Lumini de neocolit ajunse urgenþe

Existã o categorie a scriitorilor revendicaþi dupã moarte, din interiorul lor valoric, ocolit – fãrã temei – ani la rând. Sunt, s-ar putea spune, oameni aruncaþi  de valuri în secretul unui destin clãtinat. Ca ºi cum o apã agitatã s-a limpezit încet, ºi vinovatã de pãmânteºti întârzieri, retrãieºte o revelaþie a ascunziºului, sub toate formele nelegitim.

Literatura românã, din cuprinsul cãreia numeroasele ei energii au  avut parte de receptarea adecvatã, are acum prilejul sã integreze celelalte individualitãþi, cele dezvoltate de uitarea în care au vegetat. De care s-au îmbibat ca ºi cum propriul demon lasã în urmã lumini negre, judecãþi dogmatice, discriminãri ilogice.

Lupta a început încã din prãpastia totalitarismului. Prin anii ’80 un critic marcat de intimitatea lui M. Blecher cu suferinþa tragicã, mã refer la Radu G. Þeposu, i-a consacrat un bun studiu monografic. Tot dintr-o situaþie–limitã s-ar cuveni sã localizãm alte contribuþii, notorii în epocã, încã lãsate sã ducã lipsã de editori.

Un adevãrat complex al carenþelor în opera de recuperare devine învingãtor dacã, fie ºi în treacãt, ne referim, liberi de motivãri cronologice, la Adrian  Maniu, Sorana Gurian, Magda Isanos, Ilarie Voronca, Horia Stamatu, Emil Botta, H. Bonciu º.a.  Cred cã nu am epuizat lista; substanþa ei amestecã, grevate de refrigerenþa unora dintre  noi, capricii ale memoriei, lacune critice, dezordini în raftul bibliotecii.

Nu întrevãd necesitatea gesticulaþiei spectaculare. Ce ar repara ea  în esenþã? Totuºi sunt instituþii care pot lua iniþiativa, metodicã, perceptibilã, sã  purceadã la lucru. Sunt institutele de profil ale Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, diverse Fundaþii notabile în operaþii de identificare ºi concretizare cu caracter reparator precum Institutul Cultural Român, Noua Europã etc.

O abulie inexplicabilã cunoaºte ªcoala. E vorba de adevãrata faþã a Ministerului Educaþiei ºi Cercetãrii, conºtient cã nu va avea concursul Ministerului Culturii, azi mai mult ca oricând inactiv. Ministerul Educaþiei, chiar potrivit cu sigla sa, are temeiuri sã practice transpuneri educaþionale de diverse tipuri, mai ales dacã ar stimula ºi promova lectura. Un concurs de talia celui de acum ºase-ºapte decenii, gândit ca preluare a strategiilor susþinute de „Tinerimea românã“ ar rãspunde – în folosul celor care s-au despãrþit, graþie internetului, de beneficiile Cãrþii – cu precizarea punctelor albe pe harta restanþelor, încet-încet în dilatare continuã.

În acord cu asemenea proiecte a funcþionat, exaltant de vie, „Casa  ªcoalelor“. Preþ de multe decenii, trei-patru la numãr cu siguranþã, impulsionatã de spirite cu anvergurã intelectualã ca Ion Petrovici ºi Nicolae Bagdasar, instituþia a dat mare  randament. Ne imaginãm noua „Casã a ªcoalelor“ în conturata ei materialitate ca un complex cultural dupã modelul interbelic. Asta înseamnã o editurã, un oficiu investit cu acordarea de burse cadrelor didactice merituoase, dornice de specializare la nivel european ºi, în fine, acel birou iniþiator de conferinþe pentru marele public. Amintesc de sesiuni în colaborare cu Aºezãmintele N. Iorga, din Vãlenii de Munte, de pe urma cãrora  s-a nãscut falanga de vorbitori, pusã în valoare, paralel la sala Dalles ºi la matineul duminical de la Teatrul Naþional.

Decisiv, prin comparaþie chiar cu prestigioasa editurã a Fundaþiilor Regale,  „Casa ªcoalelor“ a marcat, valorificat, îmbogãþit tiparul democratic al anilor ’30-45 prin vastul evantai de tipãrituri puse în circulaþie la sediul din strada Berthelot ºi, în regim de gratuitate, la toate marile biblioteci ºcolare din liceele Capitalei dar ºi din provincie.

Pe când pregãteam ediþia de „Corespondenþã“ Tudor Vianu (editura „Minerva“, 1970) l-am vizitat pe N. Bagdasar, cel care se contopise cu instanþa în fruntea cãreia s-a  aflat aproape trei lustre. Mi-a arãtat, referitor la anii „misiei de foc“, cu o mândrie nedisimulatã, cã pãstrase în arhiva personalã scrisori de mulþumire venite de la Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Biberi, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade. Exprimau gratitudine pentru activitatea „indispensabilã sufletelor noastre“ (din epistola emisã de Ion Biberi). O lume întreagã s-a bucurat cã la editura „Casei ªcoalelor“ se tipãreau, în medie, 40 de titluri anual cu caracter fie enciclopedic, fie pe teme istorice, filosofice, filologice. N. Bagdasar, care funcþionase ºi în calitatea de secretar general al Societãþii române de filosofie în intervalul 1928-1945, a  prevãzut un buget special ca lucrãri ale confraþilor sãi, desigur deosebit de valoroase, sã dispunã de condiþii decente de tipãrire.

Mi s-a impus regretul distinsului domn cã, pentru timpul respectiv, intrase în constelaþia de mijloace financiare, deºi nu ar fi trebuit, afirma dânsul, sã conteze „dominaþia economicului“. Lipsea o editurã muzicalã, deºi îi aveam printre noi pe George Enescu, Dinu Lipatti, Tiberiu Brediceanu, alãturi de culegãtori de folclor admirabili. Mai zicea, preocupat de problematica  sensibilitãþii naþionale, cã întregi capitole de creaþie se impun atenþiei în mãsura în care pricepem cã într-o societate sãnãtoasã nicio punte spre cunoaºtere nu trebuie tãiatã. Cred cã asemenea regret semnifica seriozitatea de adaptare la cerinþele formative ale celor ce au înþeles cât de utile sunt canalele de întâlnire ale populaþiei cu modele de calitate din spectrul local ºi universal.

*

Restitui noþiunii de lecturã înþelesul de regularitate. De claritate în alegeri, departe de uºurinþã impusã de amatorismul gustului, mai ales de nepãsare. Câtã vreme majoritatea adulþilor dar ºi a tinerilor tinde numai spre computer, meditaþia proprie lecturii dispare. Iar odatã cu ea metoda de lucru în intimitatea cãreia nu a încetat  sã acþioneze analiza de conºtiinþã.

Orice tablou  comunicaþional are un anume echivalent în lecturã ca sursã ºi ca  mijloc de transplant ideatic. Dau un exemplu strict personal ca sã concretizez cum exerciþiul individual conduce spre cititor, altfel spus cãtre marele public. La dimensionarea întregului care se numeºte „O istorie condensatã a literaturii române“ am recitit o sumã de scrieri ca sã le pot înrudi cu altele. A fost grija pentru eficienþã sub veghea analizei de naturã stilisticã, esteticã, procesualitate literarã. Revin acum, sesizat de editor cã se impune un nou tiraj, ca sã constat cã oricâtã condensare am practicat, tot au mai rãmas opere ºi autori omiºi de filtrarea la care am recurs.

Mi-a atras atenþia o scrisoare, rãmasã de la Sorana Gurian, în care prozatoarea, plecatã în exil în anul 1947, stabilitã la Paris, deplânge, în numele ei ºi al generaþiei lui Mircea Eliade, angajarea silitã „pe un drum de disonanþe“, complicat, presãrat cu avataruri, al scriitorilor ce s-au smuls din vatra lor de origine ca sã scape de politizare cu anasâna, pentru a rãmâne oameni liberi.

Desigur nu reduc aceastã mãrturisire la un singur caz. El intrã în graniþe mult mai largi. Nu Sorana Gurian a fost constrânsã la schimbarea de orizont, de limbã, de înþelegere a contrastelor existenþiale. La fel s-a întâmplat ºi cu alþi confraþi, refugiaþi de astã datã în exil intern de dragul respingerii „disonanþelor“.

Totuºi e cert cã cei mai derutaþi la început vor fi fost plecaþii din þarã. Au confirmat-o condeie trãitoare în medii la început „strãine“. ªtefan Baciu, Ilarie Voronca, însuºi Constantin Virgil Gheorghiu au revelat, în termeni clari, cum au parcurs un traseu sufletesc, la început ceþos, nesigur, chiar sumbru. Veneau în locuri pe care nu le cunoºteau, din direcþii diferite ºi mergeau purtaþi de aluviuni, cu percutanþe, calibre de cert patetism, în pofida obiºnuinþelor esenþiale cu care sosiserã. Am primit, cu concursul adresanþilor direcþi, dovezi cã despãrþirea de propriul trecut fusese brutalã, ca ºi  instalarea în refugiul solitar, din partea unor autori pe care i-am întâlnit aici, acasã. Îi amintesc pe Ben. Corlaciu, Ion Caraion, Mihai Ursachi, Damian Necula.

Pe cei mai mulþi, cum au trãit, creat, luptat sã nu fie recuzaþi, ne ajutã lectura sã-i scoatem din singurãtate, sã deschidem ferestre spre ceea ce s-a chemat aventura lor de-o viaþã.

Pentru valorile simbolice cu care ni se oferã astãzi, la o „Casã a ªcoalelor“ ca pe vremuri, s-ar cuveni sã avem, exact în temeiul adevãrului, ºi o „Casã a exilului“. Probitatea ei s-ar adãuga la acea luare de contact cu tipuri de civilizaþie, mlãdieri plauzibile ale afirmãrii româneºti în alte climate.

Drumul acestora a fost revelat, din pãcate, în puþine cercetãri. Dintre cele notabile, însã trecute cu vederea, meritã confirmatã lucrarea Evei Behring, exegetã germanã a literaturii noastre, apãrutã în 2001, la editura „Fundaþiei culturale române“, sub titlul „Scriitori români în exil (1945-1989)“. Autoarea oferã o utilã prezentare a câtorva direcþii ºi familii de literaþi în lumea complexã a refugiului în care au ajuns. Reþine atenþia strãdania depusã pentru stabilirea mecanismelor de funcþionare a exilului literar în condiþii de expulzare, fugã ºi, pe urmã, migrare legalã din România a celor în cãutarea carierei artistice, blocatã sau deturnatã acolo unde au debutat.

La „Casa ªcoalelor“, unde ºi-a publicat câteva cãrþi importante, Ion Biberi lãuda acel spirit junimist prelungit de clarvãzãtorul N. Bagdasar în postjunimismul de  naturã editorialã, capabil de consecventã stimulare. Potrivit lui, vocaþiile clãdite pe temeiul binelui public revendicã idealul cultural ca prioritar. Astfel cã proiecte omagiale nu trebuie sã lipseascã. Ele dozeazã, amplificã somnolenþa fecundã a posteritãþii. Cita, în sprijin, ediþia T. Vianu, dedicatã integralei Al. Macedonski, ca ºi circulaþia, tot în postumitate, a ediþiei realizate de Mircea Eliade pe împlinirile multiple ale lui B.P. Hasdeu.

Dacã Mircea Handoca a completat cât a putut travaliul reclamat de o „integralã“ Mircea Eliade, joncþiunea cu autori în schimbare de inspiraþie ºi de mediu cade în sarcina  viitorului. Precizez cã voi reveni la unele aspecte abia atinse cu prezentele consideraþii. Le impune drumul genetic al autorilor, ca ºi traseul operei lor în lupta cu tensiunile istorice, politice, finalitãþi greu de prevãzut, mai rar valorizate dacã înþelegerea criticã nu merge mai departe.

Iar cel mai inovator demers invederat prin lectura Evei Behring se adreseazã, de astã datã, intransigenþei lui Norman Manea ºi D. Þepeneag, însumãrii de perspective  la Mircea Eliade, exilului construit pe dominante problematice. Exegeta explicã determinante  personale (autobiografice, dinamizate antidictatorial) ca sã constate unitatea vocilor ori de câte ori insurgenþa sau dizidenþa aproprie spiritele, le integreazã într-un singur curent.