„What happens backstage is always true drama.

And often pure comedy.” (The Dresser, 1983)

• Regia: Mario Martone

• Scenariul: Mario Martone, Ippolita Di Majo

• Distribuţia: Toni Servillo (Eduardo Scarpetta), Maria Nazionale (Rosa De Filippo), Cristiana Dell’Anna (Luisa De Filippo), Antonia Truppo (Adelina De Renzis), Eduardo Scarpetta (Vincenzo Scarpetta), Roberto De Francesco (Salvatore Di Giacomo), Lino Musella (Benedetto Croce), Paolo Pierobon (Gabriele D’Annunzio), Giovanni Mauriello (Mirone), Chiara Baffi („Nennella” De Filippo), Roberto Caccioppoli („Mimě” Scarpetta), Lucrezia Guidone (Irma Gramatica), Elena Ghiaurov (Lyda Borelli), Gigio Morra(preşedintele instanţei), Gianfelice Imparato (Gennaro Pantalena), Iaia Forte (Rosa Gagliardi), Greta Esposito (Maria Scarpetta), Alessandro Manna (Eduardo De Filippo), Marzia Onorato (Titina De Filippo), Salvatore Battista (Peppino De Filippo), Aldo Minei (Eduardello De Filippo), Paolo Aguzzi (Ernesto Murolo), Tommaso Bianco (unchiul Pasqualino), Benedetto Casillo (Luca), Giovanni Ludeno (Ferdinando Russo), Giuseppe Brunetti (Libero Bovio)

• Producători: Nicola Giuliano, Francesca Cima, Carlotta Calori

• Producători executivi: Viola Prestieri, Giorgio Magliulo

• Companiile de producţie: Indigo Film, Cinema Rai, Tornasol

• Cinematografia: Renato Berta

• Editare: Jacopo Quadri

• Muzica: Sergio Bruni

• Design de producţie: Giancarlo Muselli, Carlo Rescigno

• Decor: Laura Casalini, Francesco Fonda

• Costume: Ursula Patzak

• Machiaj: Alessandro D’Anna

• Durata: 133 min.

• Filmările s-au făcut la Napoli, în cartierulSanta Lucia şi la Teatrul Valle din Roma

• Premiera mondială a fost pe 7 Septembrie 2021 la Festivalul de Film de la Veneţia, în competiţie la cea de-a78-a ediţie a festivalului; a intrat în cinematografele italiene din 9 septembrie 2021.

• Filmul a primit 11 premii şi 24 nominalizări (*până în iulie 2022)

În istoria cinematografiei sunt destule filme care au abordat tema dezvelirii culiselor teatrului, unele fiind plasate chiar în inima teatrului, în scenă şi în cabina actorului, filme despre măruntaiele unei profesii care exaltă egoul (Luci del varietŕ, 1950, r. Alberto Lattuada şi Federico Fellini; Polvere di stelle, 1973, r. Alberto Sordi; ecranizările piesei lui Ronald Harwood: The Dresser, 1983, r. Peter Yates şi remake-ul din 2015, r. Richard Eyre; In the Bleak Midwinter, 1995, r. Kenneth Branagh; Shakespeare in love, 1998, r. John Madden; Cezar trebuie să moară, 2012, r. Paolo şi Vittorio Taviani; La Vénus ŕ la fourrure, 2013, r. Roman Polánski; Birdman sau Virtutea nesperată a ignoranţei, 2014, r. Alejandro Ińárritu; I fratelli De Filippo, 2021, r. Sergio Rubini).

Mario Martone (n. Napoli 1959), regizor de teatru şi film, este cunoscut pentru filmele Moartea unui matematician napolitan (1992); Mirosul sângelui (2004); Tânărul fabulos (2014), film despre Leopardi; Revoluţia Capri (2018); Primarul districtului Sanitŕ (2019); Nostalgie (2022). După filmele din 2018 şi 2019, în care Napoli este personaj principal, Martone readuce oraşul ca protagonist în pelicula Qui rido io (2021), film biografic cu accente dramatice şi comice, deopotrivă. Regizorul s-a dedicat cercetării personalităţii fascinante a lui Eduardo Scarpetta (1853-1925), simbol al tradiţiei napolitane, un actor de geniu devenit faimos pentru crearea personajului Felice Sciosciammocca. Actor şi dramaturg al teatrului napolitan, Scarpetta a dat naştere unei veritabile dinastii teatrale (Scarpetta – De Filippo), a creatteatrul modern în dialect, una dintre cele mai cunoscute comedii fiind Miseria e nobiltŕ (1888). Martone surprinde portretul lui în plină glorie, la începutul anilor 1900, cu o incontestabilă poftă de viaţă, pendulând permanent între spaţiul familial şi cel profesional, cu casa plină de copii legitimi şi ilegitimi. Toni Servillo îl întruchipează pasional pe Scarpetta şi ne oferă toate nuanţele unui personaj carismatic şi egocentric, ale unui familist imoral şi profesionist riguros. Actorul a declarat că şi-a descoperit personajul ca un animal de pradă, care vânează (femei, glorie, aplauze). Regizorul exploatează misterul ce plana asupra casei unui celebru actor care are copii cu soţia, cu sora soţiei lui, cu nepoata soţiei şi toţi aceşti urmaşi sunt educaţi să intre în afacerea familiei, compania de teatru Scarpetta. Ei vor moşteni imperiul făcut de Scarpetta, cel care a reuşit să detroneze masca lui Pulcinella cu Sciosciammocca, un personaj creat de el şi care i-a adus faima şi bunăstarea. Scarpetta era considerat un adevărat rege în Napoli.

Filmul de epocă regizat de Mario Martone apare ca o casă ale cărei încăperi ascund şi dezvăluie, deopotrivă, viaţa de familie şi viaţa publică a unui actor iubit de public, extrem de cunoscut şi plin de vitalitate, care devorează şi celebrează viaţa în fiecare clipă. Regizor de teatru, Martone exploatează fascinaţia pe care o exercită culisele teatrului, spaţiul secret ochilor publicului şi pune în evidenţă viaţa celor ce activează în teatru (actorii, autorul, regizorul, spectatorii), produsul de teatru (repetiţia, spectacolul, lupta pentru roluri, aplauzele) şi teatrul ca spaţiu unic (scena, decorul, recuzita, cabina actorului, ritualul machiajului, conceperea costumului, culisele descoperite). Qui rido io urmăreşte viaţa din teatru şi teatrul vieţii lui Scarpetta. În film există mai multe poveşti de dragoste pe care le trăieşte actorul, dar principala poveste de iubire pare să fie între el şi public. Şi pentru că este un film despre actori, despre teatru, nu se putea face fără a pune în evidenţă puterea publicului, care devine aici un personaj central.

Pornind de la microcosmul teatral napolitan, filmul conturează o veritabilă frescă a oraşului surprins în perioada belle　époque. Temele filmului gravitează în jurul celor doi poli – teatrul şi viaţa: tema creaţiei, în legătură cu tema plagiatului, a succesului şi a faimei care trebuie menţinută; tema familiei (căsătoria cu Rosa De Filippo, iubirea pentru nepoata acesteia, Luisa De Filippo, hârjonelile amoroase cu sora soţiei), în conjuncţie cu tema paternităţii negate (are trei copii legitimi – Vincenzo, Domenico, Maria, fiica născută dintr-o relaţie cu profesoara de muzică; are alţi trei copii cu Luisa De Filippo – Titina, Eduardo şi Peppino şi încă trei cu Anna De Filippo – Ernesto, Eduardo şi Pasquale; toţii copiii nelegitimi sunt întreţinuţi de el, dar nerecunoscuţi, îi spun unchi, deşi ştiu că este tatăl lor). Toţi trebuie să ducă mai departe dinastia Scarpetta, să păstreze moştenirea şi venitul, gâsca de aur: „Sciosciammocca č un’ereditŕ e una rendita”.

Se pune în discuţie paternitatea operei şi se aruncă în arenă problema plagiatului, ceea ce permite un discurs despre recunoaşterea parodiei ca specie literară şi revendicarea dreptului de a satiriza. Regizorul a mărturisit că l-a văzut pe Scarpetta ca pe un personaj aproape mitologic şi ispitit să încalce măsura cuvenită: nu-i mai ajungeau bogăţia şi faima. Vrea mai mult şi face parodia piesei lui Gabriele d’Annunzio, Fiica lui Iorio. Lui Scarpetta i se intentează proces de plagiat şi aşa începe primul proces privind drepturile de autor din Italia.Scarpetta primeşte consultanţă chiar de la Benedetto Croce, care-i oferă justificările literar-estetice şi învinge în procesul intentat cu acuzaţia de plagiat tocmai prin ceea ce este el: prin puterea lui de a electriza publicul, transformă tribunalul într-o scenă de teatru, îşi expune argumentele cu forţă, stârneşte hohote de râs şi îl fascinează şi pe judecător.

Inspirat din fapte reale, scenariul original pare sculptat dintr-un veritabil roman, are personaje bine conturate, este traversat de un ton comic şi este scris de regizor împreună cu scenarista Ippolita di Majo, soţia lui. Alături de Toni Servillo joacă actorii Maria Nazionale, Cristiana Dell’Anna, cunoscută mai ales datorită seriei de succes Gomorra, Eduardo Scarpetta, care este actor descendent din familia Scarpetta, Lino Musella şi excepţionalii copii-actori din film – Alessandro Manna, Marzia Onorato, Salvatore Battista.

Titlul provine de la inscripţia Qui rido io făcută pe zidul vilei La Santarella, pe care Scarpetta a construit-o după succesul răsunător pe care l-a avut în mai 1889. Un element care întregeşte minunat acest film de epocă regizat de Mario Martone este coloana sonoră compusă din cântece napolitane. Muzica desenează o scenografie sonoră, aşa încât Napoli este evocat prin melodii mai vechi sau mai noi, ale lui Sergio Bruni, Roberto Murolo, Angela Luce, Giulietta Sacco.

Qui rido io nu este doar un omagiu adus lui Scarpetta, este un tribut adus celui mai viguros comic şi îi prilejuieşte regizorului o reflecţie discursivă amplă, despre rolul artei, despre paternitatea operei de artă, despre trecerea timpului şi trecerea omului prin timp.