„ ...dar celălalt îmi trimitea sute de păsări care-mi împiedicau mersul şi care lăsau bruma peste rănile mele de biată femeie uscată”

(Nunta însângerată, A III,1)

• Regia: Paula Ortiz

• Scenariul: Paula Ortiz şi Javier García Arredondo

• Bazat pe tragedia Nunta însângerată (1933), de Federico García Lorca

• Distribuţia: Inma Cuesta (logodnica), Asier Etxeandia (logodnicul), Alex Garcia (Leonardo), Luisa Gavasa (mama), Carlos Álvarez-Nóvoa (tatăl), Ana Fernández (vecina), Consuelo Trujillo (servitoarea), Leticia Dolera(soţia lui Leonardo), María Alfonsa Rosso (cerşetoarea), Manuela Vellés (o fată), Mariana Cordero (soacra)

• Compozitor: Shigeru Umebayashi

• Imagine: Migue Amoedo

• Montaj: Javier García

• Sunet: Nacho Arenas

• Costume: Miriam Doz, Arantxa Ezquerro

• Machiaj & coafură: Esther Guillem & Pilar Guillem

• Producător: Alex Lafuente, Rosana Tomas

• Durata: 93 min.

• Premiera: 23 sept. 2015 premiera internaţională a fost la Festivalul de Film de la San Sebastian; 11 dec. 2015 în Spania.

• Pelicula a fost filmată în diferite locaţii din Turcia (Cappadocia) şi Spania (Los Monegros; El Temple, Huesca / Aragon; la Mănăstirea Casbas, Huesca / Aragón; Zaragoza, Aragón – Spania).

• Premii şi nominalizări:

Premiile Criticilor de Film, Spania 2016

- Cea mai bună actriţă într-un rol secundar: Luisa Gavasa

- Cel mai bun scenariu adaptat: Paula Ortiz & Javier García Arredondo

- Cea mai bună imagine: Migue Amoedo

- Cea mai bună muzică: Shigeru Umebayashi

- Nominalizări: cel mai bun film: Paula Ortiz; cel mai bun regzior: Paula Ortiz; cea mai bună actriţă: Inma Cuesta; cel mai bun montaj: Javier García Arredondo

Una dintre celebrele tragedii ale literaturii universale, capodopera dramatică Nunta însângerată de Federico García Lorca, nu a avut ecranizări notabile până la premiera de la Festivalul de Film de la San Sebastian a peliculei La novia/ Logodnica, regizată de Paula Ortiz. La nivelul esteticii regizorale, La novia stabileşte legături cu pelicula anterioară regizată de Paula Ortiz, De tu ventana a la mía (2011), şi chiar pare a sta sub semnul cuvintelor de acolo: „Sunt poveşti de iubire care sunt ca macii. Roşii. Fragile. Aproape efemere. Şi chiar aşa, nu te lasă niciodată”. Tragedia lui Lorca spune o poveste de iubire imposibilă, reeditând la sute de ani distanţă istoria unei neîmplinite iubiri, multe dintre personaje sau scene amintind de Romeo şi Julieta. Aici conflictul este alimentat de trecutul zbuciumat al familiilor, dar mai ales de prezenţa covârşitoare a destinului. Devine emblematică tema universală a iubirii, drept fir călăuzitor al peliculei, dar pregnante sunt şi teme precum trecerea timpului, ritualurile vieţii, alegerea, soarta şi natura. O tânără femeie, doi bărbaţi care o iubesc şi un destin mai puternic decât orânduielile societăţii. Patima iubirii desfiinţează barierele morale şi sociale, pârjolind viaţa lor. Regizoarea Paula Ortiz a imaginat o peliculă poetică, unde funcţionează perfect două planuri de naraţiune, care se întrepătrund şi se provoacă: prezentul, cu povestea nunţii, şi trecutul, cu momentele prieteniei celor trei: logodnica, logodnicul şi Leonardo, legaţi în mod indestructibil şi misterios de firele nevăzute ale destinului. Absenţa numelor unora dintre personaje le plasează în zona personajelor exponenţiale – mama, tatăl, logodnica, logodnicul, vecina, soacra, nevasta. Doar Leonardo poartă un nume, este expresia încarnată a dorinţei interzise. Povestea de iubire ţâşneşte intempestiv în ziua nunţii fetei şi o face să fugă în noaptea nunţii cu Leonardo, cel pe care îl iubise mereu.

Secvenţa de debut a filmului aminteşte de prima secvenţă a peliculei Medeea, regia Lars von Trier: se deschide cu imaginea Medeei răstignită pe pământ, scăldată de valurile mării, strângând între pumni nisip umed. Şi aici, Logodnica (Inma Cuesta) agonizează în dubla ei suferinţă: ea şi-a privit iubitul înjunghiat de cel care-i devenise soţ. A pierdut într-o clipă şi prietenul cel mai iubit, dar şi iubitul. Logodnica Paulei Ortiz creşte însângerată din propria-i suferinţă. Toată pelicula se construieşte din perspectiva personajului logodnicei care călătoreşte prin existenţa sa, rememorând momentele cheie ale devenirii sale. Printr-un artificiu cinematografic inspirat, personajul simbolic al Morţii a fost asimilat de Logodnică, iar cerşetoarea care apare în repetate secvenţe este numai proiecţia destinului implacabil, întruchiparea maleficului şi a ispitei care-i duce către momentul deciziei de a abandona normele sociale şi de a-şi asuma ceea ce simt. Personajul Logodnicei este întruparea duală a ipostazelor existenţei, Femeia şi Moartea reprezintă sacralitatea şi maleficul, ispita şi fatalitatea. În personajul cerşetoarei se contopeşte şi motivul străinului, care simbolizează condiţia omului, poate trimite şi la întruchiparea diabolică a celui necunoscut care trebuie omenit şi îmblânzit, dar prefigurează şi rătăcirea ulterioară a personajului. Iubirea comportă aici o simbolistică duală, este sacră şi malefică.

Filmul exploatează tema iubirii şi unul dintre momentele fundamentale ale existenţei, nunta marcând punctul de unde începe o nouă etapă a vieţii, finalul copilăriei şi debutul maturităţii. Motivul nunţii se contopeşte cu motivul alegerii care demitizează simbolismul nunţii, pentru că Logodnica fuge cu un alt bărbat chiar în noaptea nunţii. Filmul creat de Ortiz vine să îmblânzească teribila faptă a miresei, tema înşelăciunii proclamându-se legitimă din perspectiva omului care nu se poate sustrage forţelor nevăzute ale destinului. „Am vrut odată să te uit...Încălecam şi calul m-aducea la tine. Nu-s vinovat! Vina-i a pământului şi-a parfumului pe care-l lasă sânii tăi” (Leonardo/ Nunta însângerată, A III, 1). Soarta implacabilă se manifestă cu violenţa moirei din tragedia antică: indiferent de alegerile făcute, ei nu se pot sustrage destinului care le-a fost hărăzit. Tema naturii este reliefat–ă prin compoziţia cadrelor bogate în elemente fundamentale (apă, aer, foc, pământ), potenţând o anume reverie a cosmicului şi a vegetalului (ţesături, sfori, sticlă – simbolizând fragilitatea iubirii; lemn, piatră – statornicie). Imaginea fantastică reuşită de Migue Amoedo – sute de vase de sticlă spărgându-se în mii de cristale – surprinde fascinaţia exercitată de lumina lunii asupra fecioarei. Apariţia lunii, cu influenţa ei nefastă, o transportă în tărâmul de dincolo, simbolismul selenarului fiind mereu legat de trecerea de la viaţă la moarte. Învăluită în noapte, luna activează psihismul şi voluptatea onirică a morţii, fiind poartă a cerului, dar şi poartă a infernului.

Distribuţia mizează pe prezenţa tinerei actriţe Inma Cuesta. Cu privirea blândă, de căprioară hăituită, logodnica are mereu ochii scăldaţi de lacrimi; durerea ei străbate din luciditatea cu care-şi poartă pe cal iubiţii morţi. Desăvârşită este prestaţia artistică a Luisei Gavasa în rolul mamei, văduva puternică în sfâşierea ei, martoră a dispariţiei fiilor ei, şoptindu-şi replicile dure din final ca o rugăciune de un tulburător tragism: „băiatul meu... e-acum un braţ de flori uscate. E-un glas întunecat de dincolo de munţi” (A III/2). Portretele celorlalte personaje devin remarcabile medalioane cinematografice: tatăl logodnicei (Carlos Álvarez-Nóvoa), Ana Fernández (vecina), Consuelo Trujillo (servitoarea), Leticia Dolera(soţia lui Leonardo), María Alfonsa Rosso (Moartea – cerşetoarea).

De un rafinament aparte este imaginea semnată de Migue Amoedo, care captează lumina de miere a peisajului arid, evocând dulcele şi amarul iubirii şi al vieţii. Una dintre secvenţele-şoc ale peliculei este spre final: „doi bărbaţi aduşi de picioarele calului. Morţi în frumuseţea nopţii” (A III, 2). Pelicula a fost filmată în spectaculoase cadre naturale, în ţinutul Cappadocia/Turcia şi în Aragón/ Spania. Locaţiile de filmare creează o lume-deşert, cu aspră frumuseţe şi elemente ireale, precum oraşele cu case săpate în stâncă sau peisajul fantastic, selenar, din Cappadocia (Katpatuka – Ţinutul Cailor Frumoşi), o întindere de dealuri aurii roşietice străpunse de vârfuri vulcanice.

Pelicula abundă în diverse detalii sonore, de la tropotul şi suflul calului în galop până la cristalinele clinchete de sticlă, de la clopotele de nuntă şi sunetul greierilor din nopţile fierbinţi de vară până la bocetele de jale ale mamei. În coloana sonoră a filmului se contopesc sonorităţile Andaluziei, dar şi lira orientală şi vocile lui Carmen París, a Vanesei Martin şi a lui Pachi Garcia. O parte din coloana sonoră a filmului este creată de compozitorul japonez Shigeru Umebayashi.

Paula Ortiz creează un film visceral, dar poetic, emoţionant şi hipnotic, prilejuind senzaţii diverse, brutale, dar purificatoare prin reflecţia morală pe care o lansează. Dincolo de unele secvenţe încărcate de patetism, Logodnica este un film cu imagini de o răvăşitoare frumuseţe, reuşind să capteze dimensiunea onirică a piesei lui Lorca.