Poezia arabilor a inclus întotdeauna proverbe, deoarece erau considerate o cale de însuşire a elocvenţei (orale sau scrise); în epoca abbasidă acestea au atras în mod deosebit atenţia datorită marilor autori care s-au consacrat mai ales „poemelor căinţei”, zuhdiyyat. Unii dintre ei au adunat în mod deliberat cele mai cunoscute ziceri în aşa-numite „qaside ale proverbelor”.

Vârf al mişcărilor poetice, această epocă a impus, începând cu Bashshar ibn Burd, m. 783, o stilistică mai complexă, numeroase înnoiri; conservatorii le reproşau „înnoitorilor” o apropiere prea mare de retorică, un stil prea elaborat, exces de antiteze, paronomasii şi hiperbole. Citadinii se străduiau să nu mai folosească atâtea expresii arhaice şi în orice caz să scrie despre „teme ale civilizaţiei”, ironizând vechile clişee beduine. Marea explozie a „modernilor” a avut loc la începuturile secolului al X-lea, când califatul abbasid, care fusese în plină glorie de la începuturile sale (749), începea să decadă, unitatea fiindu-i ameninţată; vechiul sistem administrativ (cu câte un comandant militar şi un guvernator civil pentru fiecare provincie) începând să fie depăşit. Comandanţii noii armate, mulţi de origine nearabă, mai ales persani, aveau la rândul lor diverse ambiţii; comploturile se ţineau lanţ şi mai multe dinastii independente îşi disputau puterea, afirmându-şi independenţa faţă de imperiu (Samanizii în Hurasan şi Transoxania, Ziyarizii în Tabaristan, Hamdanizii în Mesopotamia de sus, Buyizii în Irak şi Persia, Omeyazii în Andaluzia, Ikshidizii şi Fatimizii în Egipt). Califii se succedau foarte repede, adesea ucişi la numai câteva luni de la preluarea puterii; mişcările sociale se împleteau cu tulburările religioase, îndeosebi cele stârnite de secta qarmată, care propaga idei egalitariste şi submina islamul. O societate semi-secretă de învăţaţi şi teologi, aşa-numiţii Fraţi ai purităţii, împânzise marile centre culturale cu idei anti-tradiţionaliste, organizând dezbateri între musulmanii ortodocşi şi eretici.

În poezie, datorită influenţei persane, poemele de dragoste începeau să fie mai puţin dramatice, părăsind clişeul plângerii la urmele iubitei (sau ale tribului care plecase cu iubita), fiindcă trebuia îndepărtat ceea ce stârnea suferinţa; proliferau bahicele, care subliniau o împotrivire la adresa societăţii musulmane, dar şi o căutare a fericirii individuale. Bagdadul nu rămăsese singura capitală spirituală a imperiului, căci odată cu independenţa provinciilor apăreau şi noi centre de cultură – fiecare cu poetul său de renume: Mossul cu poetul Abu Tammam, Manbig cu Al-Buhturi, Kufa cu Abu-l-‘Atahiyya, Alep cu al-Mutanabbi. După exemplul „saloanelor literare” de la Bagdad, noii emiri se înconjurau de artişti, literaţi şi mai ales de poeţi care să le preaslăvească măreţia. Erau organizate în continuare dispute sau întreceri literare şi filosofice, aducând la modă, în panegirice, „portretele-tip” ale protectorului generos, reutilizabile pentru orice emir.

Foarte gustate deveniseră şi poemele sapienţial-filosofice, alcătuite dintr-un şir de versuri-sentenţii, care deseori nu aveau legătură între ele. Istoricii literari ai începuturilor sunt de părere că genul „poemelor căinţei” derivă din dezvoltările dispreţului faţă de vanitatea şi efemeritatea celor lumeşti apărute deja la începuturile meditaţiei asupra mesajului coranic; tradiţia pune începuturile pe seama lui ‘Ali, ginerele Profetului, şi a unui însoţitor de-al său, Abu-l Aswad al-Du’ali, m. 688.

Între poeţii abbasizi, de-a dreptul legendari au devenit Abu Nuwas, m. 813 (celebru mai ales datorită bahicelor, eroticelor şi cinegeticelor sale), al-Mutanabbi („Cel care se vrea profet”), m. 965, şi Abu-l ‘Ala? al-Ma‘arri, m. 1057, poetul sceptic, pentru care lumea se împărţea în „necredincioşi cu minte şi credincioşi fără minte”. Abu Nuwas a intrat în legendă deoarece apare şi ca personaj în 1001 de nopţi, însoţindu-l pe Harun al-Rashid. Poemele sale pline de contraste şi fineţe psihologică, dinamice şi coerente, cântă adeseori fără perdea amorul pentru ambele sexe, înfruntând totodată cu aluzii coranice destinul, demonii şi diavolul (pe care îl numeşte „tatăl amărăciunii”). Al-Mutanabbi e cel care a scurtat în structura qasidei obligatoria introducere amoroasă, înlocuind-o printr-o dezvoltare filosofică, conferind spontaneitate şi „sentiment” (emoţie, suferinţă, decepţie, mânie) nasib-ului stereotip. Un secol mai târziu, „poetul triplei închisori” (a orbirii, a trupuluişi a singurătăţii), cum se autodefinea Abu-l ‘Ala’al-Ma‘arri, m. 1057, îşi desfăşura la o şi mai înaltă tensiune mizantropia. Poezia sa are o înţelepciune sumbră; gloria internaţională i-a revenit de la Epistola Iertării, scrisă în proză, cu numeroase citate în versuri, care a fost comparată cu Divina Comedie datorită imaginării unei vizite în rai şi iad. O altă direcţie a poeziei abbaside arabe, cea mistică, e reprezentată mai ales de egipteanul Ibn al-Farid (m. 1235), aşezând în prim plan iubirea de Dumnezeu ca experienţă personală, ale cărei emanaţii sunt lumea creată şi omul – iar nu manifestările cultice. Această experienţă devenea posibilă prin meditaţie (muraqaba), în ideea că Dumnezeu, Iubitul văzut prin cugetare, îl vede la rândul său pe „îndrăgostit”.

ABU NUWAS m. 813

Abu Nuwas al-Hasan ibn Hani al-Hakami, născut în 756 la Ahwaz, cunoscut sub porecla primită în adolescenţă, de Abu Nuwas, „Tatăl buclelor”, a scris în arabă, deşi născut din mamă persană. În istoriile literare apare menţionat şi ca Ibn Hani, acesta fiind numele tatălui său beduin (oştean al lui Marwan II) – tocmai pentru a-i fi subliniată şi originea arabă. A studiat la o şcoală coranică din Basra, ucenicind la poeţi cunoscuţi în epocă, între care Halaf al-Ahmar, m. 796 – care i-a cerut să înveţe pe dinafară, înainte de a scrie el însuşi, o mie de poeme, iar apoi să meargă doi ani la o mânăstire ca să le uite. S-a făcut repede cunoscut mai ales datorită poemelor sale bahice şi erotice, dar şi datorită culturii teologice sau a cunoştinţelor de gramatică şi expresii rare. Aflându-se când la curtea califilor, în bune relaţii cu aceştia (mai ales cu discipolul său al-Amin, fiul lui Harun al-Rashid, domnind între 809-813), când alungat de ei (motiv pentru care a trăit o vreme în Egipt, până după moartea lui Harun al-Rashid, sau a ajuns la închisoare când a venit la putere al-Ma?mun, fratele lui al—Amin), a avut o viaţă plină de întâmplări pe care le-a descris în poeme hedoniste şi ironice la adresa vechiului stil beduin. A sfârşit la Bagdad – după unii istorici, otrăvit din invidie, dar mai probabil din pricina alcoolismului. Numeroase citate din Coran îi vădesc erudiţia teologică şi pot fi punct de plecare pentru înţelegerea unor teme frecvente în poezia sa: de pildă, grădinile sau oazele văzute ca paradis – prin contrast cu deşertul nerodnic, loc al pieirii; sau poemele în care arată că era conştient de păcatele sale, mizând pe mila divină pentru a fi iertat.

Abu Nuwas

Patru metode

Sunt patru metode la necaz şi tristeţe

de folos pentru suflet şi cele trupeşti:

apa şi vinul, grădina verdeţii

AL-MUTANABBI m. 965

Născut în 915 la Kufa, al-Mutanabbi („Cel care se pretinde profet”) e considerat de către mulţi cel mai mare poet arab, versurile sale fiind deseori citate ca proverbe. Educat la Damasc, a petrecut apoi câţiva ani în deşert, printre beduini, şedere care i-a influenţat devenirea poetică – prin cunoaşterea desăvârşită a limbii arabe şi memorarea poemelor preislamice, prin filosofia de viaţă războinică, adoptarea unui trai de „poet rătăcitor” şi stilul autolaudativ, de lider spiritual (a avut viziuni profetice, de unde porecla). Ulterior a participat el însuşi la o revoltă qarmată, ajungând doi ani la închisoare. Ambiţia de a deveni valiu l-a îndemnat să scrie panegirice, pentru a cuceri favorurile unor emiri: Sayf al-Dawla din Alep, pe care l-a şi însoţit la luptă împotriva bizantinilor, lăudându-i vitejia (la Curtea Hamdanizilor din Alep a rămas nouă ani); regentul egiptean ikshdidit Kafur, vizirul buwayhid Ibn al-?Amid. Neizbutind să devină om de stat, cum îşi dorea, s-a concentrat asupra gloriei de poet. O încredere nemăsurată în sine şi idealurile sale îi dau forţă şi anvergură („Mi-e prea măreaţă ţinta s-o pot în vorbe spune”; „Cu sfioşia, leul nu are ce să facă”; „Dacă tot înfrunţi moartea pentru măriri, măcar e/ de vrut cea mai măreaţă, nu glorie-oarecare”). Lauda de sine o consideră necesară pentru creatori, precum panegiricele pentru prinţi. Însă avertizează împotriva speranţelor dezamăgite şi a falselor evaluări. Discernerea între bine şi rău e apanajul poetului; suferinţele trebuie luate şi ele în calcul („Desigur vrei cinstire, s-o dobândeşti în toate;/ dar miere fără acul albinei nu se poate”). Raţiunea încununează faptele: „Mai sus decât curajul se află raţiunea”.

Numai cu preţul trudei se dobândeşte fală;

veghează cel ce face cu gloria-nvoială;

se-afundă-n mare cine dă perle la iveală,

agoniseşte-averi, favoruri, cu migală;

iar cel ce fără trudă vrea glorie, se-nşală

şi viaţa-şi iroseşte pe-o ţintă ireală.

AL-MA‘ARRI , ABU -L ‘ALA’ m. 1058

Abu-l ‘Ala’ al-Ma‘arri, poet şi filosof raţionalist, născut la Ma’arra în Siria în 973, educat câţiva ani la Alep şi Bagdad, şi-a petrecut, începând cu 1010 toată viaţa în oraşul natal. O primă culegere de poeme, Scânteia amnarului, i-a adus popularitate ca poet, apoi versurile din Necesarele care nu sunt necesare şi, în proză, cu inserţii de proză rimată şi ritmată şi versuri, care descrie o călătorie imaginară în paradisul musulman. Sceptic, pesimist, lăudând raţiunea ca fiind mai presus de revelaţie, considera religia o invenţie a oamenilor pentru a dobândi putere, oricare ar fi fost, fără darul de a face omul să discearnă binele de rău, sau adevărul de minciună. Nu este, din cauza accentelor care amintesc mai degrabă de gândirea indiană (era, de altfel, vegetarian şi avertiza asupra păcatului adus de uciderea oricărei fiinţe vii) un autor prea apreciat de criticii musulmani ortodocşi; dar versurile sale nu lipsesc din nici o antologie poetică şi au dobândit glorie internaţională.

Din Necesarele care nu sunt necesare

Sufletu-i spulberat de timp, care îi cântă

spre împăcare, ca şi cum l-ar legăna,

nu ştie încotro ni-s paşii-mpinşi,

nici unde trupul se va odihni cândva.

Nu-s ceasurile decât vipere pestriţe

ce degetele nu-ndrăznesc a le-apuca.

Văd oamenii ca respirări ale ţărânei:

unul sosit abia, altu-n reflux deja.

Sorbit-am patruzeci de ani, o-nghiţitură –

dar n-a fost leac învăţătura rea.

Trăim în rătăcire: vii, greşim,

iar morţi – din moarte nu ne-om înturna.

Credinţei şi crezului meu nu-i aduce vreo roadă

nici plâns la moarte, nici râs la naşteri să vadă:

căci seamănă glasul de-rău-vestitorului

cu-al celui ce binevesteşte plămadă.

E plâns sau cântare în glasul columbei

pe ramura lin legănată-n livadă?

Priveşte, mormintele umplu pământul:

dar unde-s din vremea lui ‘Ad, cea nomadă?

Păşeşte uşor: cred că pielea ţărânei

e doar a trecutelor trupuri pocladă -

şi nu se cuvine, cât vremea-i de veche,

să calci pe-a strămoşilor noştri dovadă.

Prin aer să mergi dacă poţi, nu te-crede

călcând peste urmele lumii în cladă:

mormintele-adesea sunt iarăşi morminte

râzând câţi se ceartă pe astfel de pradă.

Ce mulţi se-ngropară pe vechi rămăşiţe

prin lungile vremi, nesfârşirii iscoadă!

O trudă e viaţa şi nu mă mai miră

decât auzind vreo nădejde năroadă,

ci jalea în ceasul muririi mai mare-i

ca râsul când naşterea viaţa o-nnoadă.

Dar oamenii fost-au creaţi spre-a rămâne,

greşesc cei ce morţii sortesc a lor mladă;

ci doar le e dat din ţinutul de trudă

în ţara de chin ori drum drept să purceadă.

În somnul de moarte-i a trupului tihnă

iar viaţa e veghea cea fără tăgadă.

IBN AL-FARID m. 1235

Născut la Cairo în 1181, Umar ibn al-Farid a început prin a studia dreptul islamic, dar, convertit de tânăr la sufism, s-a concentrat pe scrierea de poezie mistică – ajungând să fie primul citat între maeştrii genului, mai ales datorită densităţii alegoriilor sale. De tânăr se retrăgea pentru meditaţie în oazele aflate în jurul oraşului Cairo, dar pentru a fi cu adevărat iluminat, pentru a trăi experienţa religioasă direct, nu prin simţuri sau intelect, a simţit nevoia să meargă la Mecca, unde a petrecut cinsprezece ani. La întoarcerea în locurile natale a fost venerat ca un sfânt, predând la al-Azhar Tradiţiile şi poezie. A refuzat mecenatul, trăind din veniturile obţinute prin predare. Practica tehnici de extaz, precum dansul sufi, având viziuni şi „împietrind” zile întregi în meditaţie. A lăsat o culegere de ode mistice în care „cel Ascuns se vede în tot ce e frumos şi bucură inima”, aşa încât „nu e de mirare că exteriorul sinelui luminează” când interiorul e locuit de Dumnezeu. Poemele sale, aparent erotice sau bahice, ascund, „dincolo de văl”, sapienţialitatea sufilor: căutarea prin iubire şi extaz a Călăuzitorului. Temele cele mai frecvente sunt purificarea de propriul sine, căinţa, speranţa, sărăcia, unirea propriei voinţe cu a lui Dumnezeu, iubirea de Dumnezeu care e „vinul vieţii”. Una din celebrele sale scrieri, Poemul vinului (Hamriyya), are faima de a fi cel mai lung poem sufi în arabă, elogiind prin metafora vinului extazul (un bolnav aşezat la umbra Viţei se însănătoşeşte, un strop în palma cui ţine Cupa e ca o stea călăuzitoare pe cale, mireasma Vinului e dinainte de naşterea omului şi va dura după moarte, eliberând călătorul de cele lumeşti, spălându-i păcatele etc. În epocă, frecvent folosita metaforă a vinului avea şi o semnificaţie de frondă la adresa teologiei scolastice musulmane.)

Ibn al-Farid

Din Ghazal mistic („În câmpul de luptă dintre inimi şi ochi” )

În câmpul de luptă unde-s inimi şi ochi

la-nfruntare,

eu sunt ucisul, dar nimeni păcat sau vină nu are;

rămas bun de la suflet luatu-mi-am încă-nainte de patimă,

îndată ce-a fost să zăresc frumuseţea Lui orbitoare.

Pleoape arzând de nesomnul iubirii – aline-le – Allah,

aibă în grijă şi inima cea pătimind în ardoare!

Aibă grijă de coastele cele secate-n al dragostei foc,

Milă să aibă de lacrimi şuvoiae curgând,

de n-ar fi fost al dragostei jar, m-ar fi-necat în vâltoare.

Lăudat fii de relele ce m-au făcut străveziu,

în iubire acestea-s dovezi în propria-mi favoare.

Din iubire sunt trist din zori până-n seri,

dar n-am nerăbdarea să spun: Risipeşte-te, o, - ngrijorare!

(...) Dac-ar merge Cel învăluit prin bezna ca pletele-i,

chipul său strălucind călăuză ar fi în dreapta cărare.

(...) Când lipseşte, îl văd cu toate părţile trupului

şi se-arată în tot ce-i frumos şi ce-i dat să-nfioare:

în vibrări de lăută şi-n sonuri de flaut

când se-alătură-n cântece tulburătoare,

în câmpiile verzi cu gazele strângându-se

la răsărituri şi-n după-amiezi fierbinţi, la răcoare,

în atâtea locuri stropite de roua din nouri

care cade sclipind peste flori în covoare,

şi pe culmile unde o briză-i desface cămaşa

aducându-mi în zori cea mai dulce-aromare,

şi când cupa pe gură-o sărut şi vinul sorb ca pe saliva-i,

până la capăt, într-o plăcere-ameţind cu-nfocare.

Nu ştiu ce-nseamnă străin, departe de casă,

când e cu mine – nu ştiu de necaz, supărare;

fiindcă mi-e casa acolo unde se-arată iubirea,

unde e El, şi-ntr-acolo mă-ntorc cu faţa-n rugare [...]

1 Expresie laudativă, gen „binecuvântat fie”.

2 Am inclus acest catren (tradus din ediţia Ahlwardt 1861: 20, 51) care îndeamnă mai degrabă la degustarea plăcerilor decât la înţelepciune, datorită motivului „celor trei” (apa, verdeaţa, chipul frumos) care există şi la primii poeţi români (motivul arab a ajuns aici, probabil, pe filieră trubadurescă).

　3 Ficatul e, pentru arabi, locul iubirii. Precum focul fierarului, dragostea încinge, dar şi îndreaptă.

Prezentări şi traduceri de Grete Tartler din volumul în curs de apariţie Înţelepciunea arabă, ediţia a treia revăzută şi mult adăugită, Polirom 2014.