Gwen Strauss (n. 1963, Haiti) este o scriitoare americană care actualmente trăieşte în Franţa, unde este directoarea programului de rezidenţă artistică găzduit de Casa Dora Maar. După studii în SUA, la Hampshire College şi Wheelock College, a călătorit intens, a predat şi a lucrat în domeniul editorial. Este autoarea unor multipremiate cărţi pentru copii, precum şi poetă, iar eseistica şi proza sa scurtă au apărut în publicaţii prestigioase precum The New Republic, London Sunday Times şi New England Review.
Bestsellerul internaţional Cele nouă femei de la Ravensbrück (The Nine, 2021) aduce la lumină, după mai mult de 75 de ani, povestea adevărată a lui Hélčne Podliasky, strămătuşa autoarei, şi a felului în care aceasta şi alte opt prizoniere au reuşit să evadeze în timpul unui marş al morţii din lagărul de concentrare Ravensbrück, cel mai dur lagăr nazist rezervat femeilor, aflat pe teritoriu german.
Toate sub vârsta de 30 de ani şi făcând parte din Rezistenţa franceză, cele nouă femei au ajuns în lagăr fiindcă au organizat transporturi de arme, au adăpostit şi ascuns paraşutişti ai trupelor aliate, sau pentru că au coordonat comunicaţiile între celulele regionale de partizani, ori au înlesnit treceri ale graniţei în Spania şi au salvat copii evrei. Arestate, au fost interogate şi torturate de Gestapo, apoi au fost deportate în Germania. Transferate dintr-un lagăr de concentrare într-altul, forţate să plece într-un marş al morţii de la Ravensbrück, cele nouă şi-au consolidat prietenia printr-un pact de supravieţuire, dar nu cu orice preţ nu cu preţul dezumanizării. Incredibila lor fugă a durat zece zile teribile, timp în care au traversat liniile frontului celui de-Al Doilea Război Mondial şi au ajuns la Paris. Bazându-se pe surse istorice şi pe relatări directe, cartea lui Gwen Strauss este un omagiu emoţionant adus puterii umanităţii şi a prieteniei în cele mai întunecate vremuri ale istoriei.
Oferind imagini cumplite ale vieţii în lagărele de concentrare şi din timpul marşurilor morţii, Gwen Strauss se bazează, ca orice cercetător priceput, pe arhive şi interviuri, dar, în calitate de poetă şi povestitoare desăvârşită, face apel şi la imaginaţia sa vibrantă pentru a descrie traumele emoţionale şi fizice la care au fost supuse aceste tinere. (The Wall Street Journal)
O carte captivantă, frumos scrisă, despre rezilienţă, prietenie şi supravieţuire. Povestea rezistenţei femeilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial trebuie spusă, iar Cele nouă femei de la Ravensbrück reuşeşte acest lucru din plin. (Heather Morris)
Orăşelul Colditz este dominat de o cetate veche de o mie de ani. Zidurile ei exterioare sunt groase de doi metri, iar stânca pe care stă se prăvăleşte două sute cincizeci de metri în apele râului Mulde. Nemţii organizaseră aici un lagăr pentru prizonieri de război importanţi, dintre ofiţerii Aliaţi care evadaseră în mod repetat din alte lagăre. În aprilie, castelul fusese cucerit de americani, care îl foloseau acum ca sediu de stat-major. Orăşelul de la poalele lui era plin de maşini şi de soldaţi americani masivi şi zgomotoşi care împărţeau gumă, ţigări şi ciocolată. Femeile au fost duse direct în curtea castelului, unde se întâlniră cu comandatul american. Impresionat de povestea lor, el ordonă unui grup de trei soldaţi să rechiziţioneze casa unui localnic.
Căpitan Abrams, găseşte o casă frumoasă pentru doamne, spuse el, dând din cap şi zâmbindu-i lui Hélčne, care îl impresionase deja cu abilităţile ei lingvistice.
Ele îi urmară pe căpitanul Abrams şi pe cei doi soldaţi până în centrul oraşului. După ce se îndepărtară de biroul comandantului, soldaţii vrură să afle numaidecât cum le cheamă şi se prezentară şi ei. Aveau nume tipic americane: Harry, Reggie şi Ira.
Ira Abrams, spuse căpitanul, întinzându-i mâna lui Hélčne.
Ei doi mergeau în frunte tăcuţi, dar între celelalte fete şi Harry şi Reggie se porni o conversaţie veselă. Soldaţii erau încântaţi să discute cu tinere femei care nu reprezentau inamicul, iar fetele erau şi ele bucuroase să stea de vorbă, cu toate că începeau să simtă epuizarea de după toate peripeţiile zilei.
Arătând spre o casă impresionantă cu două etaje, Ira spuse:
Asta arată bine. Aşteptaţi aici, doamnelor!
Soldaţii bătură la uşă, dar nu mai aşteptară să li se deschisă. Intrară, în timp ce femeile aşteptau pe stradă. Alţi soldaţi le făcură cu mâna, zâmbind. Câţiva, aflând că sunt franţuzoaice, încercară să intre în vorbă cu ele. Bonjour, le spuseră cu accentul lor intens american. Toţi fără excepţie le ofereau gumă de mestecat şi ţigări. Unul avea un ghid de conversaţie. Încerca disperat să lege o propoziţie ca să discute cu Josée, până când Hélčne îl întrebă într-o engleză curată:
Ce încerci să-i spui?
Ah! zâmbi el larg. Întreab-o, te rog, dacă nu vrea să fie prietena mea.
Sigur nu vrea, răspunse Hélčne cu severitate.
Ei, haide! Spune-mi, te rog, cum o cheamă.
Hélčne se bucură când reapăru Ira. În spatele lui era un cuplu de nemţi cu nişte valize. Păreau năuciţi. Bărbatul încerca să vorbească calm, deşi era roşu la faţă şi în mod vizibil furios. Soţia lui suspina şi implora. Apucă disperată de tunica lui Ira.
Ce spun? o întrebă Harry pe Hélčne.
Spun că nu au unde să se ducă, îi răspunse ea.
Cele nouă priveau spectacolul perechii acestei, vizibil avute, care se ruga să nu fie scoasă din casă.
Păi, tu ai avut? o întrebă Ira pe Hélčne. Voi aţi avut unde să vă duceţi?
Hélčne se uită la el. În ochii lui văzu ceva aprig.
Aici, răspunse ea. Noi am încercat să ajungem aici.
Atunci intraţi! făcu el semn către uşă. E noua voastră casă. O să se descurce ei. Ăştia doi fac pe disperaţii, dar am mai văzut şi noi câte ceva.
Lui Hélčne i se păru că Ira e tentat să spună mai mult, dar se stăpâneşte. Dădu din cap, închipuindu-şi că şi el, ca ele toate, văzuse câte ceva.
Haideţi! le spuse ea celorlalte.
Puteţi încuia uşa, le spuse Ira la despărţire.
Hélčne închise uşa după ele, iar femeile se uitară unele la altele. Erau uluite. Rătăciră prin casă: un pian, biblioteci pline cu cărţi, covoare şi lămpi, perne pe scaune. Era aproape ca un decor de teatru, ca o punere în scenă. Între aceşti pereţi, în tot timpul cât ele fuseseră închise, oameni normali duseseră o viaţă normală. Urcară la etaj. Nicole deschise un şifonier şi Josée izbucni în plâns când văzu toate hainele dinăuntru. Scoaseră rochii, fuste, bluze. Mena întinse mai multe ţinute pe pat, spunând:
Asta e perfectă pentru Hélčne. Iar asta verde se potriveşte cu ochii lui Nicole...
Zinka găsise camera de baie, mare, placată cu gresie. Ea şi Guigui dădură imediat drumul la apă în cadă şi începură să se stropească în joacă. Era şi o bucată de săpun parfumat. Toată lumea se îmbăie şi apoi se îmbrăcă în haine curate. Îşi aruncară zdrenţele vechi într-un colţ şi jurară să le ardă.
Mena, o să facem un foc frumos de tabără pentru tine, promise Josée.
Eu vreau să-mi păstrez haina, zise Mena, scoţând-o din grămadă şi strângând-o la piept.
Se uitaseră, dar nu găsiseră aproape nimic de mâncat în bucătărie, aşa că fură foarte bucuroase când, după câteva ore, soldaţii se întoarseră.
Ne-am gândit că poate vreţi nişte salată de varză. Vă e foame?
Când Hélčne le traduse, fetele izbucniră în râs: iar întrebarea asta. Soldaţii le escortară la cantina lor militară, care fusese instalată într-un restaurant local. Primiră o masă caldă, dar într-o cantitate mult mai mare decât ar fi fost ele în stare să mănânce. Din cauza asta se neliniştiră: nu-şi puteau imagina să lase mâncare în farfurie.
Celor trei militari pe care-i cunoşteau deja li se alăturară alţii, şi curând în jurul lor roiau o mulţime de soldaţi care le bombardau cu întrebări. Ira îşi încrucişă privirea cu a lui Hélčne şi-şi dădu seama că e copleşită.
Lăsaţi-le puţin să respire! ordonă el.
Suntem foarte obosite, îi explică Hélčne recunoscătoare. Ziua cea lungă le ajungea din urmă. Îi rugă pe Ira şi pe cei doi soldaţi de la început să le conducă înapoi acasă. În noaptea aceea ei promiseră să stea de pază la uşă, şi cele nouă femei dormiră laolaltă într-un pat mare, cu saltea de puf.
E greu de spus cât de mult au înţeles soldaţii americani din Colditz prin ce trecuseră cele nouă. În primăvara lui 1945, soldaţi americani din diferite unităţi văzuseră şi eliberaseră diferite lagăre. Pe măsură ce înaintau în Germania, descopereau pe drumuri cadavre ale victimelor făcute de marşurile morţii.
Informaţiile despre amploarea crimelor naziste se înmulţeau. Cu aproape un an mai devreme, în iulie 1944, sovieticii fuseseră primii care eliberaseră un lagăr: Majdanek de lângă Lublin, în Polonia. Dar abia odată cu eliberarea, tot de către ei, în ianuarie 1945, a lagărului de la Auschwitz, scara uciderilor sistematice organizase de nazişti devenise evidentă. Cu toate că lagărul de la Auschwitz fusese în cea mai mare parte evacuat, sovieticii au găsit acolo aproximativ şase mii de deţinuţi emaciaţi şi mărturii ample ale genocidului: peste 800 000 de seturi de îmbrăcăminte feminină şi aproape 6 500 de kilograme de păr omenesc.
Cei doi soldaţi care le întâlniseră pe femei în drum spre Colditz făceau parte din Divizia 2 Infanterie, care aterizase pe plaja Omaha din Normandia şi înaintase, luptând, până în Belgia. Îşi apărase cu tenacitate poziţiile în timpul Ofensivei din Ardeni, împiedicându-i pe nemţi să ocupe din nou Belgia, iar în aprilie descoperise masacrul de la Leipzig-Thekla. Exact aşa cum aveau să facă la Bergen-Belsen britanicii, care i-au silit pe gardienii SS să sape morminte şi să-i înmormânteze pe morţi, armata americană dăduse ordin primarului din Leipzig să furnizeze cosciuge, coroane de flori şi echipe de gropari care să sape mormintele victimelor. O sută de cetăţeni de vază ai Leipzigului fuseseră scoşi să participe la înmormântări.
Chiar şi soldaţii cu experienţă, trecuţi prin bătăliile de pe plajele Normandiei şi prin Ofensiva din Ardeni, fuseseră profund şocaţi să descopere lagărele. Armata 7 americană eliberase Dachau pe 29 aprilie. Colonelul William Q. Quinn avea să scrie ulterior: Aici trupele noastre au întâlnit privelişti, sunete şi duhori oribile, de necrezut, cruzimi atât de cumplite încât nu pot fi cuprinse cu mintea unui om obişnuit.
În lagăre zăceau maldăre de leşuri. Unii deţinuţi abia erau în stare să meargă; alţii se târau în patru labe. La Buchenwald, un bărbat a fost salvat pentru că şi-a putut mişca puţin degetul mic. Fusese pus într-o căruţă de cadavre care urmau să fie înhumate într-o groapă comună, când un soldat american a văzut că mişcă un deget.
Soldaţii erau şocaţi de tăcerea din jur. Cu toate că mii de oameni mureau peste tot în lagăr, nu se auzea aproape nici un sunet. Descriau miasma fetidă, înfiorătoare, a morţii care se amplifica pe măsură ce înaintai pe teritoriul lagărului şi intrai în barăcile întunecate. Mulţi deţinuţi erau pe jumătate sau complet goi şi arătau ca nişte schelete. Toţi se mişcau încet ca în transă, ca nişte stafii. Cuvintele repetate cel mai des când soldaţii încercau să descrie ceea ce văzuseră era de necrezut.
Deţinuţii încercau să-i îmbrăţişeze pe soldaţi şi să-i sărute. Plângeau. Le mulţumeau în şoaptă. Soldaţii le dădeau tot ce aveau la ei de mâncare. Dar, pentru că sistemul digestiv al supravieţuitorilor nu putea face faţă unei hrane bogate în substanţe nutritive, faptul că au mâncat s-a întâmplat chiar să-i ucidă. Pentru că erau plini de păduchi, iar tifosul făcea mii de victime zilnic, personalul medical militar a trebuit să-i radă din nou în cap şi să le facă duş ca să-i cureţe. Uneori asta îi traumatiza încă o dată. Chiar şi după eliberare, foştii deţinuţi ascundeau mâncare; asistentele medicale găseau pâine sub perne.
Mulţi supravieţuitori au murit în decurs de câteva zile după eliberare cincisprezece mii numai la Bergen-Belsen. Unii se agăţaseră de viaţă doar ca să poată trăi eliberarea, apoi cedaseră. Există relatări despre familii care s-au grăbit să sosească la un spital de campanie şi au apucat doar să-şi ia adio de la ruda lor.
Logistica era copleşitoare. Epidemia de tifos însemna că foştii deţinuţi trebuiau carantinaţi şi trataţi. Trebuia pus în mişcare uriaşul mecanism administrativ al repatrierii. Mai mult, dându-şi seama de anvergura crimelor împotriva umanităţii săvârşite de nemţi, Aliaţii trebuiau să strângă dovezi şi să-i prindă pe SS-iştii care fugeau, ca să-i aducă în faţa justiţiei. Şi toate acestea în timp ce războiul era încă în desfăşurare.
Relatarea Zazei despre evadarea celor nouă tinere femei se încheie cu momentul când soldaţii americani le găsesc pe drumul spre Colditz, pe 21 aprilie. În ultima ei propoziţie, ea declară că au fost nouă femei care n-au vrut să moară şi care au luptat împreună să se întoarcă la VIAŢĂ. Dar întoarcerea la viaţă avea să fie mai complicată decât şi-ar fi imaginat.
Au rămas timp de o săptămână în casa rechiziţionată din Colditz, mâncând mâncare caldă la cantina armatei americane şi îmbrăcându-se în haine curate. Hélčne mi-a spus că soldaţii veneau des la ele prea des pentru gustul lor , întotdeauna cu o sticlă de şampanie la subraţ. Păreau să aibă o rezervă nesfârşită. Ea şi Zaza se refugiau în camerele de sus. Mătuşa mea avea idei foarte stricte despre moralitate. Şi îmi închipui că a existat o separare între cele care erau încântate de atenţia soldaţilor şi cele care n-o apreciau atât de mult. Lon, de exemplu, a rămas toată viaţa o admiratoare a americanilor în uniformă care fumau, cu ţigara în gură îşi amintea fără îndoială de cei care le eliberaseră. Se simţea profund recunoscătoare soldaţilor americani şi în siguranţă alături de ei.
Au aflat că organizaţia Crucii Roşii pregăteşte un tren spre Paris pentru deportaţii care se întorceau în Franţa. Urmau să aştepte câteva săptămâni până când transportul avea să fie definitivat. Între timp, dacă voiau să facă parte din el, trebuiau să se ducă să locuiască în tabăra de refugiaţi a Crucii Roşii de lângă Grimma.
În aceeaşi perioadă, în ultimele zile din aprilie 1945, naziştii pierdeau controlul asupra lagărului de la Ravensbrück. Mare parte din istoria lui a fost uitată după război, pierdută în spatele Cortinei de Fier şi remodelată de naraţiunea sovietică. Eliberarea lagărului a început pe 21 aprilie, chiar ziua în care cele nouă femei traversau râul Mulde. Folke Bernadotte din Crucea Roşie Suedeză a primit un mesaj de la Himmler, care era de acord să le elibereze pe femeile rămase la Ravensbrück.
Diplomat suedez, vicepreşedinte al Crucii Roşii Suedeze şi nepot al regelui Gustav al V-lea al Suediei, Bernadotte negociase salvarea multor deţinuţi din diferite lagăre. Iniţial, tratativele acestea îi avuseseră în vedere doar pe scandinavi, dar treptat căpătaseră amploare. În ultimele luni ale războiului, din martie până în mai 1945, cele mai dramatice salvări au avut loc în cadrul unor misiuni speciale cunoscute sub denumirea de Autobuzele albe