Acesta este obiectivul suprem în toate cărţile mele – să descopăr vieţi uitate şi să le restitui istoriei

Interviu realizat şi tradus de Simona Preda

    – În primul rând, permiteţi-mi să vă felicit! Sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi şi mai cunoscuţi istorici, din lumea academică, specializaţi pe perioada modernă şi vă mărturisesc că acest interviu este o mare onoare pentru mine!
    – Sunteţi foarte amabilă că spuneţi asta! Sunt foarte fericită că cititorii români au şansa să îmi citească volumele. Mi-a plăcut foarte mult Transilvania, pe care am vizitat-o cu câţiva ani în urmă.
    – Asta este interesant de ştiut! Deci, vorbim în acest interviu despre cartea După căderea Romanovilor. Elita rusă în exil la Paris, tradusă la Editura Corint la sfârşitul anului trecut. Este, într-un fel, această carte specială pentru dumneavoastră?
    – Toate cărţile mele sunt speciale pentru mine şi pentru fiecare carte este în egală măsură o bucurie şi o provocare să lucrez la ea – din diferite motive. Am fost bucuroasă în mod special pentru că această carte a fost în măsură să descopere povestea unor oameni uitaţi sau necunoscuţi şi nu doar să-i descrie pe cei mai cunoscuţi membri ai aristocraţiei care au plecat din Rusia. Acesta este obiectivul suprem în toate cărţile mele – să descopăr vieţi uitate şi să le restitui istoriei.
    – De unde a venit ideea scrierii acestei cărţi? V-a inspirat cineva în alegerea subiectului?
    – Ideea a fost a mea. M-am gândit adesea la scrierea unei cărţi referitoare la ruşii care au plecat după Revoluţie şi am fost întotdeauna interesată în mod special de cei care au mers la Paris. De fapt, am fost fascinată de ruşii de dinainte, care au plecat la Paris încă din 1860, după Războiul Crimeii, deşi, desigur, aceasta era elita foarte bogată din aristocraţia rusă. Ştiam că dacă aş scrie o carte despre emigraţia de la Paris din 1919-1920, ar trebui să găsesc subiecte reprezentative în toate clasele sociale şi în toate sferele culturale. Ar fi fost prea uşor să scriu pur şi simplu despre fosta aristocraţie. De asemenea, eram de mult timp interesată de femeile ruse emigrante care au lucrat la Paris în domeniul modei şi anticipam că aceasta va fi una dintre temele cărţii – şi a fost.
    – Cum aţi procedat cu documentarea cărţii? Care a fost cea mai mare provocare în timpul documentării ei?
    – Am scris cartea în întregime în timpul izolării din pandemia Covid, aşa că nu am putut să merg nicăieri sau să vizitez muzee sau arhive. Chiar a trebuit să îmi anulez călătoria de cercetare la Paris pe care o rezervasem. Dar, din fericire, adunasem o mare parte din materialul de care aveam nevoie pentru carte cu câteva luni înainte de pandemie. O mare parte a fost compusă din scanări din arhive, cărţi, reviste şi colecţii de manuscrise emigrate, pe care am reuşit să le obţin prin intermediul internetului sau online. Materialul despre emigraţia rusă şi diaspora este foarte împrăştiat, mai ales în SUA şi, oricum, nu am avut finanţare pentru a pleca în străinătate în călătorii de cercetare lungi şi costisitoare. Dar, de asemenea, sunt foarte norocoasă să am mulţi prieteni minunaţi şi colegi istorici pe circuitul rusesc, care mi-au împărtăşit cu generozitate materiale şi care au încercat să mă ajute să le localizez pe unele. Fiecare carte pe care am scris-o a fost îmbunătăţită cu ajutorul şi de cunoştinţele altora.
    – Cât timp aţi lucrat la această carte?
    – Nu îmi amintesc exact acum. Am petrecut câteva luni adunând materialul, dar nu am păstrat atunci nicio notă, au fost doar câteva luni, apoi am scris cartea în aproximativ nouă luni şi tot în jur de nouă luni a durat procesul de editare şi producţie. În mod normal, lucrez foarte repede din moment ce am tot materialul adunat şi ideile îmi răsună în cap. Am nevoie să am materialul accesibil acasă sau în computer! Şi nu au existat distrageri de la lucru în timpul pandemiei Covid, cu excepţia plimbării câinelui meu în fiecare zi, aşadar perioada de scris a fost foarte intensă.
    – Ce a fost cel mai greu în timpul scrierii ei? Cea mai mare provocare?
    – I-aş spune mai degrabă frustrare decât provocare, şi anume că nu am putut găsi suficient material despre unii dintre oamenii de care eram interesată şi despre care voiam să scriu. Acesta a fost, în special, cazul cu ruşii mai săraci, din clasa muncitoare, care locuiau la Billancourt şi care lucrau în fabrici şi aveau locuri de muncă modeste. A fost foarte, foarte greu să găsesc ceva despre ei şi nu voiam ca accentul cărţii să fie pus pe aristocraţia care mai avea nişte bani sau posesiuni. Mulţi dintre emigranţii ruşi obişnuiţi au trăit într-o sărăcie teribilă şi s-au luptat cu adevărat, iar eu povestea lor am vrut să o spun. Dar, desigur, presa – în special ziarele americane şi britanice – dorea să ştie cum au decăzut aristocraţii, cum şi-au pierdut palatele şi averile şi acum conduceau taxiuri şi spălau vase! Ziarele şi revistele din Franţa mi-au fost de un mare ajutor, dar tot nu am găsit atât cât mi-aş fi dorit despre ruşii defavorizaţi. O mare parte dintre cercetările mele au fost din surse franceze, din cele ruseşti, dar şi unele din limba engleză. Limbile diverse nu au reprezentat o problemă pentru mine.
    – De unde şi cum a început pasiunea pentru Romanovi?
    – Nu Romanovii în sine – ci Rusia şi ruşii – literatura rusă, arta, muzica, cultura, peisajul rusesc. Am avut o mare dragoste – spuneţi-i chiar legătură spirituală – cu sufletul şi poporul rus încă de când eram adolescentă şi am studiat pentru prima oară limba rusă la şcoală. Romanovii sunt, desigur, interesanţi şi am fost foarte, foarte norocoasă să îmi câştig existenţa ca istoric scriind în principal despre ei. Dar mă interesează şi alţi ruşi!
    – De ce aceşti ruşi – din cartea despre care vorbim – au ales să emigreze la Paris? De ce la Paris?
    – Ruşii din clasele superioare au avut o legătură firească cu Franţa timp de mai multe decenii înainte de Revoluţie, pentru că toţi vorbeau foarte bine limba franceză. Franceza fusese limba Curţii încă de la împărăteasa Ecaterina cea Mare, iar ruşii iubeau cultura, atmosfera şi inspiraţia artistică de la Paris. De aceea atât de mulţi scriitori, muzicieni, artişti şi dansatori au mers acolo, pentru inspiraţia creativă şi pentru a fi în mediu cu alţi artişti creativi. Alţi ruşi au mers la Paris pentru că ei deja cunoşteau oraşul din vizitele pe care le făcuseră sau pentru că aveau rude acolo. Unii, desigur, aveau chiar şi proprietăţi acolo.
    – Cartea descrie simptomele tipice ale unui exil din motive politice – ce s-a întâmplat cu aceşti ruşi odată ajunşi la Paris?
    – Mi-ar lua prea mult timp să răspund la asta, veţi afla toate acestea citind cartea. O parte dintre emigranţi s-au stabilit fericiţi la Paris şi, dacă au avut bani sau mijloace pentru a-şi câştiga existenţa, s-au descurcat bine. Foarte mulţi însă s-au luptat cu adevărat, le era foarte dor de casă, nu au fost asimilaţi, nu au învăţat sau nu vorbeau limba franceză şi s-au agăţat de propriile comunităţi ruseşti din Paris. Abia următoarea generaţie – copiii lor – au început să se adapteze şi să fie asimilaţi.
    – Din ce surse şi-au câştigat existenţa, din ce au trăit ruşii în exil?
    – Am descris toate acestea în detaliu în cartea mea. Multe dintre femei au fost nevoite să îi sprijine pe bărbaţi – în special fosta Armată Albă şi bărbaţii aristocraţi care nu aveau profesii sau abilităţi speciale. Cele mai multe dintre femeile de clase mijlocii şi superioare învăţaseră să coasă, iar unele erau chiar foarte pricepute la cusături şi broderie, aşa că multe au fost angajate în domeniul modei la Paris – vedeţi exemplul Marii Ducese Maria Pavlovna, care a lucrat cu Chanel. Mulţi dintre bărbaţi au fost forţaţi să accepte slujbe foarte modeste – muncă la linia de asamblare, spălat de veselă, curăţat şi servit la mese. Doar cei mai norocoşi au lucrat ca şoferi sau taximetrişti, pentru că puteau obţine mai mulţi bani făcând asta. Dar mulţi dintre profesionişti – profesori, medici, avocaţi – nu au putut lucra în Franţa din cauza legislaţiei muncii care le-a impus restricţii în calitate de cetăţeni străini.
    – Exista o unitate între aceşti exilaţi? Sau, dimpotrivă, erau divizaţi şi suspicioşi?
    – Am scris detaliat despre asta în cartea mea. Da, au existat rivalităţi între unele dintre fostele grupuri militare şi emigranţii politici. Este prea complicat să detaliez aici.
    – Cum s-au adaptat până la urmă aceşti exilaţi?
    – Mulţi dintre ei nu s-au adaptat, în special cei mai în vârstă. Alţii au plecat mai departe până în America să îşi caute norocul, dar aceştia au fost în special artiştii de succes – precum Stravinsky sau Nabokov – care s-au descurcat şi au trăit bine în Statele Unite.
    – Care a fost cea mai mare dramă pentru aceşti exilaţi? Cât de mult i-a afectat pierderea statutului?
    – Singurul lucru care i-a afectat cel mai mult pe toţi ruşii aflaţi în exil – şi nu doar la Paris – a fost separarea de patria-mamă şi gândul că nu se vor mai putea întoarce niciodată acasă în Rusia. Pierderea contactului cu cei dragi din Rusia în timpul erei sovietice a fost foarte dureros. Şi-au pierdut rude în timpul epurărilor staliniste şi nu au putut primi veşti de la familiile lor de-acasă.
    – Cum s-a manifestat depresia unora dintre ei?
    – Mulţi dintre emigranţi au suferit o depresie gravă cauzată de sărăcie, de şomaj, de pierderea respectului de sine, dar multă depresie a fost cauzată şi de profunda nostalgie pentru Rusia. Unii dintre ei s-au sinucis.
    – Avem şi poveşti de succes printre ei?
    – Câteva, dar nu am găsit atât de multe. De fapt, am fost surprinsă de cât de mult a însemnat viaţa o luptă pentru cei mai mulţi dintre emigranţii de la Paris. Apoi, în 1940, când germanii au invadat Franţa şi au ajuns la Paris, mulţi dintre ei au fost nevoiţi să fugă din nou, în special evreii ruşi.
    – În timp, ce s-a întâmplat cu aceşti ruşi? Mai există descendenţi ai vechilor aristocraţi şi astăzi?
    – Diaspora rusă este uriaşă. Există în continuare comunităţi puternice la Paris, în anumite părţi din SUA, în special cred că în California, dar şi la Berlin şi Roma. Unii au mers până în Shanghai şi, pentru o vreme, a existat o comunitate rusă înfloritoare acolo şi în Harbin, în Manciuria.