Regia: Spike Jonze

Scenariul: Spike Jonze

Muzica: Arcade Fire, Owen Pallett, William Butler

Distribuţia: Joaquin Phoenix (Theodore Twombly), Amy Adams (Amy), Rooney Mara (Catherine), Olivia Wilde (Amelia), (voce Samantha).

Durata: 126 min.

Pelicula a fost filmată în principal în Los Angeles, iar două săptămâni s-a filmat în Shanghai.

Premiera: 13 oct.　2013, Festivalul de Film de la New York

Premii şi nominalizări:

· Golden Globe: Spike Jonze - Cel mai bun scenariu.

· Nominalizări Golden Globe: cel mai bun film, cel mai bun scenariu şi cel mai bun actor - Joaquin Phoenix.

· Cel mai bun film al anului 2013 - la National Board of Review Awards.

· Împreună cu pelicula Gravity, Premiul pentru cel mai bun film – Asociaţia Criticilor de Film din Los Angeles.

nominalizat la cinci premii Oscar: cel mai bun film, cel mai bun scenariu original, cea mai bună melodie originală (Karen O - „The Moon Song”), cea mai bună muzică de film originală (William Butler, Andy Koyama), cea mai bună realizare de producţie de design (K.K. Barrett, Gene Serdena).

Un love story futurist, născut într-un imens animal ur-ban, cenuşiu, între ecrane şi gadget-uri, Her este unul dintre cele mai recente filme (oct. 2013), construit pe un scenariu original care mizează pe exploatarea plăcerilor, dar şi a inevitabilelor pericole ivite din ataşamentul omului faţă de noua tehnologie. Ataşament? Îl putem numi chiar dependenţă. Her mi-a desenat clar momentul pe care-l traversăm, lansând întrebări diverse cu privire la relaţiile interumane care par să fie strivite sub noianul de tehnologie care ne înstrăinează tot mai mult. Este paradoxal că, în ciuda tuturor sistemelor de comunicare ale reţelelor de socializare, trăim din ce în ce mai închişi în fiole proprii, dezvoltând sub ochii celorlaţi propria noastră bulă. Totul se raportează la un eu supralicitat, umflat artificial şi care devine din ce în ce mai pregnant şi mai insignifiant totodată.

Her este o poveste de dragoste unică, insolită, este un film care explorează modalităţile relaţionale şi riscurile asumării intimităţii în lumea modernă. Her este un film despre noi toţi, noi cei ai secolului facebook, despre singurătate şi însingurare, despre iluzii şi temeri, despre dorinţe şi vise, despre vid şi gri. Her este povestea unei iubiri artificiale, o iubire stranie, greu de imaginat, o iubire născută în miezul unei tehnologii performante, unde Theodore îşi creează propria lui proiecţie spre a o iubi.

Aparent lipsit de o intrigă clară, filmul este centrat exclusiv pe viaţa lui Theodore Twombly (Joaquin Phoenix), un bărbat recent separat de soţie, un tip singuratic şi destul de introvertit, aflat nu într-o depresie, ci, mai degrabă, într-un moment de consumare a vieţii din inerţie. Ironic, Theodore lucrează pentru firma BeautifulHandwrittenLetters.com, compunând, zi de zi, pentru oameni străini diferite scrisori (de mulţumire, de dragoste, de aniversare), însă el însuşi nu poate comunica nici măcar în scris cu fosta soţie şi, cu atât mai mult, cu oamenii din jur. Scrisorile lui emoţionante, care satisfac cumpărătorii, devin un produs, o marfă cu încărcătură emoţională artificială. Este un serviciu, ca oricare altul; Theodore se trezeşte dimineaţa într-un apartament strălucitor, cu privelişte la măruntaiele gri ale animalului urban, parchetul străluceşte, totul este în perfectă ordine; Theodore îmbracă aceleaşi haine anoste, îşi pune ochelarii şi porneşte cu metroul prin oraşul metalizat, cu clădiri perfecte, înalte, imense, cu lifturi somptuoase, ajunge la birou, intră în vieţile unor străini, apoi Theodore merge către casă singur, plictisit şi se conectează la un imens joc virtual. Dar într-o zi, la metrou, Theodore aude un text care-i captează atenţia: o voce i se adresa lui; îi spunea că nu trebuie să mai fie singur, pentru că acum există OS, un sistem de operare pe care Theodore îl cumpără rapid şi o cunoaşte pe Ea. De fapt, vocea ei. Şi Theodore se îndrăgosteşte.

Te poţi îndrăgosti de o voce? Da. Poţi simiţi pe cineva fără trup, fără privire, fără atingere şi fără a fi considerat ciudat? Nu. Ea este o voce, caldă, luminoasă, senzuală, colorată, vioaie, fascinant. Iar Theodore se îndrăgosteşte rapid de capacitatea ei de a îl oglindi. Inteligenţa ei artificială proiectează în viaţa lui Theodore imaginea unei femei complete: deşteaptă, tandră, amuzantă, caldă şi senzuală. Într-un viitor utopic, unde totul e frumos şi confortabil, într-un oraş gri, care striveşte şi uniformizează, Theodore îşi plimbă portocaliu iubirea la piept, într-un aparat de plastic. Da, am scris portocaliu îşi plimbă iubirea, pentru că nuanţa iubirii lui se insinuează consecvent în majoritatea cadrelor: fiecare apariţie a lui Theodore îl surprinde cu un element vestimentar portocaliu intens sau potolit; chiar şi sticla de apă are eticheta şi dopul de culoare portocaliu stins; în designul apartamentului lui există o mică atingere orange la fiecare cadru (ecranul monitorului, o veioză, o piesă de mobilier, o carte, o pernă, un plic, gadgetul prin care soseşte mereu Ea). Aşadar, Theodore poartă portocaliu pentru că este culoarea Ei? Fiind între roşu şi galben, portocaliul este o culoare extrem de energizantă, actinică mai ales, simbolizând prin excelenţă punctul de echilibru dintre raţional şi instinctual, dintre spirit şi libido, dar şi simbol al fidelităţii. Ironic, chiar şi virtuala poveste care-l smulge ritmului său vital rutinat, se sfârşeşte când Theodore descoperă că în fieare clipă, mii de alţi indivizi ca şi el erau alinaţi şi amăgiţi de acelaşi OS, de aceeaşi voce care-l fermecase şi pe el.

În Theodore Twombly, descoperim un Joaquin Phoenix absolut uluitor, un tip fin, melancolic, vulnerabil, atrăgător, simplu şi extrem de sensibil. Spre deosebire de alte filme, apariţia sa spontană, emoţionantă, construcţia unui personaj special în Her, ne dezvăluie un actor cu multiple modalităţi de expresivitate emoţională, traversând fără cusur diferitele etape din viaţa personajului. Îndulcită de prezenţa mustăţii, fizionomia lui Joaquin Phoenix a fost domolită sub un personaj ambivalent, androgin în esenţă: un suflet feminin visător într-un trup de bărbat, introvertit şi aparent rece, dar atât de dornic de emoţii, în realitate. Iar vocea ei îl poartă prin toate fazele unei relaţii: de la dulcea şi inconştienta îndrăgostire, la acceptarea şi îmbrăţişarea pasională a aventurii virtuale, de la îndoială până la respingerea unei fiinţe umane reale, Amelia (Olivia Wilde) şi la asumarea unei relaţii de acest gen, de la disperarea creată de absenţa vocii ei, până la momentele de sex virtual, spre finalul brusc şi tulburător. Împlinindu-şi simbolica misiune, aproape insesizabilă – aceea de a-l smulge pe Theodore din mrejele trecutului – vocea ei vine să se substituie fantasmelor vieţii lui sentimentale, înlocuind imaginea suavă a iubitei sale soţii Catherine (Rooney Mara) cu o voce, de care şi noi uităm la un moment dat că este artificială. Aceasta este izbânda scenariului lui Spike Jonze: ne face să credem şi să acceptăm că o asemenea poveste este posibilă şi benefică. Aşa cum apare în viaţa lui Theodore, vocea ei tandră şi tulburătoare dispare în neant, întorcându-se acolo unde a fost creată, spre a iluziona şi spre a tulbura alte mii de suflete, lăsând locul unei femei dulci şi reale, o prietenă a lui Theodore, Amy (Amy Adams), finalul fiind deschis: nu ştim dacă Amy şi Theodore se vor iubi vreodată, dar tindem a bănui că ar putea să-şi unească singurătăţile la un moment dat. În final, descoperim fiecare dintre noi că, de fapt, suntem singuri, ne naştem singuri şi trăim mai mult sau mai puţin singuri, uneori împărtăşindu-ne viaţa cu alţii.

Fundalul arhitectonic uşor futurist şi designul perfect alcătuit situează filmul într-un Los Angeles al viitorului. Cu un fundal muzical special, cu partituri originale traversate de acorduri suave, emoţionante, în atmosfera apocaliptică a unei arhitecturi perfecte, cu imense clădiri bine lustruite şi poleite, umanitatea în agonie trebuie să se cableze la computere, spre a-şi marca existenţa. Proiectarea iubirii virtuale într-un asemenea cadru, auster şi rece prin perfecţiune, şi aproape mereu susţinut armonic printr-un pian viu, este potenţată de pendularea permanentă a personajului între vid şi culoare, între o existenţă plată şi simţire. Regizorul Spike Jonze reuşeşte să creeze un balans aproape imperceptibil între cadrele filmate în cuşca gri a colosului urban şi cadrele filmate în aer liber, cu verde şi soare deplin. Cadrele dintre Theodore şi fosta lui soţie sunt filmate numai în aer liber. Şi când este îndrăgostit de Samantha, regizorul îl surprinde din nou în aer liber, pe plajă sau pe munte; iubirea îl eliberează din strânsoarea perfecţiunii unui spaţiu extrem de funcţional, dar rece ca lespedea unui mormânt pentru cei vii.

Her este un sfâşietor lamento despre moartea emoţiei, despre iminenta dispariţie a unei civilizaţii împlinite, aflată la apogeu, dar care, sufocată de propria plenitudine, şi-a pierdut resursele vitale, complăcându-se într-un univers paralel virtual, iluzoriu, refuzând să-şi vadă propria vulnerabilitate. Her este un film despre alienare, despre noi toţi, despre indivizii conectaţi la aparate de vivificare, despre noi cei care trăim în gol, într-un vid existenţial, furnicând frenetic în mediul virtual, refuzând prezentul, trăind cu fantasmele trecutului sau cu proiecţia unui fals viitor.