(2020)
Regia: David Fincher
Scenariul: Jack Fincher
Distribuţia: Herman J. Mankiewicz (Gary Oldman), Marion Davies (Amanda Seyfried), Rita Alexander, secretara lui Herman M. (Lily Collins), Louis B. Mayer (Arliss Howard), Joseph L. Mankiewicz (Tom Pelphrey), William Randolph Hearst (Charles Dance), John Houseman (Sam Troughton), Irving Thalberg (Ferdinand Kingsley), Sara Mankiewicz, soţia lui Herman M. (Tuppence Middleton), Orson Welles (Tom Burke), Charles Lederer (Joseph Cross), Shelly Metcalf (Jamie McShane), David O. Selznick (Toby Leonard Moore), Fräulein Frieda (Monika Gossmann), Eve (Leven Rambin), Upton Sinclair (Bill Nye), Ben Hecht (Jeff Harms)
Producători: Ceán Chaffin, Eric Roth, Douglas Urbanski
Compania de producţie: Netflix International Pictures
Director de imagine: Erik Messerschmidt
Editare: Kirk Baxter
Muzică: Trent Reznor, Atticus Ross
Design de producţie: Donald Graham Burt
Decor: Jan Pascale
Costume: Trish Summerville
Durata: 131 min.
S-a filmat în SUA / California / Victorville (Ferma Kemper Campbell), Los Angeles, Los Angeles Center Studios, Pasadena,Malibu, Biblioteca Huntington şi Grădina Botanică din San Marino, Hollywood Studiourile Paramount, Hotelul Biltmore, Los Angeles.
Premiera mondială a fost pe 13 nov. 2020 în SUA, lansare limitată în cinematografe/ 4 dec. 2020 pe Netflix VOD
Iniţial regizorul a dorit să facă acest film imediat după The Game/ 1997 şi ar fi urmat să joace Kevin Spacey şi Jodie Foster, însă nu a fost realizat pentru că a dorit să facă un film alb-negru şi niciun studio nu a acceptat propunerea lui.
A câştigat 19 premii şi 92 de nominalizări (*până în ianuarie 2021)
Fincher deschide culisele Old Hollywood-ului şi face un film seducător despre afacerea în care cumpărătorul se alege doar cu o amintire. Creat în memoria lui Jack Fincher, tatăl regizorului, Mank (2020) propune un anti-erou, portretul unui scenarist autodistructiv, care se luptă să-şi impună numele în industria cinematografică, împotriva unui sistem care îl condamna la umbră. Mank nu este doar un alt film biografic, este o explorare a incertitudinilor referitoare la momentele în care a fost creat scenariul celebrului film clasic Citizen Kane (1941) (r. Orson Welles), al cărui scenariu semnat atât de Mankiewicz, cât şi de Orson Welles, a generat nenumărate controverse, legate de contribuţia fiecăruia la scenariul final.
Regizorul american David Fincher (Seven, 1995; The Game, 1997; Panic Room, 2002; Zodiac, 2007; The Curious Case of Benjamin Button, 2008; Gone Girl, 2014; House of Cards, 2013-2018), cunoscut mai ales pentru filmele thriller, a debutat cu Alien 3 (1992) şi este regizorul unui celebru film cult, Fight Club (1999). Deşi nu are studii de regie de film, Fincher are un stil aparte, este influenţat de regizori precum Alfred Hitchcock sau Martin Scorsese, este extrem de meticulos şi perfecţionist. Un element al stilului vizual al lui Fincher este modul specific în care el foloseşte panoramarea şi urmărirea în mişcările camerei, alege cadre largi pentru captarea personajului într-un anumit mediu/ spaţiu. Când un personaj este în mişcare, camera se mişcă exact cu aceeaşi viteză şi direcţie a corpului lui (spre exemplu, secvenţa în care Mayer merge alături de Mank şi Joe, făcând un curs despre arta cinematografică, despre ce emoţionează şi ce vinde: Asta e afacerea în care cumpărătorul se alege doar cu o amintire. Ce a cumpărat aparţine tot celui care a vândut. Asta e magia filmelor).
Jack Fincher a pornit conceperea scenariului de la eseul Raising Kane (1971), semnat de criticul de film Pauline Kael în New Yorker, potrivit căruia Orson Welles nu merita credit pentru scenariul de la Citizen Kane. Argumentul lui Kael a fost discreditat de mulţi critici sau cineaşti. Acest film tinde să-i acorde merite depline celui care a creat povestea din filmul lui Welles, îl celebrează pe Herman Mankiewicz, însă este la fel de mult un film despre un om care a fost de acord să facă un compromis, să scrie scenarii fără a avea pretenţia să aibă credit. Scenariul are două niveluri de naraţiune cinematografică: momentele de glorie, dar şi de picaj ale carierei lui Mank la Hollywood în anii 30 şi ideea de a exploata relaţia cu mogulii studiourilor pentru a scrie cel mai important scenariu al său, numit iniţial American, inspirat de figura magnatului media William Randolph Hearst, devenit personajul principal din Citizen Kane. De altfel, Mank este înţesat de puncte de referinţă reale, Fincher citează frecvent, făcând legături vizuale între filmul său şi Citizen Kane: şemineul imens, masa lungă de la conacul lui W. R. Hearst unde cinează invitaţii acestuia şi unde Mank apare beat este pandant clar cu momentul în care Kane şi soţia lui sunt blocaţi la punctele extreme ale mesei. Cea mai clară conexiune vizuală a filmului este legată de globul de sticlă: din mâna lui Mank se rostogoleşte pe podea o sticluţă goală de băutură. Mişcarea şi editarea citează celebrul moment din Citizen Kane, unde lui Kane îi cade din mână globul de zăpadă care se rostogoleşte pe podea.
Scenariul din Mank are naraţiune neliniară, cu o serie de tehnici de povestire (backstories, flashbacks). Cortinele prin care se plonjează în flashback reproduc sunetul şi fontul literelor maşinii de scris, (EXT. MGM STUDIOS DAY 1934 (FLASHBACK) un detaliu preţios de editare. În 1940, Orson Welles îi propune lui Mankiewicz să scrie un scenariu pentru un film la care Welles primise totală libertate creativă, însă fără ca acesta să aibă pretenţii să fie recunoscut drept scenarist. După ce termină scenariul, Mankiewicz se răzgândeşte şi doreşte să i se recunoască creditul. Mank i se spunea lui Herman Mankiewicz, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai bine plătiţi scenarişti din primii ani de la Hollywood, fost critic de teatru la The New York Times, dramaturg şi laureat Oscar pentru cel mai bun scenariu original pentru Citizen Kane în 1941. Când studiourile de la Hollywood au început să producă filme cu sunet, au apelat la dramaturgi pentru conceperea dialogului în scenarii. În 1926, Mank a început să scrie pentru filme la Paramount Pictures şi MGM. Gary Oldman în rolul lui Mankiewicz face un personaj excepţional, pe cât de aiurit şi viciat (alcoolic, dependent de jocuri de noroc), sarcastic, neserios, pe atât de creativ, vulnerabil, amuzant şi inteligent.
Mank poate să fie visul oricărui cinefil care preferă peliculele alb-negru, intrigile ţesute cu inteligenţă, subiecte diverse, de la actualitatea politică până la mondenităţile superficiale, corupţia şi ierarhiile studiourilor de film şi relaţiile amoroase dintre cineaşti şi diverse actriţe în ascensiune. Cel care a inspirat personajul Kane este baronul ziarelor, William Randolph Hearst (Charles Dance), care îşi pune la dispoziţie domeniile pentru filmările MGM, o propulsează în cariera cinematografică pe tânăra sa amantă, Marion Davies, întruchipată de fermecătoarea Amanda Seyfried, face petreceri fastuoase la conacul lui, îl sărbătoreşte pe şeful studioului, Louis B. Mayer, are invitaţi influenţi din lumea filmului, dar şi din politică. Se discută despre ascensiunea Germaniei naziste şi viitoarele alegeri guvernamentale, despre candidatul Upton Sinclair. Camera surprinde multe persoane reale din Old Hollywood, producători de filme, precum Orson Welles (Tom Burke), Irving Thalberg (Ferdinand Kingsley), Louis B. Mayer (Arliss Howard), ale căror vieţi au inspirat scenariul filmului Citizen Kane. Delicata actriţă Lily Collins este Rita Alexander, dactilografa şi asistenta lui Mank, reuşeşte un personaj puternic şi se pare că a fost chiar muza pentru Susan Alexander Kane.
David Fincher creează un film care are parfumul clasic al unei pelicule alb-negru din anii 30, cu imaginea şi sunetul ce dau senzaţia unui film al acelor ani, dar este executat cu extravaganţele tehnice digitale (s-a filmat cu RED digital camera), iar cinematografia impecabilă semnată de Erik Messerschmidt este un omagiu clar pentru estetica lui Gregg Toland, directorul de imagine al filmului Citizen Kane. S-a folosit şi vechea tehnică day for night pentru filmarea secvenţelor plimbării lui Mank şi Marion în lumina lunii. Stilul vizual al multor filme semnate de Fincher include utilizarea de culori monocromatice şi desaturate, iar colaborarea pentru Mank cu directorul de imagine Erik Messerschmidt pare că atinge aici apogeul unei stilistici vizuale în care Fincher favorizează umbrele detaliate, dar şi economia surselor de lumină, captează praful, fumul.
Doar cu instrumente autentice ale anilor 40, Trent Reznor şi Atticus Ross au compus partitura muzicală originală (52 de piese) şi din cauza pandemiei COVID-19, fiecare membru al orchestrei şi-a înregistrat secţiunile de partitură de acasă. Muzica a fost înregistrată cu microfoane mai vechi, sunetul este cald, are patină şi imperfecţiuni, ceea ce face pelicula să sune ca un film de demult.