WHIPLASH (2014)

• Regia & scenariul: Damien Chazelle

• Distribuţia: Miles Teller (Andrew Neiman), J.K. Simmons (Terence Fletcher), Paul Reiser (Jim Neiman).

• Muzică: Justin Hurwitz.

• Durata: 106 min.

• Pelicula a fost filmată în 19 zile, într-un ritm alert, 14 ore de filmare pe zi.

• Premiera: 16 ian. 2014 la Festivalul de Film Sundance.

• Este unul dintre filmele cele mai apreciate de către critica de specialitate, având recenzii favorabile în cele mai importante publicaţii.

• Performanţa lui J.K. Simmons în rolul profesorului Terence Fletcher i-a adus peste 35 de premii, printre care Premiul Academiei, Globul de Aur şi Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor in rol secundar.

• Titlul filmului (Whiplash/ Pleasna) se referă la complicata piesă jazz, Whiplash, dar rezonează cu denumirea unui tip de traumatism la cap/ gât, suferit în urma accidentelor rutiere.

• Premii:

· OSCAR – ediţia 87 - 2015: a fost nominalizat la 5 categorii şi a câştigat 3 premii Oscar:

1. Cel mai bun actor în rol secundar - J.K. Simmons (Terence Fletcher)

2. Cea mai bună editare – Tom Cross

3. Cel mai bun mixaj de sunet – Craig Mann, Ben Wilkins, Thomas Curley.

J.K. Simmons - Globul de aur pentru cel mai bun actor în rol secundar masculin.

1. Cel mai bun actor în rol secundar - J.K. Simmons (Terence Fletcher)

2. Cea mai bună editare – Tom Cross

3. Cel mai bun sunet – Craig Mann, Ben Wilkins, Thomas Curley.

Scriind un scenariu profund autobiografic, tânărul regizor Damien Chazelle a dezvoltat spectaculos un subiect aparent banal: influenţa mentorului asupra studentului. Dorind iniţial să fie muzician, regizorul – fost baterist de jazz la Princeton High School – creează povestea acestui scenariu din experienţa acelor ani.

Andrew Neiman (Miles Teller), student la prestigioasa şcoală de muzică Shaffer, din New York, visează să devină unul dintre cei mai buni baterişti de jazz din lume. Selectat în trupa de jazz condusă de celebrul profesor dirijor Terence Fletcher (J.K. Simmons), Andrew trece într-o nouă etapă a carierei sale. Hotărât să-l impresioneze pe Fletcher, Andrew exersează până la sângerarea mâinilor. Un om care visează precum Andrew este un om fugărit de esenţa lui. Neobosit, conştient de miracolul şi de blestemul pe care-l poartă în el, mistuindu-se clipă de clipă în propria sa febrilitate de a se perfecţiona, sacrificând chiar şi o potenţială poveste de dragoste, personajul lui Miles Teller se conturează pregnant şi, din păcate, destul de previzibil. Nici filmul lui Damien Chazelle nu depăşeşte zona comercialului, camuflat într-un produs care te fură, te captivează, creează suficient suspans şi emoţie, însă intră sub incidenţa aceloraşi clişee de construcţie scenaristică şi regizorală hollywoodiană. În relaţia tensionată dintre cei doi protagonişti, profesorul Terence Fletcher şi studentul Andrew Neiman, sunt exploatate aceleaşi mijloace de relaţionare dintre antrenorul dur şi cel antrenat, care aspiră la performanţă. Se induce ideea că şi în artă, ca şi în sport, totul se poate obţine numai cu patimă şi exerciţiu.

Nu scapă de meschinăriile umane nici Andrew, nici profesorul egocentric şi tiranic, a căror relaţie se conturează precum o tensionată poveste de amor. Ultima scenă a filmului clarifică deplin relaţia dintre cei doi: fireşte, întâlnirea mentorului cu cel care aspiră poate fi pătimaşă, violentă, sfâşietoare; fiecare îşi reclamă autoritatea, fiecare pretinde celuilalt recunoaştere şi exclusivitate, privindu-se crud în ochi, ştiind că povestea lor va continua şi mâine sub focul reflectoarelor. Relaţia dintre cei doi devine una conflictuală artificial, pentru că tensiunea, violenţa verbală şi fizică a dirijorului este numai parte din rolul său de mentor. Ironic, în ciuda tuturor ciocnirilor, precum în situaţia în care victima se îndrăgosteşte de călău, Andrew şi Fletcher continuă drumul. Metoda extremă a găsit, în sfârşit, un om care să se simtă inspirat în asemenea condiţii.

Indubitabil, unul dintre punctele forte ale filmului este legat de distribuţie. Miles Teller (Andrew Neiman), care avea deja aptitudini de toboşar, a studiat zilnic patru ore special pentru acest rol. J.K. Simmons (Terence Fletcher) este impecabil în rolul profesorului exigent, cu un comportament chiar despotic. Filtrând indicaţia regizorului, de a depăşi natura umană în construcţia personajului, J.K. Simmons devine ghepardul care hăituieşte prada. Ritmul alert al repetiţiilor, permanenta testare a aptitudinilor şi a limitelor, jignirile, umilirea studenţilor, comportamentul abuziv care provoacă tensiuni sunt numai manifestări pe care Fletcher le consideră necesare, convins fiind că acesta este doar modul lui de a motiva şi de a inspira. Performanţa lui J.K. Simmons în rolul profesorului Terence Fletcher i-a adus peste treizeci şi cinci de premii, printre care Premiul Academiei, Globul de Aur şi Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor în rol secundar.

Cele mai reuşite cadre ale peliculei sunt planurile detaliu în care camera devine lentila ce surprinde la propriu „sudoarea şi sângele” performerului. Mistuit de daimonul ritmului, Andrew înlătură din existenţa sa tot ce nu are legătură cu patima lui, exersează zi şi noapte, alungă din calea lui perspectiva unei poveşti de iubire, aleargă febril pe scenă, chiar după ce avusese un accident de maşină. Numai ambiţia şi determinarea lui reprezintă tot ceea ce contează. Din păcate, filmul capătă mult prea mult un ton motivaţional. Se pare că în construcţia personajului său, ca şi în conceperea scenariului, mai importantă pare a fi dorinţa de notorietate decât plăcerea pură a actului artistic. Deci, motorul filmului nu este patima creaţiei, nu este pasiunea, ci exaltarea egoului, ambiţia de a deveni celebru. Din punctul de vedere al construcţiei caracterelor, ambii actori par a filma un duel, care, desigur, devine seducător, dar în esenţă ascunde exact problema acestui timp traversat necontenit de cultul egoului.

Cromatica peliculei capătă tonuri de sepia în secvenţele din repetiţii sau din spectacole. Filmul câştigă mult prin post-producţia ulterioară fără reproş la nivelul sunetului şi al imaginii: montajul (Tom Cross) şi editarea sunetului (Craig Mann, Ben Wilkins şi Thomas Curley) au fost secţiuni apreciate şi la Premiile Academiei Americane de Film, ediţia 87 – 2015. Iniţial fost scurtmetraj apreciat la Festivalul de Film Sundance, Whiplash (2014) a câştigat finanţările necesare filmării şi a devenit un lungmetraj demn de nominalizări la Premiile Academiei Americane de Film.

Whiplash nu este un film despre jazz! Este o cutremurătoare poveste despre performanţă şi despre hrănirea egoului. Dar, mai ales, este o poveste despre determinare şi consecvenţă, despre vocaţie şi sacrificii, despre testarea anduranţei, despre spiritul competiţiei şi despre depăşirea limitelor.