„Sunt copiii mei! Fac ce vreau cu ei!”

(Akiko, replică din scenariu)

Mother / Rătăcirea (2020)

• Regia: Tatsushi Omori

• Scenariul: Tatsushi Omori, Takehiko Minato

• Distribuţia: Masami Nagasawa (Akiko Misumi), Daiken Okudaira (Shuhei), Sho Gunji (Shuhei copil), Kaho (Aya Takahashi), Sarutoki Minagawa (Tamori Uji), Taiga Nakano (Keiichi Akagawa), Bashiro Asada (Fuyuka), Hana Kino (Masako Misumi), Sadao Abe (Ryo Kawata), Kaho Tsuchimura (Kaede Misumi)

• Imagine: Tomohiko Tsuji

• Editare: Ryo Hayano

• Muzică: Taro Iwashiro

• Costume: Haruki Koji

• Companii de producţie: Happinet (I), Kadokawa, Star Sands

• Producător: Junko Sato

• Planificare/ Producţie/ Producător executiv:Mitsunobu Kawamura

• Coproducători: Ryuji Kanai, Shunsuke Suzuki, Keizo Okamoto, Masahiro Iida

• Distribuitori: Star Sands, Kadokawa Pictures, GAGA International Sales, Netflix

• Durata: 126 min.

• S-a filmat la Tokyo/ Japonia

• Premiera mondială a fost pe 3 Iulie 2020, în Japonia; pe 24 sept. 2020 la Festivalul Camera Japan / Rotterdam/ disponibil pe Netflix România

• A câştigat 6 premii şi 2 nominalizări (*până în august 2021)

Japonia, 2014: un tânăr de 18 ani a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru uciderea bunicilor săi din Kawaguchi/ Saitama. Tânărul a fost acuzat că i-a înjunghiat pe bunicul său Masaaki Ozawa, în vârstă de 73 de ani, şi pe bunica sa Chieko, în vârstă de 77 de ani. Fiica cea mare a cuplului i-a găsit întinşi pe podeaua bucătăriei; lângă trupurile lor se afla un cuţit. Inspirat de un caz real din anul 2014, acest film japonez creat de Tatsushi Omori este un strigăt de disperare într-o ţară în care majoritatea crimelor sunt comise de membrii familiei. Motivele sunt diverse: părinţi lipsiţi de locuri de muncă sau părinţi cu boli terminale sau instabili psihic, care îşi ucid copiii pentru a le curma viaţa plină de lipsuri şi apoi comit suicid; adolescenţi care îşi ucid întreaga familie din dorinţa de a scuti victimele de ruşine (când urmează să mai comită şi alte crime), din răzbunare sau pentru bani.

După ce în timpul studenţiei a debutat în cinematografie ca actor în filme independente, regizorul Tatsushi Omori (n. 1970) a lucrat ca asistent de regie cu Haruhiko Arai, cu Kazuyuki Izutsu. Regizorul nipon Tatsushi Omori provine dintr-o familie de artişti, este fiul regizorului şi dansatorului butO Akaji Maro şi fratele actorului Nao Omori. The Whispering of the Gods (2005) este primul film regizat de Tatsushi Omori. Al doilea film, A Crowd of Three (2010), i-a adus premiul pentru noii regizori. Au urmat filmele: Sayonara keikoku/ The Ravine of Goodbye (2013) – Premiul special al juriului la Festivalul Internaţional de Film de la Moscova; Hikari (2017); Every Day a good Day (2018); Sub stele (2020) şi câteva filme bazate pe tema relaţiei copiilor cu părinţii, în special personajul mamei este deseori cel important: Sayonara keikoku / The Ravine of Goodbye (2013), When my Mom died, I wanted to eat her Ashes (2019) şi Mother (2020). În filmul Mama, regizorul revizitează tema filmului din 2013, unde o crimă comisă de un copil scoate la iveală adevărul unei aventuri între mamă şi un vecin. În filmul din 2020, crima este comisă de un tânăr de 17 ani care nu se poate sustrage şantajului emoţional şi influenţei malefice exercitate de propria mamă. Şi în filmul din 2019, şi în cel din 2020 este în prim-plan relaţia dintre un fiu şi o mamă, dar este exploatată la poli opuşi: în primul film băiatul mic Satoshi este crescut exemplar de către blânda lui mamă, Akiko; în Mama (2020), personajul mamei se numeşte tot Akiko, dar este departe de a fi blajină şi devotată. Ambele relaţii sunt zdruncinate de evenimente sau motive diferite: o boală incurabilă în primul caz, fiul devenind sprijinul mamei până când ea se stinge; în filmul din 2020, fiul devine unicul sprijin al unei mame denaturate. Loialitatea acestor doi copii faţă de mamele lor este punctul comun al celor două poveşti.

Titlul peliculei lui Tatsushi Omori trimite rapid către alte filme puternice, intitulate la fel: Mother (2009), un thriller regizat de Bong Joon-ho, în care mama unui tânăr cu retard, acuzat de uciderea unei fete, încearcă să găsească adevăratul ucigaş pentru a-l elibera pe fiul ei; Mother! (2017), un horror psihologic scris şi regizat de Darren Aronofsky, deosebit de controversat din cauza violenţei şi a alegoriilor sale biblice; Madre, un scurtmetraj spaniol din 2017, regizat de Rodrigo Sorogoyen, în care o mamă este disperată de iminentul pericol în care se află fiul ei de doar şase ani, pierdut de tatăl lui pe o plajă. Băiatul o sună să îi spună că nu ştie unde este tatăl lui şi că se simte ameninţat de un bărbat străin care îl urmăreşte. În timpul apelului telefonic cu băiatul, mama aude vocea străinului şi apelul este anulat. Finalul filmului este o imagine a unei plaje pustii. În 2019, acest scurtmetraj a fost extins de către regizorul Rodrigo Sorogoyen şi are acelaşi titlu. Nici unul dintre aceste filme nu tratează personajul mamei aşa cum o face scenariul semnat de Tatsushi Omori şi Takehiko Minato în filmul Mother (2020), lansat în România sub titlul Rătăcirea. Deşi invocă imaginea fiinţei de care orice om este iremediabil legat, filmul lui Omori răstoarnă firescul într-o poveste dramatică despre experienţa unei tinere mame denaturate, care îşi târăşte copilul într-o viaţă plină de lipsuri, până când ajunge să comită un fapt abominabil, o dublă crimă asupra bunicilor lui.

Mother este un film tulburător, trist şi înfiorător, despre o mamă singură care nu are instincte materne, nu ştie şi nici nu vrea să descopere cum să fie mamă. Masami Nagasawa (Akiko Misumi) creează un personaj antipatic şi complex, mamă şi copil deopotrivă, total lipsită de instinct matern. În relaţia cu copilul ei se comportă ca şi cum ea ar fi copilul care trebuie întreţinut şi ajutat. Akiko nu ştie cum să-şi mângâie copiii, este incapabilă să păstreze un ritm normal al vieţii, care să le asigure un trai firesc şi ajung să hoinărească pe străzi, îşi îndeamnă băiatul să facă escrocherii până când acesta creşte destul de mare şi conştientizează că este singurul care poate să muncească pentru a-şi întreţine familia. Akiko este o mamă egoistă, iresponsabilă, leneşă, desfrânată, indolentă. Privirea ei reflectă o posesivitate aberantă, dar şi pornirea nativ hedonistă; cum prinde ceva bani fuge la Pachinko (joc extrem de popular în Japonia; în 2011 existau aproximativ 12.480 de saloane de pachinko). În multe dintre secvenţe o urmărim pe Akiko în sălile de joc, în nopţi de petrecere cu mult alcool şi diverşi bărbaţi la fel de netrebnici ca ea. Această mamă ţine în teroare şi în lipsuri doi copii, legătura dintre ei este toxică pentru că îi abuzează psihic şi fizic, prin înfometare, prin faptul că nu le asigură un loc decent pentru a creşte, nu le permite accesul la educaţie, pentru că ea consideră cărţile nişte tâmpenii. Împreună rătăcesc murdari, pe străzi, trăgând după ei un troler mizerabil în care îşi cară toată durerea şi lipsurile, foamea, anii chinuiţi în care au trăit de pe o zi pe alta. Singurele momente de linişte ale fetiţei Fuyuka (Bashiro Asada) şi ale lui Shuhei (Daiken Okudaira şi Sho Gunji/ Shuhei copil) sunt rarele momente când au un loc curat unde să doarmă. Una dintre imaginile cele mai crude ale acestui film: copilul lăsat singur mănâncă răbdător dintr-un bulgăre de tăiţei instant nefierţi, pentru că nu avea nici măcar un bol cu apă fierbinte.

Durerea a şters orice urmă de gând de pe fizionomia lui Shuhei, este demult obişnuit cu toate lipsurile, cu toate mofturile şi ţipetele mamei. Are 17 ani, este extrem de slab, cu umerii căzuţi, privirea în jos, fără o licărire de bucurie în ochi, mereu trist şi tăcut. Stă alături de ea şi devine instrumentul prin care mama cere bani familiei ei, tatălui copilului sau unor oameni străini. Mama lui îl învaţă să nesocotească regulile sau legile, îl îndeamnă să înşele şi să fure. Este şocant că mama practică şantajul emoţional cu fiul ei ca să comită un fapt abominabil şi nu are nici cea mai mică tresărire când îşi vede copilul plin de sângele bunicilor. Copilul ei este condamnat la doisprezece ani de închisoare, iar ea primeşte doar trei ani. Într-un mod straniu, chiar dacă mama lui este responsabilă pentru copilăria şi viaţa lui distrusă, Shuhei o iubeşte.