Tunet, primăvară, ploi cu acid -

în oul lumii se mişcă un spirit lucid.

Legată la detectorul de minciuni am uitat:

Embrionul de diamant necopt l-am purtat?

Am minţit crezând că-n noapte e miez,

că osul conţine migdală, diez.

Că pasărea galben-roşie, fără liră,

dansează şi cântă, dar nu respiră.

Că am fost jumătate om, jumătate opt, un optaur.

Dar nu am minţit îmbrcând Lâna de Aur.

Cui îi pasă de toate astea, îmi ceri:

Lasă-l pe ieri, pune mâna pe Voltaire.

Tunet, primăvară, Volt ieri, Volt azi, Volt iezi…

Uite cum din nou te electrizezi.

La Ierusalim am văzut un soldat cumpărând

o carte pentru copii,

un poştaş scăpat de toţi câinii din drum

dar muşcat de un băieţel;

la Atena, o femeie-aruncându-se

înaintea trenului

când lumea grăbea spre Olimpiadă

(şi toţi strigau: vai şi of,

tocmai acum şi-a găsit!);

în China, o gospodină

împrumutând câte-o oală de la vecină

cu promisiunea s-o dea înapoi

într-o altă viaţă.

Acestea şi multe altele se înşiră în urma mea:

sunt ca armata lui Darius adunând pământenii

de pe unde-a trecut -

care şi vite ca un nor de praf pe de laturi

(altminteri cu ce ne-am hrăni?)

mirosuri de animale, tămâie şi mirodenii,

cămile, monede şi praf.

Şi totuşi războiul n-a avut loc.

Şi nu s-a dovedit că există moarte.

Iar eu îmi scot mănuşa, învelişul de scoică,

teaca de sabie, şi-ţi întind mâna.

Caravana e tot mai departe.

Mâncăm urdă, scriem poezie absurdă,

degustăm brânză Trapist pentru un poem realist,

cu o roată de Penteleu îl gonim pe vulturul Eu

hrănit cu ficaţii lui Prometeu -

Astfel ne-am petrecut ospăţul cu prietenii.

În urma lor, pe sub uşa închisă, s-a strecurat

strălucirea

unei veri neiertătoare, înfierbântate.

Desigur, rămăşiţele vor fi aruncate.

scandez despre calul în alergare -

Sângele udă deşertul, consoanele.

Gălbenuşul pământului de cer se separă.

Templul, o arenă părăsită.

Uitat, cuţitul de jertfă

Şi în cuţit o sclipire

şi pe cer guri de aur

şi în cerul gurilor de aur

alte guri de aur

Toate strigându-mă

Poezia uneori mucedă, boantă,

alteori neastâmpăr şi adiere -

fii calea de mijloc, lăută perfect acordată:

nici absorbit de lume, nici singur.

Stelian ne povesteşte cum în primul război mondial

trebuiau strânse la aceeaşi intensitate

spiţele unor aripi de avion:

neavând aparate,

românii chemaseră un lăutar.

Au zburat avioanele, unele cu folos, altele în zadar.

Dar lăutarul?

Nimeni nu ştie cum îl chema.

Poate-a murit sub bombe, sub mărul

care înflorise pe când acorda.

Legată la detectorul de minciuni, recunosc:

Am minţit că zeiţele

au nevoie de accesorii magice

că machiajul adânceşte privirea

şi straiele dezvăluie grandoarea

părăsind tomuri şi prăfuite prescrieri

pentru fericirea la îndemnă, la îndeinimă,

înotând într-un strop de apă:

Ce a câştigat neînţeleptul, ce a pierdut înţeleptul

Dar n-am vorbit celor

pe care nu-i pot salva,

n-am răspuns pădurii

cu miile ei de scrisori, frunze moarte

nu m-am oprit într-un fluier de salcie

am dat brusc de perete uşile-n magazia unui florar

am fost ţintă celor

pe care-i învăţ să tragă cu arcul

Oraş ortodox alb-negru, cu oi.

Clopotele se ţin de bang-uri.

„Cei ce privesc în sus”, anthropoi,

în taverne cinstesc după ranguri.

Ni s-a dat un chip, nu-ntreba ce ascunde.

Destrămarea noastră – doi nori prin geam.

Poetul Karyotakis s-a aruncat în unde.

Iar noi mediteram, mediteram.

Îngheţat scânteie lacul. E Sfântul Ion

şi Ioanna pregăteşte masa – bulbii de lotus, ouăle lumii.

Până atunci ne-a trimis să încercăm gheaţa

destul de tare, prin care transpar

rădăcinile ca nişte semne din cartea

pe care încerc să o descifrez .

Şi Geo Bogza a fost în China,

el a adus aceşti lotuşi care au împânzit apa,

încât vara nici barca nu trece.

Acum, cioturi negre prin pagina albă.

Cobor neîncrezătoare,

lumina sub talpă alunecă,

cer sprijin,

sprijin mi-e fiinţa la ceea ce sprijin nu are.

Ioanna deschide fereastra, aburii, focul -

poate hotar, însă leagă ce n-are hotare.

Ne cheamă în casă.

Gustoase sunt zilele care-au rămas,

şi iepurele lunii şi broasca ţestoasă.