PRISTANDA: Pardon, să iertaţi, coane Fănică, că întreb: bampir... ce-i aia, bampir?

TIPĂTESCU: Unul... unul care suge sângele poporului... Eu sug sângele poporului!...

(I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută, A. I, s.1)

• Regia: Pablo Larraín

• Scenariul: Guillermo Calderón, Pablo Larraín

• Distribuţia: Jaime Vadell (Augusto Pinochet), Gloria Münchmeyer(Lucía Hiriart), Alfredo Castro (Forydor Krassnoff), Paula Luchsinger (Carmen), Stella Gonet (Margaret Thatcher), Catalina Guerra (Luciana Pinochet), Amparo Noguera (Mercedes Pinochet), Antonia Zegers (Jacinta Pinochet), Marcial Tagle (Aníbal Pinochet), Diego Muńoz (Manuel Pinochet), Clemente Rodríguez(Claude Pinoche), Rosario Zamora(sora Alberta), Marcelo Alonso (Strigoi), Jaime McManus(cardinalul), Patricia Rivadeneira(femeie din clasa superioară), Alessandra Guerzoni(prostituată), Aldo Parodi (preot), Mateo Iribarren(călău), Francisca Walker(Marie Antoinette)

• Producători: Juan de Dios Larraín, Rocío Jadue

• Compania de producţie: Fábula

• Cinematografia: Edward Lachman

• Editare: Sofia Subercaseaux

• Design de producţie: Rodrigo Bazaes

• Muzica: Juan Pablo Avalo, Marisol Garcia

• Durata: 110 min.

• Disponibil pe Netflix

• Filmările au avut loc în 2022 în Valparaíso, Santiago, La Boca, Penquehue, Patagonia şi Antarctica din Chile

• Premiera mondială a fost pe 31 August 2023, la Festivalul de Film de la Veneţia; pe 15 sept. a fost lansat la nivel mondial, pe Netflix

• 1 premiu şi 1 nominalizare (*până în sept. 2023)

• Festivalul Internaţional de Film de la Veneţia (2023): Guillermo Calderón, Pablo Larraín – Premiul cel mai bun scenariu; Pablo Larraín – nominalizare Leul de Aur – cel mai bun film

Pablo Larraín este regizor, scenarist şi producător din Chile, cunoscut publicului european mai ales pentru filmele Neruda (2016), Jackie (2016), Spencer (2021). Cariera lui cinematografică este dominată de aversiunea pentru dictatura lui Pinochet, aşa încât, chiar dacă provine dintr-o familie de politicieni de dreapta, el a regizat câteva filme care compun o trilogie despre viaţa din timpul dictaturii lui Pinochet, pentru că a fost o perioadă în care au fost persecutaţi scriitorii şi artişti: Tony Manero (2008),　Post Mortem (2010) şiNo! (2012).

Ficţiune cu mulţi stropi de realitate a istoriei sângeroase din Chile, El Conde (2023) este o comedie neagră, o alegorie a puterii, care-l satirizează pe dictatorul Pinochet. În ficţiunea regizorului, Pinochet, un simbol al fascismului mondial, cel care l-a înlăturat pe Allende, nu a murit, ci trăieşte de secole, încă din 1789. La 87 de ani, actorul Jaime Vadell face din Pinochet un vampir melancolic, aparent firav, deprimat şi slăbit, care are 250 de ani, trăieşte înfăşurat în blănuri la capătul lumii, în Patagonia, şi refuză inimile lichefiate sorbite regulat pentru un stil de viaţă sângeros. Pinochet nu este vexat că e văzut de poporul lui ca un ucigaş, este trist că e văzut hoţ.

Filmul se deschide în sunet de fanfară, pe ritmurile victorioase ale Marşului Radetzky, cântat de Fanfara Militară. Camera ne dezvăluie câteva însemne ale puterii (un pat cu baldachin, un sceptru, volumul semnat de Augusto Pinochet Ugarte, Drumul meu – memoriile unui militar, expus pe un trepied), în pandant parodic cu Napoleon-statuetă kitsch de ceramică, insigne militare, miniaturi de soldaţi, o miniatură Dracula, o jucărie tanc, un gheridon cu ploscă de metal şi de sticlă, şi plonjează deasupra Contelui sforăind. Porneşte vocea feminină a naratorului (Stella Gonet), domoală ca o catifea prăfuită, cu aroma cadenţei britanice: „Fireşte, dragul nostru conte a gustat sânge de om din toate colţurile lumii. Sângele englezesc e preferatul lui, desigur. Spune că are ceva din Imperiul Roman. O notă de piele de viking. E greu de definit. E un sânge amar, roşu întunecat. Din păcate, contele a încercat şi sângele Americii de Sud, sângele oamenilor muncii. Nu-l recomandă. E acru. Buchetul aduce a câine, un buchet plebeu, care-i rămâne câteva săptămâni pe buze şi pe cerul gurii” (scenariu). Concomitent, secvenţe-detaliu dezvăluie ochiul protagonistului, buzele, unghiile, urechea, dinţii de vampir. Titlul peliculei este o aluzie la contele Dracula, dar provine mai degrabă din informaţia că, în familie, Pinochet pretindea să fie numit conte.

Domeniul Contelui pare aruncat la capătul pământului, o casă-hambar părăginită, pe o colină prăfuită, fără pic de viaţă în jur, fără fir de iarbă sau copaci. Casa contelui, cu podelele roase până la ţărână, unde totul pare murdar, învechit şi întunecat, devine o extensie a personajului decrepit. Absurdul e infiltrat în cele mai neaşteptate situaţii – un cal decapitat asemenea reginei Marie Antoinette, sângele lins de pe ghilotina acesteia, conservarea capului furat din criptă, budoarul secret al contelui în care adăpostea averea adevărată, scrisorile lui Napoleon, jurnalele lui Darwin, ediţia princeps Mein Kampf, cărţi valoroase pe care le-a adunat în timp şi care pot fi valorificate cu milioane de lire, descinderea naratorului în acţiune în trupul premierului Margaret Thatcher, care dezvăluie că este mama lui Pinochet. Efectul satiric este cu atât mai clar dacă privitorul cunoaşte că actriţa Stella Gonet a jucat în 2014, pe scena Teatrului Vaudeville din West End, rolul lui Margaret Thatcher din spectacolul Handbagged, cu piesa scrisă de Moira Buffini, despre relaţia dintre regina Elizabeth şi prim-ministrul britanic.

El Conde este tabloul sumbru al puterii şi al unui clan politic încremenit în declin: Pinochet Ugarte şi soţia sa, Lucía Hiriart (Gloria Münchmeyer), cele cinci progenituri adulte, mişunând ca nişte şobolani înfometaţi, protejaţi de Fyodor Krassnoff (Alfredo Castro), majordomul vampir al contelui şi amantul Lucíei. Fyodor este un cazac din vodcă şi oţel, un maestru al torturii, care fură pelerina contelui şi zboară la vânătoare de inimi, pe care le congelează cu meticulozitate pentru viitor.

El Conde este clar influenţat de satira politică regizată de Stanley Kubrick, Dr. Strangelove (1964), filmat alb-negru, una dintre cele mai bune comedii negre din cinematografia mondială care satirizează temerile Războiului Rece cu privire la un conflict nuclear între Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Din punct de vedere vizual, Contele devine un omagiu cinematografic pentru expresionismul german (Nosferatu, 1922, regia F.W. Murnau), sau pentru filmul lui Werner Herzog, Nosferatu – Fantoma nopţii, 1979. Alte referinţe notabile sunt Léonor (1975), regizat de Juan Luis Buńuel, Vampyr (1932), filmul de groază al lui Carl Theodor Dreyer. La Passion de Jeanne d’Arc (1928) a constituit o referinţă puternică pentru personajul Carmencitei. Filmul lui Wim Wenders, Cerul deasupra Berlinului (1987), e o referinţă subtilă pentru călugăriţa care, muşcată de contele îndrăgostit, devine imponderabilă, zboară în straiele ei albe deasupra pustietăţii de colb, deasupra mormintelor, pluteşte fericită şi plină de păcatul care i-a dăruit zborul. Cucerirea castei Carmencita (Paula Luchsinger) echivalează cu pângărirea practicată de orice regim totalitar. Ea singură îl posedă pe conte şi cerşeşte nemurirea. Între grămezile de lână sufocante, într-un spaţiu oarecum idilic, violenţa este drapată în erotism. Aici este o frântură de poveste răsturnată a îngerului care se îndrăgosteşte de o muritoare – înger-călău, exorcista Carmen se îndrăgosteşte de cel nemuritor, vampirul pe care se pregătea să îl anihileze. Valiza profesională a călugăriţei, cu toată recuzita de tortură destinată vampirului (sticla de colonie plină cu apă sfinţită, ciocan, cruce, ţăruş de diferite dimensiuni), este sursă de comic, aşa cum este şi prepararea repetată de smoothie-uri cu sânge şi inimi într-un blender fixat pe o masă de autopsie, aşa cum comic este şi zborul Contelui cu pelerina de general foşnind în vânt, ca un liliac uriaş în căutare de hrană.

Larraín s-a luptat să se filmeze în alb-negru, ceea ce este o raritate în era digitală. El Conde are aerul şi textura retro a filmelor din Hollywood-ul vechi (Citizen Kane, 1941, Magnificent Ambersons, 1942, Touch of Evil, 1958). Filmarea în alb-negru permite un contrast incredibil şi toate departamentele au proiectat o lume monocromatică: culoarea costumelor, machiajul, dar şi elementele de recuzită sunt alese în funcţie de modul în care fiecare element apare în alb şi negru. Sângele trebuie să apară evident în contrast cu alte lucruri întunecate, şi aici a fost ales un lichid albastru care are mai multă luminozitate şi transparenţă decât roşul, care apare de obicei ca negru intens în alb-negru.

Cum să spui o poveste despre un dictator şi să nu fie un steril film istoric sau un film convertit păcătos în elogii şi osanale? Larraín alege comedia ca să expună imaginea unui dictator ca Pinochet, care nu a fost judecat, a murit în libertate şi nu a plătit niciodată pentru crimele sale. Impunitatea i-a dat ideea de a face din Pinochet un bampir care suge sângele poporului. Larraín găseşte echilibrul între realitatea absurdă, satiră şi farsă, filmează în alb-negru şi aceste elemente de construcţie asigură distanţarea şi înfruntarea cu personajul, fără a crea empatie. Din furie şi tristeţe, Larraín a creat cu rafinament o comedie neagră, un film cuceritor vizual, demascând figura unei bestii a istoriei.