„Simt că îmi pierd toate frunzele. Ramurile şi vântul şi ploaia. Nu mai ştiu ce se întâmplă.”

(Anthony – replică din scenariu)

• Regia: Florian Zeller

• Scenariul: Florian Zeller & Christopher Hampton; bazat pe piesa de teatru Le Pčre (2012)

• Distribuţia: Anthony (Anthony Hopkins), Anne (Olivia Colman), Paul (Rufus Sewell), Laura/ Lucy (Imogen Poots), Catherine/ femeia (Olivia Williams), Bill/ Paul – bărbatul (Mark Gatiss), Dr. Sarai (Ayesha Dharker), băiatul (Roman Zeller)

• Producători: David Parfitt, Jean-Louis Livi, Philippe Carcassonne, Christophe Spadone, Simon Friend

• Comapaniile de producţie: F comme Film/ Trademark Films/ Cine@/ AG Studios/ Film 4/ Orange Studio/ Canal+/ Ciné+

• Cinematografia: Ben Smithard

• Editare: Yorgos Lamprinos

• Muzica: Ludovico Einaudi

• Design de producţie: Peter Francis

• Decor: Cathy Featherstone

• Costume: Anna Robbins

• Durata: 97 min.

• Distribuit de Lionsgate UK, Sony Pictures Classics (USA)

• Filmările au început în mai 2019; locaţiile de filmare au inclus studiourile de film West London şi Hayes, Hillingdon.

• Premiera mondială a fost pe 27 ian. 2020 la Festivalul de Film Sundance/ 14 sept. 2020 la Festivalul Internaţional de Film de la Toronto/ TIFF

• Filmul a primit 24 de premii şi 131 de nominalizări (*până în luna mai 2021)

- Premiile Academiei, S.U.A. 2021: Oscar Anthony Hopkins – cel mai bun actor în rol principal; Oscar Christopher Hampton & Florian Zeller – cel mai bun scenariu adaptat

- Premiile BAFTA 2021: premii Anthony Hopkins – cel mai bun actor în rol principal; Christopher Hampton & Florian Zeller – cel mai bun scenariu adaptat

- Premiile Crticicilor de Film din Boston, 2020: Anthony Hopkins - cel mai bun actor; Florian Zeller – cel mai bun regizor

Tatăl (2020) este filmul de debut al dramaturgului Florian Zeller (n.1979), iar scenariul este bazat pe piesa lui din 2012, Le Pčre. Zeller a câştigat prestigiosul Prix Interallié pentru romanul din 2004, Fascinaţia răului. A mai scris piesele de teatru Celălalt (2004), Mančge (2005), Dacă ai murit (2006), Ea te aşteaptă (2008), Mama (2010), Adevărul (2011), O oră de linişte (2013), Minciuna (2014), Înălţimea furtunii (2016), Fiul (2018) şi romanele Zăpadă artificială (2002), Amanţi, sau cam aşa ceva (2003), Julien Parme (2006).

Florian Zeller abordează un subiect delicat, personal, declinul mintal al unui părinte care refuză ajutorul fetei lui („Nu am nevoie de niciun ajutor de la nimeni. Şi nu am să-mi părăsesc apartamentul. Tot ce vreau este ca toată lumea să se ducă dracu. Acestea fiind spuse... a fost o mare plăcere”). El creează un film care exploatează experienţele pe care le traversează oamenii ce suferă de demenţă, din perspectiva personajului bolnav, propune contradicţii şi menţine publicul într-o stare activă, alertă chiar pentru a experimenta confuzia. Regizorul construieşte o ambiguitate continuă în mintea receptorului; nu este clar cine este bărbatul pe care Anthony îl tot descoperă în apartament, al cui este apartamentul, al lui sau al fiicei lui, sau dacă într-adevăr mai are încă o fiică numită Lucy. Toate scenele în care apare Anthony generează confuzie la nivelul percepţiei, pentru că suntem plasaţi în mintea lui rătăcită, traversăm incertitudini, anumite scene se repetă, suntem chiar în amintirile distorsionate ale personajului. Timpul se deplasează înainte şi înapoi, scenele se derulează necronologic şi spaţiul se schimbă imperceptibil, culorile şi obiectele din încăperi se schimbă rapid, personajele schimbă numele şi sunt jucate de actori diferiţi. Suntem într-o călătorie în mintea unui om rătăcit.

Personaj principal şi unul dintre instrumentele folosite pentru a crea ambiguitatea spaţio-temporală este apartamentul în care se desfăşoară preponderent povestea. Apartamentul mare, cu pereţii azurii, cu tocărie bej şi numeroase accente bleu (vase, sticle, faianţă, scaune, lambriuri, canapea, cămăşile pe care le poartă Anne sau alte personaje), locul cu o mulţime de uşi, coridoare, în care tatăl a fost foarte fericit, este o metaforă a minţii lui întortocheate. Apartamentul luxos, extrem de ordonat, în care fiecare lucru îşi are locul lui, este locuit de un om ale cărui repere sunt pierdute. Apartamentul pare că este acelaşi, dar, totuşi, designul indică plasarea în alt spaţiu. S-a dorit crearea unei confuzii, pare că este apartamentul lui Anthony, apoi spectatorul este convins că este apartamentul lui Anne, pentru a descoperi, în final, că acesta este de fapt, un centru medical de îngrijire. Scenele în care nu apare deloc tatăl sunt mai clare şi cronologice. Tehnica narativă a scenariului este condusă sigur, tăios, spre crearea confuziei la nivelul percepţiei temporale şi spaţiale. Regizorul aruncă toate elementele de creare a incertitudinilor reuşind să păstreze iluzia unui spaţiu real.

Deşi pare un bătrânel care trăieşte liniştit într-un apartament spaţios, ascultând Les pęcheurs de perles　(Georges Bizet), Anthony se confruntă cu toate simptomele demenţei (confuzie, dezorientare, anxietate, paranoia, schimbări de dispoziţie, pierderea memoriei), afectându-i relaţia cu fiica, activităţile normale de zi cu zi. Senilitatea lui Anthony este dezvăluită progresiv, dar este incisivă, surprinde, şochează, iar performanţa actorului Anthony Hopkins este uluitoare. Actorul care controla totul în personajul Hannibal Lecter este aici în ipostaza de a pierde controlul. Personajul său are chiar numele şi data de naştere reale ale actorului (vineri, 31.dec. 1937), locuieşte singur la Londra, a fost inginer şi are două fete, Anne şi Lucy. Traversând o gamă extinsă a emoţiilor, Hopkins construieşte excepţional un personaj dominat de confuzie şi frustrare, încăpăţânat, un bătrânel uneori simpatic şi cu mult umor („Paris. Nici măcar nu vorbesc engleza acolo”), deseori nesuferit, crud (aminteşte că o să trăiască mai mult decât Anne şi o va moşteni, ajunge până acolo unde spune că va ţine şi un mic discurs la moartea ei); se simte abandonat, persecutat, este egoist, capricios, tiranic, copilăros, răutăcios, înfuriat, fermecător (pretinde că a fost dansator şi face o demonstraţie de step în faţa candidatei la postul de îngrijitoare; Laura (Imogen Poots) îi aminteşte de Lucy, fiica lui cea mică, şi în doar câteva minute poate răsturna o situaţie aparent relaxantă într-una tensionată. Inocenţa demenţei îl plasează pe micuţul tati (alintul fetei) într-o postură fragilă, are episoade de halucinaţii (vede persoane străine în apartamentul lui, are senzaţia că este pălmuit de iubitul fetei lui), nu recunoaşte sau confundă persoanele, uită evenimente majore din viaţa familiei – moartea uneia dintre fete. Una dintre obsesiile pe care le are personajul este legată de teama pierderii, în sensul imediat al rătăcirii obiectelor, sau al deposedării de bunuri şi obiecte (apartamentul pe care afirmă că vrea să i-l ia Anne, sau ceasul despre care bănuieşte că i-a fost furat de îngrijitoare, sau de Paul), dar şi în sensul simbolic că el se simte pierdut, rătăcit, dezorientat, abandonat şi neajutorat („Cine sunt eu, mai exact?”/„ Simt că îmi pierd toate frunzele. Ramurile şi vântul şi ploaia. Nu mai ştiu ce se întâmplă”). Are iluzii psihotice, se teme că nu va mai avea nimic, iar obsesia ceasului care mereu îi lipseşte de la mână simbolizează timpul care-i fuge, timpul pe care nu îl poate controla („Am două ceasuri. Întotdeauna am avut două. Unul la încheietura mâinii şi celălalt în mintea mea.”). Scena de final are o poezie aparte, evocă simbolismul frunzelor (ciclul vieţii, fericirea şi prosperitatea) şi al copacului (axis mundi, simbol al vieţii în continuă evoluţie şi simbol al morţii şi al regenerării). În amurgul existenţei, într-un moment sfâşietor de rătăcire, Anthony nu poate gestiona amintirile, nu mai distinge prezentul de trecut, nu îşi mai conştientizează vârsta şi, cu ochii în lacrimi, disperat, plonjează în regresie infantilă, se cuibăreşte plângând la pieptul asistentei. („Vreau la mami!”).

Anne, fiica mai mare a lui Anthony, extrem de ataşată şi dedicată îngrijirii tatălui, este pusă în situaţia dificilă de a decide dacă îl internează într-un centru de îngrijire. Olivia Colman creează un personaj complex, o femeie matură, obosită, deseori tristă şi care ajunge să se simtă rătăcită în propria viaţă, riscă liniştea căsniciei sale pentru a fi alături de părintele ei.

Pelicula Tatăl este o poveste despre fragilitatea omului, despre pierdere şi iubire necondiţionată, despre labirintul bolilor neurodegenerative. Filmul de debut creat de Zeller surprinde viaţa în picaj liber, tirania timpului, curgerea implacabilă a ceasurilor, transformarea oamenilor.