„Cinematografia a devenit o artă în alb şi negru, iar zeii ei erau Orson Welles, Charlie Chaplin, Yasujiro Ozu, Carl Theodor Dreyer. A turna în alb şi negru, chiar şi astăzi, te face să te simţi ca fiind printre zei”. (Mark Cousins)

Pau/ Paradis (2016)

• Regia: Andrei Koncealovski

• Scenariul: Elena Kiseleva şi Andrei Koncealovski

• Distribuţia: Yuliya Vysotskaya (Olga), Christian Clauß(Helmut), Philippe Duquesne(Jules), Peter Kurth (Krause), Jakob Diehl (Vogel), Viktor Sukhorukov(Heinrich Himmler), Vera Voronkova (Rosa)

• Imagine: Aleksandr Simonov

• Editare: Serghei Tarasckin şi Ekaterina Vesheva

• Muzica: Serghei Shustitski

• Decor: Irina Ochina

• Costume: Dmitriy Andreev şi Vladimir Nikiforov

• Durata: 130 min.

• Filmările s-au făcut în Germania şi în Statele Unite ale Americii

• Premiera mondială a fost pe 8 sept. 2016 la Festivalul de Film de la Veneţia şi pe 19 ian. 2017 în Rusia

• Filmul a primit 16 premii şi 14 nominalizări:

· Festivalul de Film de la Veneţia, 2016: Andrei Koncealovski – cel mai bun regizor / Leul de Argint; Andrei Koncealovski, nominalizare Leul de aur.

· Festivalul Internaţional de Film de la Mar del Plata, 2016: Andrei Koncealovski – nominalizare Golden Ástor; Elena Kiseleva şi Andrei Koncealovski – premiul pentru cel mai bun scenariu.

· Festivalul Internaţional de Film de la Gijón, 2016: Yuliya Vysotskaya – cea mai bună actriţă; Aleksandr Simonov – cea mai bună imagine.

· Premiile Nika, 2017: Andrei Koncealovski (regizor / producător) şi Florian Deyle (producător) – cel mai bun film; Yuliya Vysotskaya – cea mai bună actriţă; Andrei Koncealovski – cel mai bun regizor.

· Festivalul de Film de la München, 2017: Yuliya Vysotskaya – cea mai bună actriţă; Andrei Koncealovski – premiul pentru întreaga activitate

· Premiile CinEuphoria, 2018: Andrei Koncealovski – marele premiu

După o absenţă notabilă de aproape două decenii, nu putem să nu remarcăm predilecţia multor regizori pentru imaginea alb-negru, după 2011 premierele acestor producţii fiind aproape anuale. Cele mai recente filme alb-negru – Artistul (2011, r. Michel Hazanavicius), Tabu (2012, r. Miguel Gomes), Ida (2013, r. Pawel Pawlikowski), Un câmp în Anglia (2013, r. Ben Wheatley), Nebraska (2013, r. Alexander Payne), Îmbrăţişarea şarpelui (2015, r. Ciro Guerra), Frantz (2016, r. François Ozon) şi Paradis (2016, r. Andrei Koncealovski) – demonstrează forţa şi vitalitatea acestei forme de expresie cinematografică. În alchimia filmului, uluitoarea capacitate de metamorfozare a imaginii alb-negru este asemenea mercurului: densă, periculoasă şi mişcătoare. Recenta preferinţă a cineaştilor de a crea filme alb-negru poartă ecouri ale clasicului film hollywoodian, unde comedii, drame, comedii romantice, thrillere psihologice erau create alb-negru, limitate fiind de tehnologie. Dar chiar când culorile au devenit uzuale în cinematografie, regizorii s-au lăsat seduşi de imaginea alb-negru pentru că imprimă instant nuanţa old Hollywood glamour, un parfum de nobleţe şi subtilitate, concomitent cu simplitatea şi siguranţa monocromatică.

Este greu de imaginat că unele dintre filmele alb-negru din istoria cinematografiei mondiale ar fi fost mai valoroase dacă ar fi fost filmate policrom: Marele Dictator (1940, r. Charlie Chaplin), Rebecca (1940, r. Alfred Hitchcock), Cetăţeanul Kane (1941, r. 　Orson Welles), Casablanca (1942, r. Michael Curtiz), Rashomon (1950 r. Akira Kurosawa), Totul despre Eva (1950, r. Joseph L. Mankiewicz), Un tramvai numit Dorinţă (1951, r. Elia Kazan), Vacanţă la Roma (1953, r. William Wyler), La strada (1954, r. r. Federico Fellini), La dolce vita (1960, r. Federico Fellini), Jules şi Jim (1962, r. François Truffaut), 8 ˝ (1963, r. Federico Fellini), Pădurea spânzuraţilor (1965, r. Liviu Ciulei), Manhattan (1979, r. Woody Allen), Vivement Dimanche! (1983, r. François Truffaut), Lista lui Schindler (1993, r. Steven Spielberg).

Într-un moment în care turnarea filmelor alb-negru era riscantă, provocând reacţii negative atât la nivelul criticilor, cât şi la nivelul spectatorilor, care considerau învechită întoarcerea la imaginea alb-negru specifică filmului mut, François Truffaut îşi apără alegerea, ultima sa peliculă Vivement Dimanche! (1983) fiind un omagiu adus lui Alfred Hitchock, pe care l-a considerat mentorul său în arta cinematografică: „În fiecare an, aici sau în lume, un regizor dispune de libertatea sa creatoare, alegând să filmeze alb-negru şi, aproape de fiecare dată, filmul este un eveniment. Fiecare dintre aceşti realizatori demonstrează că un film alb-negru este, în orice caz, un film în culori, de vreme ce între alb şi negru există o infinitate de griuri care le nuanţează şi le îmbogăţeşte. Vivement Dimanche! Caută să readucă ambianţa nocturnă, misterioasă şi strălucitoare a comediilor policičre americane care obişnuiau să ne încânte. Cred că imaginea alb-negru ne va ajuta să redescoperim acel şarm dispărut”.

O peliculă turnată în alb-negru este o celebrare a filmului mut, este o reverenţă către clasici şi mărturia evidentă că pentru cineaşti şi cinefili imaginea alb-negru nu va muri niciodată. Paradisul lui Andrei Koncealovski, asemenea Listei lui Schindler, are dramatismul şi gravitatea subiectului, aşa încât pare imposibil ca filmul să fi fost turnat altfel decât alb-negru. Pendulând între planuri diferite de expunere, în prezent şi în trecut, filmul este construit în jurul celor trei declaraţii pe care le fac trei personaje anchetate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: Olga (Yuliya Vysotskaya) – o emigrantă rusoaică aristocrată, membră a Rezistenţei franceze, colaboratorul francez Jules (Philippe Duquesne) şi Helmut (Christian Claus), un înalt ofiţer SS. Pare că filmul are trei perspective de naraţiune diferite, dictate de cele trei interviuri ale personajelor. Destinele acestor oameni au fost legate nevăzut prin urzeala războiului şi a utopiei naziste. Olga este arestată pentru că ascunde copiii evrei. Jules supervizează cazul ei. Chiar dacă pare să poată scăpa, în schimbul unor favoruri sexuale, Olga ajunge într-un lagăr de concentrare nazist, unde îl reîntâlneşte pe ofiţerul Helmut, odinioară îndrăgostit de ea. Deşi i se oferă libertatea, Olga o dăruieşte la rândul său, pentru că paradisul inimii ei este sacrificiul. Paradisul lui Helmut este credinţa de nestrămutat că face parte din rasa ariană, unica rasă pură.

După ce în 2014 Koncealovski a primitLeul de Argintpentru regia filmuluiNopţile albe ale poştaşului (2014), drama Pau/ Paradis a devenit propunerea Rusiei la Premiile Academiei Americane la ediţia din 2017 pentru cel mai bun film într-o limbă străină, iar la Festivalul de Film de la Veneţia din 2016, regizorul Andrei Koncealovski a fost onorat cu premiul Leul de Argint pentru cel mai bun regizor. Descendent al unei familii aristocratice, Koncealovski este fratele mai mic al lui Nikita Mihalkov, fiu de scriitor şi nepot de pictor, bunicul din partea mamei fiind Piotr Koncealovski, al cărui nume a ales să îl poarte pentru a nu crea în umbra fratelui său. Totuşi, cei doi fraţi au lucrat împreună, alături de Nikita Mihalkov a colaborat la scenariul pentru filmul Sclava iubirii　(1976), iar Nikita a jucat în filmele lui Andrei Koncealovski,Un cuib de nobili　(1969) şiîn capodopera Siberiada　(1979, marele premiu la Cannes).

Departe de a fi încă un film între zecile de filme create pe tema Holocaustului, Paradis este un omagiu adus celor ce au îndurat atrocităţile regimului nazist, Andrei Koncealovski a creat un film emoţionant, puternic, uluitor de valoros prin performanţa actorilor şi imaginea semnată de Aleksandr Simonov. Acest film respiră întreaga istorie de creaţie a regizorului alături de Nikita Mihalkov şi Andrei Tarkovski, cu care a lucrat la scenariile filmelor Compresorul şi vioara　(1960),　Copilăria lui Ivan　(1962), în care a şi jucat rolul soldatului, şi Andrei Rubliov　(1966).