Regia: Pawel Pawlikowski
Scenariul: Pawel Pawlikowski, Janusz Glowacki, Piotr Borkowski
Distribuţia: Joanna Kulig(Zula - Zuzanna Lichon), Tomasz Kot (Wiktor Warski), Borys Szyc (Lech Kaczmarek), Agata Kulesza (Irena Bielecka), Jeanne Balibar (Juliette), Cédric Kahn (Michel), Adam Woronowicz(consul), Adam Ferency (ministru)
Muzica: Marcin Masecki
Producători: Tanya Seghatchian, Ewa Puszczynska
Imagine: Lukasz Zal
Montaj: Jaroslaw Kaminski
Decor: Benoît Barouh, Marcel Slawinski, Katarzyna Sobanska-Strzalkowska
Costume: Ola Staszko
Durata: 88 min.
Filmările s-au făcut în Polonia (Varşovia, Lódz, Bialaczów, Kniazie, râul Narew), Croaţia (Split), Franţa (Paris)
Premiera mondială a fost pe 10 mai 2018 la Festivalul de Film de la Cannes
a primit până în prezent 34 premii şi 98 de nominalizări:
· Festivalul de Film de la Cannes, 2018: Pawel Pawlikowski premiul cel mai bun regizor; nominalizare Palme dOr pentru cel mai bun film
· Premiile Academiei Americane de Film, SUA / Oscar 2019: nominalizări: Pawel Pawlikowski, Tanya Seghatchian, Ewa Puszczynska cel mai bun film străin; Pawel Pawlikowski cel mai bun regizor; Lukasz Zal cea mai bună imagine;
· Premiile BAFTA 2019: Nominalizări: Pawel Pawlikowski nominalizare Premiul David Lean pentru regie; Pawel Pawlikowski, Janusz Glowacki, Piotr Borkowski cel mai bun scenariu; Pawel Pawlikowski, Tanya Seghatchian, Ewa Puszczynska cel mai bun film într-o limbă străină; Lukasz Zal cea mai bună imagine;
· Societatea Americană a Cinematografilor / SUA 2019: Lukasz Zal cea mai bună imagine
· Asociaţia Creatorilor de Film Polonezi / 2018: Pawel Pawlikowski cel mai bun film polonez
· Premiile Gaudi / 2019: Pawel Pawlikowski Premiul Gaudi pentru cel mai bun film european
· Premiile Goya / 2019: Pawel Pawlikowski Premiul Goya pentru cel mai bun film european
· Asociaţia criticilor de film de la New York / 2018: cel mai bun film străin
· Stockholm Film Festival / 2018: cel mai bun film
· Premiile Europene de Film / 2018: Joanna Kulig cea mai bună actriţă; Pawel Pawlikowski Premiul pentru regie; Pawel Pawlikowski, Janusz Glowacki, Piotr Borkowski cel mai bun scenariu; Pawel Pawlikowski, Tanya Seghatchian, Ewa Puszczynska cel mai bun film european; Jaroslaw Kaminski cel mai bun editor de montaj; Tomasz Kot nominalizare cel mai bun actor european
***
Vorbeşte şase limbi, a studiat literatură şi filosofie, nu a făcut o şcoală de film, scrie poezie şi face fotografii. Pawel Pawlikowski nu se consideră regizor de film, dar a fost recunoscut ca atare la mari festivaluri de film din lume. Cel mai recent film creat de regizorul polonez Pawel Pawlikowski este Zimna wojna/ Războiul rece (2018), care a avut premiera mondială pe 10 mai 2018 la Festivalul de Film de la Cannes, unde a fost onorat cu premiul pentru cel mai bun regizor. În adolescenţă s-a stabilit împreună cu mama sa în Marea Britanie, unde a trăit şi a lucrat timp de treizeci de ani, a regizat o serie de documentare premiate în anii 90, apoi pentru filmele sale de lung metraj Last Resort (2000) şi My Summer of Love (2004) a primit un premiu BAFTA şi multe alte premii europene. S-a reîntors în Polonia, locuieşte la Varşovia, aproape de casa din copilărie. În pelicula Războiul rece a lucrat din nou cu actriţele Joanna Kulig şi Agata Kulesza, care au făcut parte şi din distribuţia filmelor Ida (2013) şi Femeia din arondismentul 5 (2011). Ida (2013) a fost primul film plonez care a câştigat premiul Oscar (în 2015) pentru cel mai bun film străin.
Scenariul este inspirat din povestea de iubire a părinţilor regizorului, un medic şi o balerină (apoi profesoară de engleză), cu o istorie de cuplu halucinantă, 40 de ani de căsnicie în care s-au despărţit şi s-au împăcat de câteva ori. (Părinţii mei au fost oameni minunaţi şi foarte puternici, însă cuplul lor a fost o catastrofă absolută). Unul dintre cei mai apreciaţi actori polonezi, actorul Tomasz Kot joacă rolul principal masculin şi seamănă izbitor cu regizorul Pawel Pawlikowski.
În Polonia postbelică, în 1949, un muzician (pianist, compozitor şi dirijor), o coregrafă şi un activist de partid cutreieră zonele rurale în timp de iarnă, spre a descoperi tinerele talente ale ţării, pentru a forma un ansamblu de folclor autentic. Dirijorul şi compozitorul Wiktor Warski (Tomasz Kot), Irena Bielecka (Agata Kulesza) şi administratorul Lech Kaczmarek (Borys Szyc) fac audiţii pentru a alege tinerii care să intre în ansamblul de muzică populară Mazurka. Între aceştia se află şi Zula: o apariţie spectaculoasă, magnetică, un chip angelic şi o voce de cristal, fata cu părul blond şi buze pline care cântă despre iubire. Primul spectacol susţinut la Varşovia se bucură de un real succes, iar ministrul impune o nouă direcţie acestui demers cultural: dimensiunea politică pe care ar trebui să o dobândească aceste spectacole. Cu toate că la minister Irena a susţinut că tinerii din populaţia rurală nu cântă despre reformă, pace şi conducere, următoarele spectacole susţinute au inclus şi compoziţii de propagandă pro-comunistă şi stalinistă. Fiind pe placul birocraţilor, li se permite să meargă în turnee în blocul estic al Europei şi ansamblul este invitat la Berlin la Festivalul Tinerilor Decembrişti.
Atraşi irezistibil de când s-au văzut, Zula şi Wiktor nu pot trăi unul cu altul, dar nici unul fără altul. Povestea lor de iubire, trăită şi netrăită, incredibil de puternică, se extinde în timp şi în spaţiu, în Polonia, Germania (Berlin), Iugoslavia şi Paris; cei doi sunt despărţiţi de Cortina de Fier, până în clipa în care aleg să rămână împreună, legaţi în viaţa de dincolo. Dezarmaţi în timpul vieţii, pendulând între spaţii potrivnice, cu ritmuri diferite, în final, Zula şi Wiktor îngenunchează tăcuţi, obosiţi de tot ce au visat şi n-au trăit, dar, în sfârşit, împreună în biserica abandonată, fără cupolă, doar cu cerul deasupra, martor iubirii lor. Fac o rugăciune, îşi spun jurămintele de cununie şi se logodesc în moarte. În Pacientul englez (regia Anthony Minghella, 1996), îndrăgostiţii din vreme de război, Hanna (Juliette Binoche) şi Kip (Naveen Andrews), descoperă în amurg minunatele picturi murale dintr-o biserică abandonată şi întunecată, pe care o luminează cu torţe. În surdină se aud acorduri din Bach, ca o certitudine a bucuriei comuniunii cu divinul. Muzica lui Bach pare să pună în ordine ceea ce viaţa nu reuşeşte. Tot într-o biserică distrusă de război intră şi Maciek Chelmicki (Zbigniew Cybulski) şi Krystyna (Ewa Krzyzewska), descoperind un Christ răsturnat atârnând peste ruinele bisericii ale cărei ziduri adăpostesc versurile lui Norwid, în pelicula Cenuşă şi diamant (regia Andrzej Wajda / 1958), ecranizarea romanului lui Jerzy Andrzejewski. La răspântia drumurilor, lângă un copac bătrân, şezând pe o bancă, lini şi tăcuţi, ţinându-se de mână, cei doi privesc dincolo. Obiectivul îi surprinde acum cu spatele. Ei deja au trecut dincolo, acolo unde îşi vor fi unul altuia parteneri, pe vecie. Spatele ca un poem ermetic. Obosit de viaţă, omul întors cu spatele îşi caută liniştea.(
)În teatrul japonez kabuki, teatru al expunerii absolute, tradiţia îi impune actorului care joacă rolul unui personaj defunct să se întoarcă cu spatele la spectatori şi să rămână în această poziţie, nemişcat. Prin absenţa oricărui dialog cu sala, o sală ce nu-i mai vede chipul, ci doar spatele, el îşi proclamă răspicat retragerea din lumea celor vii. (George Banu, Spatele omului pictură şi teatru, Editura Nemira, Bucureşti, 2008).
Un adevărat personaj al filmului este muzica. Ea îi apropie şi îi desparte; la un moment dat, într-o noapte pe străzile Parisului, Wiktor îi dă iubitei un disc despre care spune că e primul lor copil. Laitmotivul muzical este melodiarusească Două inimi, care devine motor narativ al peliculei şi se metamorfozează odată cu secvenţele, de la muzică populară autentică, la corală cu orchestraţie, apoi atinge ritmuri de blues şi jazz nebunesc creat de Wiktor în clubul boem al Parisului anilor 50. După ce au lucrat împreună la pelicula Ida (2013), Lukasz Zal semnează imaginea, alegând să filmeze în format clasic (4:3), ca majoritatea filmelor din anii 50 -70, cu o predilecţie spre cadre calofile, reuşind o compoziţie ce mizează pe uluitoarea capacitate de metamorfozare a imaginii alb-negru. Cinematografia a devenit o artă în alb şi negru (...) A turna în alb şi negru, chiar şi astăzi, te face să te simţi ca fiind printre zei (Mark Cousins).
Am vrut să fac un fel de film care este ca o meditaţie mai mult decât o poveste. (Pawel Pawlikowski).