Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2024

Pe când soarele limpezea cerul la orizont, Nesta se afunda mai mult în junglă, mişcându-se încet, fără să facă zgomot, cu simţurile în alertă, tresărind la fiecare sunet. Jungla însă era însufleţită de zgomote, de foşnetul păsărilor pe crengi, de şuieratul vântului prin copaci, de ţârâitul neîntrerupt al insectelor. Deodată, auzi o voce omenească; părea că e cineva care se tot îneacă.

— E cineva acolo?

Se aruncă la pământ. Sunetul venea dinspre plajă. Târându-se de-a buşilea prin vegetaţia deasă, ea se trezi, din nou, la marginea junglei. Cum inima îi bătea să-i spargă pieptul şi capul îi ţiuia, îi luă câteva clipe să-şi dea seama ce anume vede.

Pe plajă, cineva scuipa şi se îneca, făcând eforturi să stea în picioare. Se vedea că tocmai ieşise din apă. O femeie tânără, care, nereuşind să se ridice în picioare, se prăbuşi.

Nesta privi şi aşteptă un moment. Femeia renunţase să se mai ridice şi zăcea nemişcată. Mult mai puternic decât frica, învinse instinctul de asistentă medicală al Nestei.

Era mai tare şi decât setea teribilă care o chinuia şi decât epuizarea care îi ţinea mintea într-un fel de amorţire. Alergă prin nisip spre supravieţuitoare. Femeia zăcea pe o parte, cu hainele îmbibate de apă şi năclăite de un ulei negru şi gros, care îi acoperea de asemenea faţa, părul şi corpul. Când Nesta o întoarse uşor pe spate, o pereche de ochi negri şi strălucitori îi aruncară o privire recunoscătoare şi pe buze i se ivi un zâmbet stins.

— Trebuie să plecăm de pe plaja asta, îi spuse Nesta, zâmbindu-i şi ea pentru o clipă. Suntem prea expuse.

Mult mai înaltă decât micuţa asistentă medicală, femeia o lăsă pe Nesta să o ridice cu greu în picioare şi, împreună, se duseră să se adăpostească în junglă, poticnindu-se.

— Eşti rănită? o întrebă Nesta.

— Nu, dar cred că am înghiţit foarte multă apă.

— Întinde-te. Te vei simţi mai bine imediat.

Femeia părea cu adevărat fericită că poate sta din nou în picioare.

— Eşti soră medicală? întrebă ea. Arăţi ca una dintre asistentele care erau în barcă.

— Da, sunt Nesta. Nesta James.

— Phyllis Turnbridge. Eşti australiancă?

— Da. Eşti englezoaică?

Phyllis dădu afirmativ din cap.

— Ai mai găsit pe altcineva? Mai sunt supravieţuitori?

— Nu, dar sunt sigură că vor mai fi şi alţii, probabil duşi de valuri mai sus sau mai jos pe plajă.

— Ce-ar trebui să facem?

— Odihneşte-te puţin aici, nu departe este un far. Eu am fost deja acolo, dar nu am avut parte de o primire călduroasă.

— Soldaţi japonezi?

— Doi localnici, dar am întâlnit şi doi soldaţi.

— Vorbeşti serios? Şi te-au lăsat să pleci?

— Nu păreau foarte interesaţi de mine. Localnicii mi-au spus să plec, aşa că am venit aici să văd ce găsesc şi să aştept.

— Ar trebui să ne întoarcem? Trebuie neapărat să beau apă.

— Eşti în stare să mergi?

În loc de răspuns, Phyllis se ridică în picioare. Şovăi puţin, se îndreptă, ridică din umeri.

— Să mergem.

Porniră cu prudenţă spre far, rămânând în interiorul junglei şi aruncând mereu priviri iscoditoare în jur.

— Cu ce treabă erai în Singapore? întrebă Nesta.

— Lucrez pentru serviciile secrete britanice, răspunse Phyllis.

— Eşti spioană?

— Nu chiar, funcţionar administrativ.

Nesta era intrigată, dar hotărî să nu mai insiste.

Localnicii erau încă în far, aşa că femeile făcură gesturi de implorare, arătând spre gură. Ei înţeleseră că le era foame şi sete şi, fără tragere de inimă, îi dădură fiecăreia puţin orez şi nişte apă.

— Nu poate rămâne, trebuie să pleci, insistă unul din bărbaţi.

— Unde? Unde ne sfătuiţi să mergem? întrebă Phyllis, care prinsese curaj.

— Muntok. Mergeţi la Muntok.

Cei doi bărbaţi le făcură să părăsească farul şi le conduseră pe o cărare care ducea în junglă. „Muntok“.

— Cred că vom merge la Muntok, spuse Phyllis.

— Nu am altă idee, iar în mare nu mă întorc, răspunse Nesta.

Nu trecuse mult timp de când mergeau pe cărare, când Nesta şi Phyllis întâlniră un grup mic de supravieţuitori de pe Vyner Brooke, vlăguiţi, dezorientaţi, contrazicându-se cu privire la direcţia pe care să o urmeze. Înainte ca Nesta să poată spune ceva, una dintre femei scoase un ţipăt ascuţit.

Toată lumea înlemni, oamenii începură să scruteze disperaţi jungla în căutarea pericolului. Apoi îl văzură: soldaţii japonezi care se îndreptau spre ei, cu baionetele scoase. Formară imediat un cerc în jurul supravieţuitorilor, indicându-le, cu lovituri de pat de puşcă, în ce direcţie să meargă. Neputând face altceva, oamenii se supuseră şi, nu după mult timp, intrară în satul Muntok.

Fură obligaţi să mărşăluiască prin acel sat, care nu era decât o mică adunătură de colibe şi de poteci, de-a lungul cărora negustori vindeau fructe şi legume de pe rogojini aşternute pe pământ. Erau mame cu copii, chipuri care iscodeau din uşă, bărbaţi care îi scuipau pe supravieţuitori pentru a arăta că îi susţin pe japonezi. Departe, într-un capăt al satului, un dig lung se întindea spre apele oceanului, şi Nesta observă pe acesta sute de bărbaţi, femei şi copii care stăteau aşezaţi în soarele dogoritor. Acolo erau mai mulţi soldaţi, în picioare, care îi supravegheau pe supravieţuitori. Privi cu disperare spre mulţime, în căutarea unui chip familiar, al unei uniforme cunoscute, dar numărul oamenilor o copleşea. Nesta, Phyllis şi ceilalţi din micul lor grup fură conduşi într-o clădire din apropiere. Unul dintre supravieţuitori le tălmăci semnele de deasupra uşii – era Administraţia Vamală.

— Draga mea, putem sta jos, te rog? Putem sta odată jos cu toţii? spuse John, iar Norah înţelese că era pe punctul de a leşina.

Norah, Ena, John şi June stăteau în picioare în soarele arzător, încercând să îşi dea seama ce urma. Norah îi privea pe soldaţii din imediata apropiere, căutând cu disperare un semn a ceea ce avea să le rezerve soarta. Luându-l de mână, Norah îl aşeză pe John pe scândurile de lemn ale digului. June se cuibări lângă el; din fericire, părea că se simte în siguranţă cu oricare dintre cei trei salvatori ai ei. Stăteau aproape unii de alţii, încercând să îi ferească de soare pe John şi pe June.

— Arăţi îngrozitor, îi spuse Norah Enei, încercând să îi distragă atenţia de la cele ce aveau să urmeze.

— Mulţumesc, Norah. Ar trebui să te vezi pe tine – râde ciob de oala spartă, îi răspunse Ena şi surorile se forţară să zâmbească, în pofida durerii din palme şi a setei care le mistuia.

— Cum putem scăpa de uleiul ăsta? întrebă Ena.

— Hai să încercăm să ne ajutăm. Mâinile mele nu funcţionează, dar picioarele mele, da. John, ne poţi da, te rog, maioul tău? Poţi să-ţi păstrezi cămaşa, spuse Norah cu un zâmbet ghiduş.

John începu să-şi desfacă nasturii cămăşii, dar mâinile îi tremurau şi, privindu-l cum se chinuie, June îi dădu degetele la o parte şi îi trase cămaşa, iar apoi îl ajută să-şi scoată maioul. I-l dădu Norei, iar apoi îl ajută pe John să-şi pună la loc cămaşa.

— Hai să vedem ce putem face… gândi Norah cu voce tare, uitându-se la Ena şi împingând maioul făcut sul spre picioarele ei.

Apucând maioul între degetele de la picioare, Norah încercă să şteargă păcura de pe braţele Enei. Răsucindu-se şi făcând tot felul de contorsiuni, surorile reuşiră să-şi îndepărteze reciproc unele pete de pe braţe şi picioare. Râsetele lor fură auzite de alţi oameni de pe dig, care priveau scena amuzaţi. În încercarea de a curăţa faţa Enei, cele două surori se pomeniră cât pe ce să se rostogolească de pe dig. După ce îşi recăpătară echilibrul, June luă de la Ena maioul înnegrit de murdărie şi şterse uşor feţele celor două surori, fiind recompensată cu îmbrăţişări de către ambele femei.

Mai mulţi dintre cei din jur se delectaseră cu acest moment amuzant, râzând şi arătându şi unul altuia încercările comice ale surorilor de a se curăţa.

— Mâinile voastre au nevoie de îngrijiri, le spuse John, începând să râdă la rândul lui.

Norah era încântată că pe John părea să îl distreze această scenetă caraghioasă. Probabil că se simţea mai bine, dacă era în stare să aprecieze absurditatea gesturilor lor, în acest peisaj idilic de junglă luxuriantă şi flori tropicale strălucitoare, pe al cărui fundal se profila albastrul senin al apei şi albul nisipului. Norah se simţea de parcă ar fi fost un element dintr-un tablou.

— Fie viaţa mea scurtă sau lungă, îmi voi aminti întotdeauna această clipă. Îmi voi aminti cum, în cele mai rele împrejurări posibile, două femei, pe care le iubesc mai mult decât viaţa însăşi, au găsit o cale să râdă şi să mă facă să râd. Mulţumesc, dragele mele.

Ena şi Norah se opriră pentru a-i da câte un sărut pe fiecare obraz.

Când maioul deveni prea îmbibat cu păcură pentru a mai putea fi folosit, surorile se aşezară lângă John şi June, privind mulţimea de oameni de pe dig.

— Nu recunosc pe nimeni. Dar au bagaje şi haine curate. Bănuiesc că sunt de pe o altă navă, spuse Norah.

— Ce-ar fi să mă duc să vorbesc cu unii dintre ei? propuse Ena.

— Fetelor, vă rog să nu faceţi nimic periculos! le imploră John.

— Bineînţeles că nu, îi răspunse Ena. Nu sunt soldaţi aproape de noi, iar cei de colo nu dau nimănui prea multă atenţie. Mă întorc repede!

Sosea încă o trupă de soldaţi, aşa că Ena se grăbi spre cel mai apropiat grup de prizonieri. Norah o urmări în timp ce vorbea puţin cu ei, apoi Ena se întorsese cu vestea că nava acestora, Mata Hari, fusese atacată, iar pasagerii transferaţi în şalupe şi aduşi aici. Bărbaţi, femei şi copii înconjuraţi de bagaje stăteau pe jos, culcaţi, sau se ridicau pentru a se dezmorţi.

— Ştie cineva ce urmează să se întâmple cu noi? întrebă Norah.

— Nu ştiu nici ei mai multe decât noi, adică nimic. Presupun că nu avem altceva de făcut, pentru a afla, decât să aşteptăm.

— John are nevoie de medicamente, sunt atât de îngrijorată pentru el, spuse Norah, privindu-şi soţul care, între timp, adormise.

Norah îi ţinea capul în poala sa şi îi mângâia părul cu blândeţe.

— Are febră şi statul în dogoarea asta îi înrăutăţeşte situaţia.

— Vrei să întreb un soldat dacă putem obţine o pălărie sau ceva de acoperit capul?

Înainte ca Norah să poată răspunde, atenţia le fu atrasă de June, care adormise, la rândul ei, în soare.

— Mami! Mami! scâncea fetiţa.

Ena o luă în braţe, şoptindu-i cuvinte liniştitoare, legănând-o, strângând-o în braţe, căci copila se trezise, dezorientată. Curând, plânsetele ei deveniră suspine, apoi adormi din nou.

— Ce putem să facem cu ea? întrebă Ena, mângâind braţul lui June.

— Să avem grijă de ea, să o iubim şi să sperăm că îi vom găsi mama în curând.

John tresări la scâncetele lui June, dar nu pentru mult timp.

— Nu ştiu dacă doarme sau e inconştient, spuse Norah încet.

Ena îl privi; respira greu, dar cât de cât regulat.

— Doarme, nu-ţi face griji, îi spuse ea.

Surorile tăcură; soarele nu se domolea, parcă încerca să-i ardă de vii. Observară că alţi oameni de pe dig aveau pălării şi îmbrăcăminte potrivită pentru a-şi proteja pielea şi faţa. Surorile schimbară o privire rapidă: simţeau aceeaşi disperare.

Norah luă mâna Enei, apoi se culcă din nou şi aţipi. Dar, peste numai câteva minute, începu o agitaţie care le trezi; instinctiv, amândouă îi verificară pe June şi pe John, care încă dormeau. Soldaţi japonezi se plimbau pe dig, ţipând şi împungând oamenii cu baionetele. Mesajul era clar: Ridicaţi-vă, e timpul să mergeţi mai departe. Aflându-se chiar la capătul digului, Norah şi Ena avură timp să îi scuture uşor pe John şi pe June, pentru a se ridica. În timp ce alţii se chinuiau să-şi care bunurile, ei mergeau fără nicio povară.

— Unde ne duc? se întrebă Nesta cu voce tare.

Nesta şi Phyllis fuseseră escortate de la Administraţia Vamală, pentru a se alătura sutelor de bărbaţi, femei şi copii care coborau de pe dig.

— Arată ca un cinematograf, spuse Phyllis.

Chiar era un cinematograf, o clădire cu un singur etaj, din lemn şi metal. În interior erau doar o sală mare şi o mică instalaţie de proiecţie.

— Stai lângă mine, spuse Nesta, luând mâna lui Phyllis, în timp ce supravieţuitorii îşi disputau spaţiul disponibil.

— Hei! strigă ea.

Zărise câteva colege de cealaltă parte a sălii. Se aruncară una în braţele celeilalte şi începură să-şi împărtăşească detalii despre supravieţuirea lor.

— Apă! îi imploră Phyllis pe soldaţii care se deplasau printre supravieţuitori, împărţind boluri din frunze de banane umplute cu orez şi ceşti cu apă.

Emoţia le făcu inimile să tresalte ori de câte ori, în restul acelei zile şi în cursul nopţii, în încăpere erau împinşi alţi şi alţi supravieţuitori. Prieteni, familii, oameni despărţiţi când Vyner Brooke se scufundase, se reîntâlneau în scene emoţionante, care îi mişcau pe toţi.

Norah, Ena, John şi June îşi găsiseră un loc de refugiu lângă perete. Nu aveau destul loc pentru a se întinde, dar cel puţin scăpaseră de soarele neîndurător.

Odată cu lăsarea întunericului, Norah nu mai putea să deosebească celelalte figuri, dar încă putea auzi plânsul de foame al bebeluşilor şi copiilor mici. Avea senzaţia că trecuse mult timp de când li se dăduse o mână de orez. Nu putea să se relaxeze, să ignore zgomotul şi mişcarea constantă din jur. Somnul care o cuprinse fu scurt şi plin de vise despre Sally.

Când se crăpă de ziuă, privi feţele supravieţuitorilor şi ştiu că se simţeau exact ca ea: norocoşi şi recunoscători că mai erau în viaţă. În timp ce ea, John, Ena şi June se străduiau să se ridice în picioare, întinzându-şi membrele şi muşchii chinuiţi de zile de suferinţă, uşile fură larg deschise.

— Mulţumesc lui Dumnezeu, spuse ea. În sfârşit, putem să ieşim de aici.

— Afară! Afară! urlă un soldat japonez.

Câţiva soldaţi intrară în cameră, împingând şi lovind cu puştile şi cu pumnii pe oricine le ieşea în cale. Norah se grăbi şi ea, cu ultimele puteri, să iasă din clădire. Ajunsă afară, se întoarse să-l vadă pe ultimul supravieţuitor care ieşea din clădire; pe faţă îi curgea sânge de la o lovitură primită în cap, iar soţia lui în vârstă îl cuprinsese, devastată, cu braţele. În timp ce erau cu toţii obligaţi să mărşăluiască prin sat, Norah se întreba ce avea să le aducă ziua următoare.

Norah o luă pe Nesta de braţ şi cele şase femei intrară în colibă. Erau atât de multe femei înăuntru; se răspândise vestea că Norah şi celelalte aveau să cânte pentru Margaret şi toată lumea voia să fie acolo, să fie prezentă la ceea ce sperau să fie un miracol.

Odată ce se adunară în jurul saltelei lui Margaret, Norah îşi aranjă corul. Nesta era aşezată lângă Margaret, ţinându-i o cârpă umedă pe frunte, îndepărtându-i şuviţele de păr transpirat de pe faţă. Mâna dirijoarei se ridică, pentru a coborî apoi încet, în timp ce primele note alunecau de pe buzele lui Margarethe, pentru a se uni, curând, cu vocile celorlalte. Încet şi cu delicateţe, sunetul de aur al vocilor coristelor ajunse să acapareze sufletele tuturor femeilor prezente.