• Regia: Andrey Zvyagintsev

• Scenariul: Andrey Zvyagintsev şi Oleg Negin

• Distribuţia: Aleksei Serebryakov (Kolya), Elena Lyadova (Lilia), Roman Madyanov (Vadim - primarul), Vladimir Vdovichenkov (Dmitri - amicul avocat), Sergey Pokhodaev (Roma).

• Durata: 140 min.

Pelicula a fost filmată în oraşul Kirovsk, în regiunea Kirovsk Murmansk, pe Peninsula Kola, dar şi în oraşul Teriberka pe coasta Mării Baltice.

• Premiera: 23 mai 2014, la Festivalul de Film de la Cannes

• Premii:

Festivalul de Film de la Cannes 2014:

Cel mai bun scenariu - premiu

Palme d’Or - nominalizare

Premiile Golden Globe – ediţia 72 - 2015:

Globul de Aur pentru cel mai bun film străin

Festivalul de Film din India – ediţia 45:

Păunul de Aur – regizorul Andrey Zvyagintsev

Festivalul Internaţional de Artă al Cinematografiei:

Cea mai bună imagine - Mikhail Krichman

Festivalul de film de la Londra – ediţia 58: cel mai bun film

Premiile BAFTA – ediţia 68: nominalizare cel mai bun film străin

Festivalul de film de la Munchen – ediţia 32: cel mai bun film - Andrey Zvyagintsev şi Alexander Rodnyansky.

Festivalul Internaţional de la Palm Springs: cel mai bun film străin.

Premiile Asia Pacific Screen: cel mai bun lungmetraj.

Premiile Vulturul de Aur – ediţia 13:

Cea mai bună regie - Andrey Zvyagintsev

Cea mai bună actriţă în rol principal - Elena Lyadova

Cel mai bun montaj - Anna Mann

Cel mai bun actor în rol secundar - Roman Madyanov Jr.

Festivalul de Film de la Abu Dhabi – ediţia 8:

Cel mai bun scenariu - Andrey Zvyagintsev

Cel mai bun actor - Alexey Serebryakov

OSCAR – ediţia 87 - 2015: nominalizare cel mai bun film străin (*în aşteptarea decernării).

La nici un an de la premiera din cadrul Festivalului de la Cannes, deja premiat BAFTA şi, se pare, favorit la OSCAR în 2015, pentru cel mai bun film străin, Leviathan (2014) este ultimul film al regizorului Andrey Zvyagintsev. În anul 2003, regizorul rus a fost laureat al Festivalului de Film de la Veneţia, primind atunci Leul de Aur pentru primul său lungmetraj – Întoarcerea (2003). Deşi nu a regizat până acum decât patru lungmetraje, se pare că toate producţiile sale devin remarcate în cadrul festivalurilor, al doilea film – Alungarea (2007) - a fost nominalizat pentru Palme d’Or, iar filmul Elena (2011) a luat premiul Un certain regard, la Cannes în 2011.

Profund simbolic, Leviathan este unul dintre filmele cel mai riguros construite atât la nivel vizual, cât şi la nivel conceptual, reeditând mitul biblic al monstrului ce simboliza haosul. Titlul filmului devine metaforic într-un context concret, spaţiul ales fiind o regiune din Rusia, unde un om îndrăzneşte să se lupte cu sistemul politic, înfruntându-l curajos. În tratatele de filosofie politică, Leviathanul simbolizează Statul care îşi arogă drept absolut de viaţă şi de moarte asupra tuturor celor pe care-i supune. Această imagine a Statului drept monstru tiranic, neîmblânzit şi nemilos, derivă la Thomas Hobbes dintr-o concepţie materialistă, pretinzând a proteja indivizi şi colectivităţi, dar cu preţul supunerii în faţa puterii. Evocat şi descris înCartea lui Iov (cap. 41), Psalmi şi Apocalipsă, Leviathanul este gura iadului, întruparea rezistenţei răului în faţa lui Dumnezeu. Leviathanul pare a fi imaginea Statului monstru: poate cineva să prindă Statul cu undiţa? Odată trezit, monstrul puterii pare de neatins; cine ar fi atât de nechibzuit să-l întărâte? cine-ar reuşi numai să nădăjduiască la izbândă?

Într-un mic oraş de pe coasta Mării Baltice, în nord-vestul Rusiei, trăieşte o familie simplă – Kolya (Aleksey Serebryakov) şi cea de-a doua soţie a lui, Lilia (Elena Lyadova), împreună cu Romka (Sergey Pokhadaev), fiul adolescent al lui Kolya. Conflictul izbucneşte odată cu decizia justiţiei de a-l deposeda pe Kolya de pământul şi casa moştenită de la părinţii săi. Micul lui atelier auto urma a fi demolat împreună cu toată copilăria lui Kolya, îngropându-i amintirile şi visele. Prietenul din tinereţe, avocatul Dmitri (Vladimir Vdovichenkov), încearcă să-l apere în faţa legii şi contestă decizia absurdă a Curţii de Judecată. În spatele acestei decizii se află coruptul primar al oraşului, Vadim (Roman Madyanov).

Leviathan este povestea tragică despre lupta unui om cu sistemul politic corupt, care se transformă, treptat, în tragedia iubirii celor doi protagonişti, experienţa traversată de aceştia distrugându-i inevitabil. Perspectiva dramatică a scenariului nu lasă nici o licărire de optimism, construcţia filmului conturând destinul tragic al acestei familii. Excepţional condus, conflictul se amplifică, scenele sunt realizate astfel încât să dezvăluie atât situaţiile limită pe care le traversează personajele, cât şi complexitatea trăirilor acestora. Eliminând orice artificiu, oferindu-ne umanitatea suferindă, dominată de cruzime şi lăcomie, acest film vorbeşte despre situaţii limită general valabile. Este izbitoare asemănarea cu peisajul românesc actual, corupţia tuturor organismelor statului, de la justiţie până la biserică. Se pare că sâmburele scenariului se bazează pe un fapt real petrecut în SUA: în 2008, în timp ce filma New York, te iubesc!, regizorul Zvyagintsev a aflat povestea lui Marvin Heemeyer, un proprietar de atelier auto, nedreptăţit de autorităţile locale, care s-a revoltat în urma deciziei judecătoreşti, a luat un buldozer, a distrus casa primarului şi alte clădiri din Granby-Colorado, apoi s-a sinucis, împuşcându-se.

Definitoriu acestei pelicule devine construcţia tip crescendo, un adevărat joc al intensităţilor. În film, există o anume tensiune întreţinută atât la nivelul compoziţiei regizorale (de la acordurile dramatice ale muzicii compuse de Philip Glass, până la fundalul sonor frust, apăsător, al tăcerilor sau al apei care loveşte ţărmul), cât şi la nivelul performanţei actorilor. Fiecare personaj creşte din tăcere către izbucnire, în sens invers. Ei toţi trăiesc la margine de prăpastie, apoi sunt înghiţiţi de ea, precum a fost Iona înghiţit de chit. Pentru ei nu mai există lumină, forţă, iubire sau iertare: Lilia, înfrântă de conştiinţa-i pătată, se sinucide; sfâşiat sufleteşte, respirând prin aburi de votcă, Kolya trăieşte disperarea, îndoindu-se de existenţa vreunui Dumnezeu; alergând spre stâncile de pe ţărm, în preajma scheletelor de balene, copilul se refugiază în pustiul existenţei sale – gri precum pietrele pe care plânge, descărnată precum oasele chitului; viaţa sa de acum înainte nu va mai fi nici măcar cum era. Filmând personajul cu spatele, regizorul potenţează dramatic momentul, contemplarea tăcută înăbuşind lacrimile. Căutând afecţiunea maternă pe ţărmul mării, în preajma unor oase de balenă, copilul conştientizează cruzimea propriului destin; aceste momente echivalează cu pătrunderea într-o altă dimensiune, cu descinderea în Infern, oasele răsturnate ale balenei simbolizînd pustiirea generată de pierderea mamei. Scheletul descărnat al balenei vorbeşte despre matricea unei lumi aflate în prăbuşire; fiind un cosmofor, balena cuprinde mereu polivalenţa necunoscutului şi a interiorului invizibil. Considerată iniţial în mitologie un simbol al puterii de regenerare cosmică, după episodul biblic, balena s-a transformat în simbol al morţii şi al mormântului; dar, de vreme ce balena l-a redat pe Iona lumii pământene, a căpătat caracter ambivalent, simbolizând şi învierea. Aici, destinul copilului nu mai poate fi resuscitat; nimic luminos nu va răsări din durerea sa.

Filmată impecabil, pelicula dezvăluie o acurateţe a detaliului, obiectivul nu înghite lacom spaţiul, ci ni-l dezvăluie, în cele mai tulburătoare imagini: valuri repezite spărgându-se de stânci, răsăritul crud al zilei de lucru, privirea înmărmurită a Liliei în faţa întinderii reci a apei, gheara buldozerului care muşcă din destinul unui om neputincios în faţa sistemului, pietrele de pe ţărm şi oasele albe ale balenelor putrezite la mal. Deloc întâmplător, spaţiul ales – marea, ţărmul – exercită o simbolistică a ambivalenţei: sugerând pătrunderea dincolo, marea devine o poartă către alt tărâm, un hău de care înşişi zeii se temeau. Peisaj misterios şi ademenitor, marea este simbol al inconştientului, dar şi al forţelor primitive ale instinctului. Loc al zămislirilor, al transformărilor şi al renaşterii, marea simbolizează o stare ambivalentă – imagine a vieţii şi a morţii, deopotrivă.

Gradând abil scenariul, regizorul clădeşte în chip desăvârşit o poveste despre o lume în cădere, conturând-o prin istoria năruirii unui destin. Nedreptăţit de autorităţi, umilit de un sistem absurd, sfâşiat sufleteşte de trădarea soţiei, îngrijorat de atitudinea fiului său adolescent, Kolya ajunge să fie martor al propriei lui prăbuşiri. Evacuat din casa pentru care luptase neobosit, disperat de absenţa iubitei, apoi profund îndurerat de sinuciderea ei, Kolya primeşte încă o lovitură: acuzarea că şi-ar fi ucis soţia. I se înscenează şi acest episod: este arestat, spre a fi total îngrădit şi redus la tăcere timp de cincisprezece ani. Condamnarea şi toate nedreptăţile făcute lui Kolya au fost comenzile primarului Vadim, politicianul corupt, agresiv şi ghiftuit care pozează drept creştin familist la slujba de duminică. Ironic, pe locul casei lui Kolya, a crescut o biserică unde aleşii neamului sunt adăpostiţi şi lăudaţi. De la poliţie, la justiţie şi biserică, toţi se închină sistemului, toţi sunt criminali, ipocriţi, vicleni şi lacomi.

Profund emoţionant, filmul lui Andrey Zvyagintsev este poetic fără a-i lipsi unda de suspans, traversat de usturător umor negru, înfierând actele de cruzime şi corupţie, abuzul de putere şi mânjiţii societăţii. Complex prin temele pe care le împleteşte în scenariu – de la concrete fapte de moralitate până la îndoieli fundamentale despre existenţa divinităţii –, Leviathan vorbeşte despre durere şi destine frânte, despre iertare şi iubire, despre nedreptate, îndurare şi renunţare, despre abandon şi violenţă, despre putere, bani, corupţie şi ipocrizie, dezvăluindu-ne lumea în prăbuşire.