„Lola: Mă întreb dacă există vreun anumit canon de respectat. Mă întreb dacă un film ne poate displăcea, dar îl considerăm bun. Şi, când credem că e un film bun, oare e bun?” (scenariu)

• Regia: Gastón Duprat şi Mariano Cohn

• Scenariul: Mariano Cohn, Andrés Duprat şi Gastón Duprat

• Distribuţia: Penélope Cruz (Lola Cuevas), Antonio Banderas (Félix Rivero), Oscar Martínez (Iván Torres), José Luis Gómez (Humberto Suárez), Manolo Solo (Matías), Nagore Aranburu (Julia), Irene Escolar(Diana Suárez), Pilar Castro (Violeta), Koldo Olabarri (Darío), Juan Grandinetti (Ariel)

• Producător: Jaume Roures

• Compania de producţie: Mediapro Studio

• Cinematografia: Arnau Valls Colomer

• Editare: Alberto del Campo

• Muzica: Eduardo Cruz

• Design de producţie: Alain Bainée

• Decor: Claudia González Carbonell, Sol Saban, Paula Santos Santorum

• Costume: Wanda Morales

• Durata: 114 min.

• Filmările au avut loc în Spania, la Madrid, în San Lorenzo de El Escorial şi au început în febr. 2020, dar în martie s-au oprit din cauza pandemiei de Covid 19. Reluarea filmărilor s-a făcut în septembrie 2020.

• Disponibil pe HBO Max

• Premiera mondială a fost pe 4 Septembrie 2021 la Festivalul de Film de la Veneţia

Regizorii Mariano Cohn şiGastón Duprat sunt şi producători de film şi televiziune în Argentina, formează un duo creativ şi au semnat regia unor lungmetraje şi documentare, au creat lucrări de artă video şi cinema experimental. Cei doi regizori au creat filme cu care au luat peste treizeci de premii internaţionale, cele mai cunoscute sunt Omul de alături (2009), Dragă, mă duc să cumpăr ţigări şi mă întorc (2011), Cetăţeanul de onoare (2016), Capodopera mea (2018). Majoritatea au scenarii scrise de　Andrés Duprat, fratele lui Gastón Duprat. Competiţia oficială este o comedie din 2021, un exemplu de metacinema, un film despre producţia unui alt film, dar, ca în filmul din 1982 al lui Godard, Pasión, spectatorilor nu li se arată rezultatul final. Tema dominantă din Competiţia oficială este concurenţa aruncată pe platoul de filmare, iar subtema este competiţia dintre realitate şi iluzie, dintre viaţă şi artă, dintre adevăr şi minciună. Regizorii cuceresc prin jonglarea nivelurilor de ficţiune şi realitate.

Exemple de metacinema apar din anii ‘40 (Sullivan’s Travels, 1941, r. Preston Sturges), în cinematografia de artă a anilor ‘60 (capodopera lui Fellini din 1963, 8˝; En passion, r. Ingmar Bergman, 1969), în filmul Noului Val francez (Le Mépris, 1963, r. Jean-Luc Godard; La Nuit américaine, 1973, filmul în care regizorul François Truffaut joacă un regizor ce expune problemele practice ale realizării unui film). În lista de metafilme intră şi: Cinema Paradiso (1988), r. G. Tornatore; The Player (1992), r. Robert Altman; Through the Olive Trees (1994), r. Abbas Kiarostami; comedia neagră Ed Wood (1994), r. Tim Burton, un film cult cu Johnny Depp, în rolul regizorului numit cel mai prost regizor al tuturor timpurilor; Bowfinger (1999), r. Frank Oz; Adaptation (2002), r. Spike Jonze; The Artist (2011), r. Michel Hazanavicius. După ce Joel şi Ethan Coen abordaseră tema epocii de aur a Hollywood-ului în Barton Fink (1991), ei revin la temă în comedia Hail, Caesar! (2016). În 2019 apare pelicula Once Upon a Time… in Hollywood, scrisoarea de dragoste a lui Quentin Tarantino pentru Hollywood-ul copilăriei sale.

În metacinema se descriu mecanisme de funcţionare ale cinematografiei; aici intră filmele care dezvăluie tot ceea ce ascund alte filme şi lasă la vedere toate trucurile într-o imagine austeră a spaţiului. Competiţia oficială este un asemenea caz. Specifice pentru metacinema sunt elemente care ţin de modul de filmare, se distruge convenţia narativă, se introduc momente şi replici auto-referenţiale, personajele vorbesc despre modul în care se face acel film, apar în cadru chiar echipamente de filmare şi de sonorizare, regizorul filmului sau unul dintre actori şi se adresează direct privitorului, se fac repetiţii ale secvenţelor şi se probează costume. Nu lipsesc nici dineurile fastuoase cu ţinute de gală, cu homar şi cupe de şampanie, premiera filmului, apariţia actorilor pe covorul roşu, cu trimitere clară la Festivalul de la Cannes, rafalele de bliţuri, conferinţele de presă cu răspunsurile acide ale regizoarei sau cele false ale lui Félix.

La aniversarea de 80 de ani, Humberto Suárez (José Luis Gómez), un magnat superficial şi narcisist, simte că nu a realizat ceva important în viaţă în afară de bani şi vrea să îşi facă un cadou special, prin care oamenii care l-au cunoscut ca un tip ursuz să şi-l amintească în plin avânt creator. El vrea să finanţeze o operă care să îi permită un loc frumos în istorie, poate o arhitectură importantă, un pod care să-i şi poarte numele, apoi îi vine o idee şi mai profitabilă: va produce un film, dar nu orice film, ci unul care să fie o capodoperă, cu cei mai buni actori în viaţă, o ecranizare a unui roman laureat cu Nobel, creat de un regizor în vogă şi este gata să pună în joc o avere pentru acest demers. Filmul se deschide cu o secvenţă în care sunt filmate cadourile primite de Don Humberto Suárez, o mulţime de nimicuri, dar primul cadou evidenţiat este o pictură cu Weary Willie, un clovn trist, în stilul lui Emmett Leo Kelly, semnalizând filmul ca o comedie amară. Filmul va fi regizat de celebra cineastă Lola Cuevas (Penélope Cruz) şi cu doi protagonişti cu notorietate: Félix Rivero (Antonio Banderas), vedetă la Hollywood, şi Iván Torres (Oscar Martínez), actorul maestru şi profesor de teatru – cei doi actori perfecţi pentru rolurile ecranizării romanului Rivalitate, o poveste despre un bărbat care nu-şi poate ierta fratele pe care îl consideră vinovat de moartea părinţilor lor.

Penélope Cruz creează un personaj puternic şi magnetic, evidenţiază excentricitatea artistului de geniu, este o regizoare care afirmă fără teamă că nu vrea copii, pentru că un artist fără copii poate crea liber. Vine la prima repetiţie de text cu un dosar imens, de-a dreptul ridicol, cu decupaje diverse, notaţii, elemente lipite (pene, păr, aţă, chiştoace de ţigări, nuga) şi nu pregetă să facă exerciţii, teste şi experimente dintre cele mai ciudate: Lola urcă pe scenă şi le distruge trofeele celor doi actori într-un tocător industrial, în timp ce Félix şi Iván stau în public legaţi fedeleş în folie de plastic şi privesc cum le sfărâmă egourile; în altă zi de repetiţii, Lola îi forţează să repete o scenă sub un bloc de piatră care atârnă de o macara exact deasupra capetelor celor doi, pentru a simţi tensiunea scenei respective. Comedia se naşte şi din tehnicile ei de lucru, care sunt de cele mai multe ori la limita ridicolului, aşa cum este şi scena sărutului în care se implică personal, moment captat de câteva zeci de microfoane.

Titlul Competiţia oficială este evident ales pentru a marca titlul peliculei din film, dar mai ales concurenţa dintre cei doi actori care simbolizează ciocnirile dintre şcoli diferite de actorie: Iván este un actor de teatru cu o metodă clară, care şi-a analizat personajul îndelung şi expune biografia acestuia, Félix este actor de Hollywood, care consideră că personajele nu există, că sunt simple vorbe de cerneală pe o coală albă, că nu trebuie să ştie trecutul personajului şi consideră inutile metodele celuilalt. Antonio Banderas joacă un star de cinema, hedonist, bronzat şi cu fasoane. Félix Rivero este sigur că e un actor excelent, este diva filmului, mănâncă numai mâncare macrobiotică, are asistent personal, Ferrari şi vile la Saint-Tropez şi Los Angeles, este actorul care ştie că un clip pe social media despre dispariţia delfinilor roz face mai mult pentru imaginea lui decât o vizită la un muzeu. Oscar Martínez îşi construieşte personajul ca un actor rafinat, elegant, care are şi vanităţi şi momente de ridicol, exersând în oglindă un discurs de Oscar cu un fierbător de apă. Iván consideră că Félix e un actor idiot, ignorant şi arogant, care nu ştie că nu ştie.

Dincolo de efectele comice şi ironice, regizorii Gastón Duprat şi Mariano Cohn evidenţiază absurdul unor momente din procesul de realizare a unui film (de la comunicarea dificilă cu un finanţator, care nu are nicio legătură cu cinematografia, lipsit de simţ estetic, care nu este nici măcar dispus să citească romanul pe care îl va ecraniza echipa, dar are snobismul de a-şi fi asociat numele cu prestigioşi actori), până la procesul superficial de casting prin vizionarea unor chipuri în simple fotografii portret. Competiţia oficială este o excelentă comedie despre creaţia actorilor şi repetiţiile care preced filmarea propriu-zisă, un film despre ego-uri, o satiră ingenioasă a industriei cinematografice.