Parasite/ Parazit (2019)

• Regia: Bong Joon-Ho

• Scenariul: Bong Joon-Ho şi Han Jin-won

• Distribuţia: Song Kang-Ho (Kim Ki-taek-tatăl), Choi Woo-shik (Kim Ki-woo/ fiul), Park So-dam (Kim Ki-jeong/ fata), Jang Hye-jin (Kim Chung-sook/ mama), Lee Sun-kyun (Park Dong-ik), Cho Yeo-jeong (Choi Yeon-gyo), Jung Ji-so (Park Da-hye), Jung Hyeon-jun (Park Da-song), Lee Jung-eun (Gook Moon-gwang/ menajera), Park Myung-hoon (Geun-sae/ soţul menajerei), Park Geun-rok (Yoon/ şoferul), Park Seo-joon (Min-hyuk)

• Producători: Kwak Sin-ae, Moon Yang-kwon, Bong Yok-cho, Jang Young-hwan

• Imagine: Hong Kyung-pyo

• Montaj: Yang Jin-mo

• Muzica: Jung Jae-il

• Decor: Won-woo Cho

• Costume: Se-yeon Choi

• Durata: 132 min.

• S-a filmat în jurul oraşului Seul, în Jeonju, Jahamun-ro, Buam-dong, Jongno-gu/ Coreea de Sud.

• Premiera mondială a fost pe 21 mai 2019 la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes. A devenit primul film sud-coreean care a câştigatPalme d’Orşi primul film care a câştigat cu vot unanim din anul 2013, de lafilmul Adčle.

• A câştigat 203 premii şi 182 de nominalizări (*până în febr. 2020). Printre numeroasele distincţii, Parasit　a devenit primul film sud-coreean care a primit Premiul Academiei Best Picture, precum şi primul film non-english care a câştigat cel mai bun film. Bong a luat Oscar pentru cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu. Iar Parasite a luat şi Oscar pentru cel mai bun film străin. A mai câştigatGlobul de Aur pentru cel mai bun film într-o limbă străină,Premiul BAFTA pentru cel mai bun film non-english.

Reprezentant al noului val sud-coreean, cineastul Bong Joon-Ho se revendică de la Hitchcock, Claude Chabrol, Ki-young Kim, Martin Scorsese. Este al doilea regizor asiatic care a câştigat Oscarul pentru cel mai bun regizor, după Ang Lee, şi primul regizor coreean care a câştigat Oscarul pentru cel mai bun regizor. Parasite este primul film non-english care a câştigat Best Picture la Premiile Academiei în 2020. După ce şi-a cumpărat prima cameră video cu economii din vânzarea gogoşilor la o cantină de şcoală, îşi aminteşte că a dormit noaptea îmbrăţişând aparatul Hitachi.

Bong a fost participant activ la manifestaţiile studenţilor pentru mişcarea democraţiei sud-coreene şi a mărturisit că îngroapă/ ascunde în filmele sale o serie de comentarii politice şi concepte specifice activiştilor de mediu, denunţând sistemele politice, economice, sociale, guvernele obsedate de viruşi, de carantine, poluarea (The Host, 2006), societatea consumeristă, cruzimea faţă de animale şi exploatarea lor în industria cărnii (Okja, 2017), încălzirea globală (Snowpiercer/ Expresul zăpezii, 2013). Desigur că filmele sale devin pretextele perfecte pentru a milita pentru drepturile animalelor sau ale celor nefavorizaţi, împotriva inechităţilor sociale sau economice, dar ceea ce este indubitabil este forţa unei construcţii cinematografice desăvârşite: Parasite (2019), dificil de încadrat într-un anume gen, pentru că este creat de un regizor despre care se spune că este un gen cinematografic în sine. Dintre semnele distinctive ale filmelor lui Bong se remarcă alegerea unui subiect puternic, abordat cu umor negru, virtuozitatea de a crea cadre lungi, cu mai multe evenimente captate, mutând atenţia de la unul la altul, schimbări rapide de tempo al naraţiunii, predilecţia pentru a filma ochii (iviţi de dincolo de scări, de dincolo de ziduri, deasupra unei ape), împlinind tema supravegherii, cu inserţii ciudate, unice, stranii şi palpitante răsturnări de situaţie.

Chiar dacă are mood horror, de comedie neagră, sau chiar　slapstick, de comedie bufă, Parasite este, mai întâi de toate, un thriller drapat în forma unei drame de familie, construit pe tema inechităţii sociale din capitalismul modern, asociată chiar cu termenul „Iadul Joseon” – expresie populară creată de tinerii sud-coreeni în anul 2010 pentru a descrie dificultăţile vieţii în Coreea de Sud, problema şomajului şi a ierarhiilor sociale care nu pot fi depăşite. Joseon a fost ultima dinastie a Coreei şi cea mai îndelungată dinastie (de aproape cinci secole), condusă după principii confucianiste. Filmul lui Bong risipeşte credinţa că fiinţele umane sunt fundamental bune şi capabile de empatie, iubire şi compasiune. Regizorul construieşte pe verticală toată trama, atât la nivel real, cât şi la nivel simbolic: motivul scărilor/ nivelurilor este deopotrivă fizic şi metaforic, pentru a structura clasele sociale, poziţiile familiilor Kim şi Park, precum şi cea a familiei menajerei, Moon-gwang. În vreme ce săracii locuiesc într-un demisol imund, bogaţii locuiesc într-un cartier rezidenţial din Seul, pe o colină. Casa familiei bogate este un labirint pe mai multe nivele, cu arhitectură minimalistă, finisaje de beton şi piatră naturală care alternează cu spaţii cald îmbrăcate în lemn, eliberate de orice povară inutilă de design, cu imense panouri deschise spre soare şi peluza în care niciun fir de gazon nu este în plus. O vitrină-portal cu diferite obiecte face trecerea între planul celor superiori social şi al celor inferiori, tronând ca un osuar care prefigurează tragicele momente din film. Cele două familii sunt analizate şi expuse antagonic, fiecare personaj are un pandant în cealaltă familie şi chiar numeroase secvenţe ilustrează reflexia (tânărul tolănit pe peluză - băiatul care doarme în cort; cele două cupluri de părinţi pe canapea, bătaia cu apă din cartierul sărac - ploaia torenţială; tema petrecerii copilului anunţă explozia cruzimii din final). Bogaţi sau săraci, toţi sunt paraziţi într-o formă sau alta. Bogaţii sunt creduli, snobi şi lipsiţi de empatie, sunt drăguţi pentru că sunt bogaţi, iar săracii sunt leneşi, resentimentari, ticăloşi, venali şi escroci. Declanşator de acţiuni-cheie, simţul olfactiv traversează ca un vector pelicula şi defineşte fiecare personaj, trasează limitările de clasă într-o structură multistratificată. Mirosul mizeriei şi al sărăciei tensionează până în punctul limită al lui Kim, provocând explozia de agresivitate.

Cunoscut pentru atenţia acordată detaliilor, regizorul Bong Joon Ho a pus accent pe modul în care muzica potenţează, susţinând tensiunea cadrelor. Impresionanta partitură muzicală a filmului, cu piese de pian punctate cu percuţie uşoară, a fost scrisă de compozitorul sud-coreean Jung Jae-il, care a compus şi coloana sonoră a filmului Okja. În film apar şi extrase din opera Rodelinda, de Händel şi melodia italiană In ginocchio da te, cântată de Gianni Morandi (din comedia muzicală alb-negru regizată de Ettore Maria Fizzarotti, în 1964), pentru a ilustra ironic, cu umor negru, secvenţa în care puterea este preluată de ceilalţi, iar membrii familiei Kim sunt în genunchi, în timp ce menajera şi soţul ei savurează preţios un ceai şi dansează venerând casa marelui arhitect care a proiectat-o. Între cele 25 de piese muzicale originale se află Centura credinţei, o lucrare clasică excepţională, intensă, cu acorduri în stil baroc, care ilustrează una dintre secvenţele de cotitură ale peliculei, „secvenţa cu piersici”, în care fiecare membru al familiei Kim concertează pentru desăvârşirea planului de a fi concediată menajera. Piersica este fructul interzis în casa familiei Park, din cauză că menajera are o puternică alergie la puful acesteia. Dintre toţi oamenii care au stat în acea casă, ea a locuit acolo cel mai mult; a fost şi menajera fostului proprietar, renumitul arhitect care a proiectat vila exclusivistă. Ceea ce începuse odată cu intrarea tânărului meditator în casa bogaţilor, a continuat ca într-un joc de domino, de la un membru al familiei la altul; este angajată rapid şi sora lui pentru a face art-terapie cu mezinul Park, apoi sora plasează o capcană pentru şofer care este concediat şi, astfel, îl infiltrează şi pe tatăl lor, apoi, lovitura de graţie este dată de concedierea menajerei, pentru a fi înlocuită de mama Kim. Construcţia scenariului este uluitoare, regizorul manevrează cu siguranţă şi claritate toate aceste neaşteptate schimbări de situaţie, ritmul peliculei se intensifică şi generează multe alte şocuri. Regizorul introduce ideea de repetiţie pentru acest concert monstruos pe care îl execută familia Kim. În demisolul insalubru, fiul regizează modul în care tatăl va stârni concedierea menajerei. Song este actorul preferat al lui Bong, de care îl leagă o prietenie de două decenii şi căruia i-a încredinţat majoritatea rolurilor principale din filmele create de el.

Veritabilă simfonie cinematografică, trist, amuzant şi înfiorător, Parasite prezintă fisurile inevitabile care apar atunci când două clase interacţionează şi depind una de alta, ducând la dezlănţuirea furiei cu violenţă inimaginabilă.