕ, condusă de Donatella Bisutti.

Dintre traducerile sale din franceză amintim: La nouvelle Justine de Sade, Bagatelles pour un massacre de Céline, diversele versiuni ale lui Faune de Mallarmé, L’Enfant de la haute mer de Supervielle, Charmes şi Mon Faust de Paul Valéry. Spre sfârşitul anului 1980, interesul său se mută spre clasici. Traduce din Pindar, Sallustius şi opera lui Rutilius Namatianus.

Studiile sale de poetică şi critică literară au fost adunate în volumele Contro il Romanticismo (Medusa, 2002), Lo stadio di Nemea (Medusa & Vitali, 2013) şi Undici dialoghi sulla poesia (La Vita Felice, 2014).

În 1998, pentru culegerea poetică Con parole remote, publicată de Editura Guanda, a primit Premiul Internaţional „Eugenio Montale” 1998. Culegerea Bosco del tempo (Editura Guanda, 2005) a primit, în anul 2006, premiile „Camaiore”, „Metauro” şi „Dessě”.

Culegerea poetică Il moto delle cose (Mişcarea lucrurilor), din care publicăm traducerea în limba română a acestor poeme, a fost publicată, în august 2017, în colecţia „Lo Specchio” a prestigioasei edituri Mondadori din Milano. Această culegere a fost recompensată, în 2018, cu Premiul „Pascoli” şi cu Premiul Naţional de Poezie „Antica Badia di San Savino” şi a fost finalistă, în acelaşi an, la Premiul „Viareggio” şi la Premiul „Carducci”.

Traducere şi prezentare: Elena Pîrvu

 

 

Semnele care au zburat, într-o zi,

până la noi

Semnele care au zburat, într-o zi, până la noi

şi ne-au lovit; lucrurile

care deja erau înainte de noi

şi rămân, aproape nemuritoare, după;

tot ceea ce a pus stăpânire pe ochii noştri

şi şi-a întins pânzele către inimă, navigând

printre stâncile de gânduri neaşteptate, de imagini

ascunse, inaccesibile;

emoţiile

care ne-au tulburat, sentimentele

care ne-au deranjat, legăturile fericite; zilele

cu nori imenşi, indiferenţi, care ne-au împins

spre malurile unei morţi prea

multă vreme invocate

– nu au fost ele cele care ne-au legat

de viaţă, de suverana, fizica, deliranta

mişcare a lucrurilor?

Viaţa, dar ce e viaţa. Şi ce e

amărăciunea

Viaţa, dar ce e viaţa. Şi ce e amărăciunea

care te cuprinde pe neaşteptate, când,

contemplând un cer care se mistuie

dur, furios, întunecat, care apasă

pe calota minţii, a ta, crezi

că nimic, dar chiar nimic

nu te-ar putea scăpa din această

prăbuşire de ore care par zile,

iar zilele, ani – suspendaţi ca o eră

lungă, vastă, nemuritoare – sau când, privind fix

o carte pe care o citeşti

de prea mult timp, de acum, simţi

că numele se fărâmiţează, unul câte unul, încăpăţânate,

în pulbere de sunete şi de nimic, şi implori

un simţ

unic, puternic, un

uimitor miracol care să lumineze

întunericul cunoscut al minţii,

a ta, din nou,

care se terciuieşte

în materii care se revarsă, necunoscute, figuri

colorate ale lumii care în acest timp

se retrage cu adio şi din nou adio

– şi simţi

Şi te temi, iar în teamă te desparţi

de fiecare lucru

Şi te temi, iar în teamă te desparţi de fiecare lucru,

şi chiar şi de cine îţi e mai drag; te temi,

şi tremuri,

şi nu îndrăzneşti să priveşti în afara ta, şi te închizi

într-o încăpere de neîncredere şi de ranchiună. Şi simţi

că nu ai obligaţii decât faţă de tine şi că fiecare act,

fiecare gând sunt doar pentru a sta un pic mai mult, minte

încăpăţânată,

pe pământul muritorilor. Să fii viu, să fii, să exişti:

doar la asta te gândeşti şi te gândeşti

cum să ascunzi lumii oribilul tău secret:

să stai, să stai mai mult decât poţi în lumea

albastră, între ceruri şi pământuri, flori şi asfalturi,

să stai oricum, chiar printre oameni pe care nu-i iubeşti,

în oraşe mizere, apocaliptice,

bolnav, schilod, să cerşeşti

un pic din viaţa lor

caldă, îmbătătoare.

Şi ne-am născut

Şi ne-am născut

în viaţa care deja exista.

Lucrurile

existau, multele, extraordinarele

lucruri, pe care punem mâna

încet-încet.

Şi noi priveam

aerul care strălucea

şi ploi, şi zăpezi

şi sori care stagnau, indiferenţi,

în dimineţile prea

liniştite.

Şi am privit, într-o zi, numele,

cuvintele prime, necunoscute,

care spun da şi nu, care oscilează

între lucruri.

Totul e natură, chiar şi sfârşitul

Totul e natură, chiar şi sfârşitul

– sfârşitul, mai ales, răsuflarea

care evadează din noi,

sare, urcă,

biruie

jugul imens al timpului, apoi

se loveşte, cade,

se ascunde

în înfăţişarea lucrurilor,

fum, fugă,

amprentă a ceea ce a fost, ultimul

drum

„Merg să văd dacă dincolo e mai

bine”

„Merg să văd dacă dincolo e mai bine.”

Dar ce înseamnă mai bine? Liniştea mistică

a celui care contemplă zidul gol al unei chilii

sau zgomotul ameţitor al lumii? Dimineaţa

când totul e început, suspendat

la începutul lucrurilor

sau după-amiaza, spre seară, când

cerul pleacă şi ia cu el

fiecare gând? Viaţa

care străpunge, rapidă, chinuitoare, anii noştri

sau sfârşitul, sfârşitul milos, care regenerează

lumea? De ce eziţi,

dacă te întreb?

Cobori, pe străzi

Cobori, pe străzi

umede, întunecate, unde

şi cerul e umbră.

Străluceşte, vezi, uşa prin care treceai,

într-o zi: pare

adineauri. Şi deja te îndrepţi

spre o uşă joasă, îngustă...

Unde

e lumina care îmi plăcea? – spui

şi te surprinzi

la amintirea unui timp oarecare,

a unei zile pierdute cu un oarecare

nimic.

O frunză, umilă

O frunză, umilă,

se clatină, coboară

încet,

prea încet

simulează: pare

o insulă care străluceşte, suspendată

într-un albastru suveran, enorm,

în al său fastuos, prea mult,

cer. Oare să fie acesta, crezi,

fericitul rămas-bun, docila

despărţire? Dar întotdeauna

te cuprinde o nelinişte

de a exista, de a fi

aici, în imperfectul

în care

„suferă doar, poate,

cine prea mult a vrut,

sau vrea”.

© 2007 Revista Ramuri