Et j’écoutais ces chśurs rivaux”

(Guillaume Apollinaire, Lul de Faltenin)

The Lighthouse/ Farul (2019)

• Regia: Robert Eggers

• Scenariul: Robert Eggers şi Max Eggers

• Distribuţia: Willem Dafoe (Thomas Wake), Robert Pattinson (Ephraim Winslow/Thomas Howard), Valeriia Karamän (sirena), Logan Hawkes (Ephraim Winslow, cel real)

• Producători: Robert Eggers, Youree Henley, Rodrigo Teixeira, Jay Van Hoy

• Companiile de producţie: A24, Regency Enterprises, RT Features

• Cinematografia: Jarin Blaschke

• Editare: Louise Ford

• Muzica: Mark Korven

• Design de producţie: Craig Lathrop

• Decor: Ian Greig

• Costume: Linda Muir

• Durata: 109 min.

• Disponibil pe Netflix

• Filmările au durat 34 de zile; au început pe 9 aprilie 2018 în Canada, în Cape Forchu (Noua Scoţie), un sat de pescari din sudul Noii Scoţii. S-au mai filmat scene în Halifax (Noua Scoţie/ Canada), la Leif Erikson Park şi în interiorul unui hangar de la aeroportul Yarmouth.

• Premiera mondială a fost pe 19 mai 2019 la Festivalul de Film de la Cannes

• Filmul a primit 34 de premii şi 136 de nominalizări (*până în ian. 2022)

Regizat şi produs de Robert Eggers, cunoscut pentru filmul The Witch (2015), debutul său în cinema, după ce a regizat spectacole de teatru în New York, filmul The Lighthouse (2019) a fost catalogat ca fantezie horror, thriller psihologic, dar poate scăpa uşor de orice etichetare, pentru că este un film intens, cu toată cruzimea, forţa şi poezia unei tragedii antice.

Ideea scenariului semnat de fraţii Robert Eggers şi Max Eggers a pornit iniţial de la adaptarea nuvelei neterminate a lui Edgar Allan Poe, The Light-House, dar lui Robert Eggers i-a atras atenţia o poveste din secolul al XIX-lea despre un incident de la un far din Ţara Galilor, în care unul dintre cei doi paznici moare în timpul unei furtuni şi a scris pornind de aici. Scenariul este construit pe contrastul lumină-întuneric, infiltrat atât la nivel vizual (în imaginea alb-negru), cât şi la nivel conceptual de compunere a personajelor: Ephraim Winslow – tânăr, frumos şi răzvrătit; Thomas Wake – bătrân, ursuz şi frustrat. Relaţia dintre cei doi este construită pe contraste, dar şi pe similitudinile dintre ei. Este exploatată interacţiunea lor haotică generată de alcool şi paranoia. Se atrag şi se resping, se înţeleg, beau şi glumesc, urlă şi tac din priviri mânioase, dansează abandonaţi şi iar beau, şi iar urlă, paznicul monologhează profetic („Trăsni-te-ar Neptun, Winslow!... devii doar o băşică şi-o pojghiţă de sânge,/ un nimic din care harpiile şi sufletele marinarilor morţi/ îşi ciugulesc hrana, eşti lipăit şi înghiţit,/ uitat de zei şi diavoli, şi chiar de marea însăşi…/ Orice bucăţică din Winslow/ Chiar şi un ciob de suflet nu mai e Winslow,/ Ci marea însăşi.” – Thomas Wake, scenariu). Thomas şi Ephraim sunt lumină şi întuneric, o dualitate universală care trimite la disputele dintre înger şi demon.

Willem Dafoe (Thomas Wake) întruchipează desăvârşit rolul paznicului farului, bătrân, superstiţios (când începe cina, bătrânul paznic al farului are o vorbă de noroc ca o prezicere sumbră: „Fie ca moartea străvezie/ Cu spaimă întreită/ Să ne facă în ocean culcuş!”). El venerează lumina farului ca pe un dat sacru. Pe parcursul scenariului ambii paznici erotizează lumina farului: în ipostază olimpiană, Thomas o apără cu fanatism, lumina este iubita lui („Lumina e a mea! pentru tine, frumoasa mea!“), iar paznicul cel tânăr abia îndrăzneşte să ridice privirea către lumina ademenitoare care se răspândeşte ondulată, orbitoare, dintre lentilele sticloase. Secvenţa este hipnotică, Ephraim tânjeşte să atingă ceea ce îi este interzis. Lângă inima lor, farul produce o lumină sfredelitoare care străluceşte atât de puternic, încât reduce la neant lumea înconjurătoare.

Dincolo de forţa unui scenariu alegoric, de imaginea alb-negru impecabilă creată de Jarin Blaschke, dincolo de coloana sonoră excepţională, distribuţia acestui film pecetluieşte valoarea lui. Willem Dafoe şi Robert Pattinson sunt doi paznici de far izolaţi pe o insulă din New England, în anii 1890. Actor de forţă, versatil, îndrăzneţ, membru fondator al trupei The Wooster Group, Willem Dafoe expune din plin experienţa teatrului şi a filmărilor cu regizori precum Lars Von Trier, Anthony Minghella, Wes Anderson, David Lynch. Dafoe creează un personaj incisiv, autoritar şi abuziv, uşor mitoman, beţiv şi înfiorător de profetic. Wake a fost creat după Proteus, unul dintre supuşii lui Poseidon înzestrat cu darul profeţiei, simbolul inconştientului care se manifestă într-o mie de forme. Surpriza acestui film este performanţa uimitoare a lui Robert Pattinson (Ephraim Winslow/ Thomas Howard), cunoscut mai ales din seria filmelor The Twilight Saga (2008-2013) şi care face aici un rol de titan smintit care sfârşeşte ca Prometeu.

Bătrânul şi tânărul conturează o relaţie cu dinamică tată-fiu, dresor-câine, şef-subaltern, în care Ephraim doreşte să câştige validarea lui Thomas; Winslow manifestă o fixaţie oedipiană faţă de Thomas Wake. Sunt evidente teme precum izolarea, paranoia, pulsiunile şi fanteziile sexuale, androerotism; Eggers a specificat influenţa vizuală a artiştilor simbolişti. Compoziţia unei imagini citează Hipnoza (1904) de Sascha Schneider.

Farul este al treilea personaj, ca un animal fascinant, luminos, hipnotizant, şi comportă simbolism falic; lumina propagată este fecundă, incandescentă, vie. Scenariul este influenţat de psihanaliză, imaginile falice ale farului sunt explicite, iar Eggers chiar l-a descris ca penis erect în scenariu. Când Ephraim/ Prometeu învinge titanul insulei, Wake/ Proteus urcă în far, pătrunde în lumina sclipitoare a farului, sunetul luminii îl ademeneşte ca sirena înlănţuită în alge, se abandonează luminii care devenise ireal de strălucitoare, tremură, se clatină şi cade. Thomas Wake, cel care se desfătase în valuri de lumină albă, incandescentă care îi declanşa revelaţii erotice, trăieşte experienţa morţii îngropat de viu, pământul înecându-i predicţia incredibilă a morţii lui Ephraim („Ce forme ale lui Proteu răsar din mintea omenească şi se topesc în prada lui Prometeu… Ai să fii pedepsit!” – Wake, replică din scenariu). Când Ephraim zugrăveşte farul atârnând de un scripete şi este scăpat de Wake, căzut la pământ şi năucit de situaţie, devine ţinta pescăruşului chior care se repede să-i ciugulească piciorul beteag. Se prefigurează acum sfârşitul lui, ţintuit gol pe stânci. Asemenea titanului răzvrătit, Ephraim/ Thomas este pedepsit pentru că a ucis pescăruşul şi a pătruns în spaţiul sacru al luminii farului. Când Ephraim ucide cu bestialitate pescăruşul zdrobindu-l de o piatră, el ucide tot ceea ce simbolizează această pasăre pentru marinari: călătoria şi întoarcerea acasă în siguranţă. Lui i se hărăzeşte pedeapsa cruntă a lui Prometeu înlănţuit pe Caucaz: pe stâncile bătute de valuri, cu găvanele ochilor sângerânde, Ephraim zace gol, sfârtecat de pescăruşii care-i devorează ficatul.

Marea nu apare des în secvenţe, iar când o vedem este mereu tulburată, întunecată ca bezna devoratoare. Simbol al subconştientului şi loc al zămislirilor, marea este şi ţinutul de unde poate ţâşni mereu pericolul: valuri uriaşe, peşti răpitori, stânci ascuţite, sirene ce pot fermeca prin cântecul lor ademenitor. Înrudite cu harpiile şi eriniile, sirenele sunt creaturi intangibile, fascinante prin dualitatea lor trupească şi simbolizează tentaţia. Valeriia Karamän (sirena) are doar câteva apariţii, dar de impact.

Coloana sonoră este compusă de Mark Korven care a pornit de la spaţiul exploatat, zona maritimă, uruitul obsedant al sirenei farului, valurile mării, aşa că sunetul pare infuzat de apă, de beznă şi de un strop de nebunie, când partitura devine haotică şi alunecă în sminteală împreună cu personajele. Korven are improvizaţii disonante întunecate, ce desenează o partitură minerală atonală: sunetele sticlei lentilelor pentru a sugera lumina farului, alama pentru vânt, fâşii de metal, valuri prăbuşite, ţipătul pescăruşilor.

Hipnotic şi halucinant, Farul lui Robert Eggers este un film cathartic despre psihoze, subconştient, pulsiuni şi năluciri.