Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poeme

        de Heinrich Heine

În româneşte de Ioan Evu şi Theresia Haas

SUFLET ŞI TRUP

Sărmanul suflet trupului îi zice:

Eu nu plec de la tine, stau aice,

Vreau să m-afund în noapte şi uitare,

Să sorb cu tine din pocal pierzare!

Ai fost întruna alter ego-ul meu

Ce m-a-nvelit cu dragoste mereu

Cum, din satin, o rochie de gală

Cu puf de hermelină-n căptuşeală.

Vai mie! Voi rămâne fără haină,

În lipsa ta voi fi numai o taină

Precum un biet NIMIC desăvârşit

Ce trândăveşte-n ceruri fericit,

În vastele-ncăperi şi reci din zare

Pe unde trec vecii nevorbitoare,

Cu încălţări greoaie, plumbuite,

Şi-mi cască-n faţă, anume, plictisite.

Ah, asta e într-adevăr cumplit,

Rămâi, rămâi cu mine, trup iubit!

Iar trupul sufletului său îi spune:

Nu te lăsa învins de-amărăciune,

Datori suntem să îndurăm în pace

Tot ce destinul face şi desface.

Eu sunt doar un fitil ce luminează,

Tu – spirtul care ţine lampa trează,

Acolo-n cer ţi-e hărăzit doar ţie

Să arzi ca o scânteie pururi vie,

Neprihănită în a sa splendoare.

Eu doar feştilă sunt, putrezitoare,

Ce se consumă-n sine şi devine

Ce-a fost mereu: pământ fără ruşine.

Adio, deci! Împacă-te cu gândul

Că mult mai vesel îţi va fi orândul

Acolo, sus – în nesfârşita zare –

Decât credeai. Priveşte Ursa Mare

Iscată-n casa stelelor cândva

Şi-mbrăţişeaz-o tu din partea mea!

CĂTRE LAZĂR I

Lasă sfintele zicale,

Cuvioasele prezumţii,

Află noima vieţii tale

Liber sub cupola frunţii.

De ce se târăşte jalnic

Sub povara crucii castul

Şi-n ăst timp, pe calu-i falnic,

Saltă-n şa rânjind nefastul?

A cui este vina? Oare,

Nu-i Domnul atotputernic?

Sau dreptatea Lui e strâmbă?

Ah, ar fi un fapt netrebnic!

Până când ne-astupă gura

Mâna de pământ, funesta,

Întrebăm cu sârg, întruna…

Dar e un răspuns acesta?

CĂTRE LAZĂR II

Negresa curtezană mi-a răpit

Liniştea toată şi-a închis-o-n ea.

Ah, părul meu atunci a-ncărunţit

Acolo unde lacrima-i cădea!

Febrilă gura ei mă săruta

întunecându-mi ochii, pofticioasă,

sorbindu-mi din coloană măduva

cu setea ei nebună, nesăţioasă…

Un stârv îmi pare astăzi trupul meu

Iar sufletu-mi, în el întemniţat,

Fără motiv se tulbură mereu

Şi urlă de revoltă ne-ncetat…

Orice blestem e-acum neputincios!

Nici musca nu-i în stare s-o ucidă.

Tu rabdă, plângi şi roagă-te pios,

Lasă-ţi viaţa soarta s-o decidă.

CĂTRE LAZĂR IV

Demult puzderie de flori zăream

Ades în drumul meu îmbobocite,

Nu le-am cules atunci – eu călăream

Un bidiviu cu frâie aurite.

Acum când sunt nevolnic şi-o să mor,

Când groapa mea a fost deja săpată,

Mă bântuie parfumul florilor

Ce-mi răsăreau în cale altădată.

Dar mai cu seamă, azi, în mintea mea,

Arde o panseluţă aurie

Ah, cât regret că n-am ştiut cândva

Parfumul să i-l gust, târfă zurlie!

Azi apa Lethei e al meu alint

Dar vlaga nu mi-e toată irosită,

Cât pot zăluda inimă s-o mint

Cu a uitării nopţilor ispită…

CĂTRE LAZĂR XI

Petrecerile nu m-atrag pe mine

în rai ceresc, în paradisul sfânt;

acolo nu sunt graţii feminine

cum am de multă vreme pe pământ.

Un înger, chiar, cu aripi mătăsoase,

Locul femeii mele nu-l va lua;

Pe nori plutind, să-ngân cântări pioase,

O pierdere de timp mi s-ar părea…

O, Doamne, eu te rog cu plecăciune

În lumea asta să mă laşi hoinar.

Vindecă-mi doar a cărnii slăbiciune

Şi dă-mi şi nişte bani de buzunar…

Ştiu, plină-i de păcate şi de vicii

Această lume, dar eu sunt de-acum

Deprins cu ea, cu ale ei suplicii,

O Vale-a Plângerii e al meu drum.

Dar asta nu mă tulbură pe mine

Căci mult prea rar trec de al casei prag.

În pijama, acasă, mă simt bine,

Femeia mea să o dezmierd cu drag .

Deci lasă-mă cu ea! Când trăncăneşte

Vocea îi sorb vrăjit ca pe un cânt,

Decât privirea ei nu e, fireşte,

Alta mai cuvioasă pe pământ…

Doar sănătate, niscai bani în pungă,

Îţi cer eu, Doamne; să mă laşi aş vrea

Să mai petrec zile frumoase lângă

Femeia mea, aşa cum este ea.

LINGUŞEALĂ

Pe cei bogaţi poţi să îi cucereşti

Cu simple vorbe, linguşeli banale,

Căci pentru ei la fel sunt de fireşti

Şi-arginţii lor şi laudele tale.

Când preamăreşti cu tămâieri de soi

Viţelul sfânt, de aur, întâlnit în cale,

Pleacă-ţi genunchii-n pulberi, în noroi,

Şi dă măsura-ntreagă a râvnei tale.

Pâinea e tot mai scumpă, an de an,

Dar vorbele, oricât ar fi de pomădate,

Pe tine nu te costă nici un ban –

Slăveşte-l pe Mecena şi-o să ai de toate!

© 2007 Revista Ramuri