„Va curge sânge. Sângele vrea sânge.”

(Shakespeare, Macbeth, III, 4)

• Regia: Justin Kurzel

• Scenariul scris de Jacob Koskoff, Michael Lesslie, Todd Louiso bazat pe tragedia Macbeth, de W. Shakespeare.

• Distribuţia: Michael Fassbender (Macbeth), Marion Cotillard (Lady Macbeth), Paddy Considine (Banquo), Sean Harris (Macduff), Jack Reynor (Malcolm), Elizabeth Debicki (Lady Macduff), David Thewils (King Duncan), David Hayman (Lennox), Seylan Baxter, Lynn Kennedy, Kayla Fallon şi Amber Rissmann (vrăjitoarele), Lochlann Harris (Fleance).

• Scenografia: Alice Felton

• Muzica: Jed Kurzel

• Imagine: Adam Arkapaw

• Durata: 113 min.

• Pelicula a fost filmată în Anglia şi Scoţia, la HankleyElstead, Surrey şi la castelul Bamburgh în Northumberland. Alte locaţii speciale au fost Quiraing în Skye şi Catedrala Ely în Ely, Cambridgeshire.

• Premiera: 23 mai 2015 - Festivalul de Film Cannes

Una dintre cele mai violente tragedii shakespeariene, bănuită că ar atrage superstiţii nefaste, Macbeth a fost ecranizată de mari cineaşti, printre primele producţii cinematografice fiind cea regizată de Orson Welles, în 1948, cu Jeanette Nolan drept Lady Macbeth şi Welles în rolul titular. Unul dintre filmele căruia Macbeth-ul din 2015 al lui Justin Kurzel îi este tributar este filmul japonez Tronul de sânge (1957), regizat de celebrlul Akira Kurosawa, cu Toshiro Mifune. Acţiunea este plasată într-o Japonie feudală, iar pelicula respiră elemente stilistice de inspiraţie Nô. În 1971, apare un alt Macbeth, regizat şi jucat de Roman Polanski, cu Francesca Annis. Filmul a luat naştere după tragica noapte din 1969, când la casa din Beverly Hills a fost ucisă soţia însărcinată a lui Polanski, împreună cu mulţi dintre prietenii lui.După ce în 2006 un alt regizor australian, Geoffrey Wright a filmat un îndoilenic Macbeth surprins în lumea interlopă din Melbourne, cu arme, droguri şi trei adolescente sataniste în chip de vrăjitoare, Justin Kurzel - cunoscut pentru sângerosul film Snowtown (2011), cu care a şi câştigat premiul Academiei Australiene de Cinema şi Televiziune pentru cel mai bun regizor – regizează Macbeth, pentru care a primit şi nominalizarea Palme d ‘Or. Având premiera la Festivalul de Film de la Cannes 2015 (23 mai), lansat de curând în Marea Britanie (2 oct.2015), nelansat încă în Statele Unite (unde este programată lansarea pe 4 dec.2015), filmul Macbeth, regizat de Justin Kurzel este deja aclamat de critică şi promite a avea şi succes de box office, având în vedere şi distribuţia atractivă, cu Michael Fassbender şi Marion Cotillard, într-o prestaţie artistică desăvârşită, cu totul specială faţă de celelalte cupluri regale stăpânite de ambiţia măririi.

Scenariul scris de Jacob Koskoff, Michael Lesslie şi Todd Louiso, bazat pe tragedia Macbeth, de W. Shakespeare, respectă versul shakespearian şi este orientat către scenele esenţiale, dar aduce şi noutăţi, precum prima secvenţă a filmului deschis cu ritualul funebru al fiului cuplului Macbeth.Deşi este foarte vehiculată asocierea cu serialul Game of Thrones, Macbeth-ul lui Kurzel se revendică mai degrabă de la celebra ecranizare a lui Kurosawa, Tronul de sânge (1957), unde importanţa scenografiei naturale este covârşitoare. Odinioară, pentru filmul lui Kurosawa s-a filmat pe muntele Fuji, unde au fost construite special exterioarele castelului, nu pentru extravaganta locaţie, ci pentru că asigura elementul miraculos al peliculei: ceaţa. Aceeaşi ceaţă a fost urmărită şi de Kurzel când a decis să filmeze în Anglia şi Scoţia (la HankleyElstead, Surrey şi la Castelul Bamburgh în Northumberland). Tunetele şi fulgerele din peisajul shakespearian sunt aici însoţite de această ceaţă, care comportă o ambivalenţă, ea este şi atmosfera pâcloasă, de pe câmpul de luptă, praful ţărânei amestecat cu particule de jar şi cenuşă, dar este şi aburul rece al nopţilor şi al zorilor. Ceaţa evocă un vălmăşag al timpului, asigură perturbarea echilibrului şi adăposteşte grozăviile nopţii şi ale războiului. Sintaxa imaginii se bazează pe amplasarea acţiunii într-un spaţiu dominat de elemente cinematografice esenţiale: vrăjitoarele, fantoma, noaptea şi sângele.Dincolo de a fi misterioasă şi înfricoşătoare, noaptea este momentul ambiguităţilor, este şi ea bântuită de fantasmele ceasului tainic, oferind experienţa alterităţii, a necunoscutului care înfioară, dar care provoacă, deopotrivă. Noaptea lui Macbeth este noaptea rătăcirii, cumplita noapte în care îşi iubeşte soţia în biserica plină de lumânări aprinse, şi este aceeaşi noapte în care este târât în oroare, urmărit de năluciri şi spaime până la săvârşirea crimei odioase. Aceeaşi noapte, care-i adăposteşte crima, i se aşterne acum pe zorii minţii, „cumplita grozăvie a nopţii” fiind deja împlinită. Forţa invocării acestui timp inefabil al întunericului ţine de multiplele sale valenţe: negura incită şi adăposteşte, asigurând un spaţiu în care eşti şi nu eşti, un loc unde confuzia identităţilor devine pregnantă. Ce alt moment putea adăposti mai bine o poveste despre năluciri, dispariţii şi apariţii misterioase, decât această noapte prăfuită, ceţoasă? Dacă la Polanski vrăjitoarele săvârşeau un ritual malefic la ţărmul mării, când noaptea se îngâna cu ziua, la Kurzel acestea apar tăcute, la marginea câmpului de luptă, printre ostaşii care se zbat cu sângele şiroind sălbatic. Apariţia lor în ceaţa zorilor, rostind trist versul, fără vreo urmă de exaltare a exercitării forţei lor, ţine de reprezentarea fantasmatică a invizibilului. Forţele nevăzute joacă un rol esenţial, urzesc rătăcirea lui Macbeth şi a soţiei sale, ademenind prin aceştia suflete nevinovate în tărâmul lui Hecate. O constantă a apariţiei vrăjitoarelor ţine de vârstele diferite ale celor trei. Şi la Polanski apar astfel, iar aici cele trei sunt însoţite de o copilă; să fie chiar Hecate alături de acestea, sau ea însăşi dedublată?, de vreme ce era adesea reprezentată drept figură feminină cu trei chipuri distincte. Divinitate a lumii subterane, Hecate sălăşluia în preajma sângelui, apărând în preajma celor ucişi şi nu era de mirare apariţia ei pe câmpul de luptă, atât timp cât asigura victorie celor ce o venerau. Vrăjitoarele sunt divinităţile teritoriilor indecise, ale ţinuturilor mărginaşe, ale pădurilor, ţărmurilor mării şi ale imaginaţiei lui Macbeth, întinându-i scurta şi dorita domnie. Impura noapte este cea în care se arată spectrele– „Sunt vii morţii culcaţi în pământ” (Electra). Mai mult decât uciderea lui Duncan, mai mult decât nimicirea stirpei lui Macduff, prezenţa spectrului lui Banquo îl tulbură iremediabil pe Macbeth.

Cu chip aspru brăzdat de bătălii şi de suferinţe, Michael Fassbender întruchipează desăvârşit un Macbeth captiv nălucirilor năzărite după crimele repetate în război. Fiind general în oastea regelui, a săvârşit prea multe fapte sângeroase, îl urmăresc prea mulţi ochi încremeniţi de sabia lui. Macbeth suferă de stres post-traumatic, deci toate aceste apariţii fantastice pot fi doar plăsmuirile suferinţei sale, halucinaţiile ivite după asemenea orori.Cu trăsături nobile, ochii mari şi senini şi o apariţie angelică, de Sfântă Fecioară, surprinsă în cadre de reminiscenţă renascentistă, Marion Cotillard în rolul lui Lady Macbeth este una dintre apariţiile excepţionale, tocmai datorită acestui melanj de puritate şi dorinţa măririi, lipsit de încrâncenarea situaţiei scenice. Chiar dacă Macbeth spune o celebră poveste întinată de sânge, construită din sânge şi pare că nimic nu ar putea surprinde într-o nouă ecranizare, originalitatea peliculei lui Justin Kurzel constă în captarea dimensiunii umane a cuplului regal, suprins în momente de rugăciune, de căutare a binecuvântării divine chiar pentru odioasele planuri pe care le avea. Scena pătimaşă a plănuirii omorului regelui se întâmplă într-o biserică, unde cei doi pecetluiesc comuniunea prin sânge. De aici, numai câteva lovituri de pumnal lipsesc până ce aceştia să se rostogolească demenţi, fără ieşire în hăul căscat de sânge.

Respirând aerul filmelor nordice, imaginea peliculei, semnată de Adam Arkapaw, mizează pe plan-detaliile sângeroase din secvenţele captate în slow motion şi, desigur, pe o acurateţe a filmării în spaţii deschise absolut spectaculoase. Scenografia este semnată de Alice Felton, decorul natural – câmpia ceţoasă a bătăliilor şi a apariţiilor misterioase, ţărmul zorilor domniei lui Macbeth, interioarele impunătoare şi austere ale palatului, pădurile dese ale uciderii lui Banquo – fiind unul dintre elementele forte ale acestei ecranizări, alături de costume şi excelenta coloană sonoră, semnată de Jed Kurzel, tensionantă, mizând pe sonorităţi tribale nordice, murmure şi sunete ascuţite precum tăişul săbiilor.

Dincolo de trama binecunoscută, Macbeth nu este un film despre război, ucideri repetate şi dobândirea puterii, ci este un visceral film despre pierdere: cea a copiiilor nenăscuţi sau născuţi, pierderea prietenilor şi pierderea măsurii, dar, mai cu seamă, este o tristă poveste despre pierderea minţilor.