Cu aceste cuvinte, adresate lui M. Blecher dincolo de mormânt, în necrologul din „Viaþa româneascã“, Mihai Sebastian pornea la drum cu o moºtenire smulsã arhivelor istoriei literare.

Opinia cronicarului era importantã. Nu fãcea un pronostic; Sebastian confirma un talent tânãr. Se mândrea cã îi stabilise locul printre valori. Încercase, în crizã de timp, sã vadã pentru ceilalþi „luminile inedite pe care le distinge în þesãturile ei“ opera neterminatã a omului grãbit de nenumãrate agonii ºi reîntoarceri în calea morþii.

Iubirea de celãlalt este o substanþã decompozabilã. Nu uºor de regãsit când intervin incertitudini. N-a fost cazul cu Blecher deoarece, filtrând tenebrele ce asaltau o existenþã fãrã izbãvire, Sebastian instituie în jurul ei o stare osmoticã, pe cât era posibil reparatoare.

Chiar dacã, aidoma altor recenzenþi, Mihail Sebastian ratase proza de debut, „Corp transparent“, 1934 ºi nu cunoºtea de fel peisajul mixt din „Vizuina luminatã“ revelat postum, în 1970, pe linia întregii evoluþii blecheriene, de la poezii la proze ºi, egal de singularã în publicistica aceluiaºi, un autor ocolit de presã se desprinde din crisalidã. Conteazã acum singurãtatea celui nemântuit de boalã ºi empatia cu care îl cultivã Sebastian dupã ce îi descoperã nefericirea. ªi singularitatea!

E adevãrat, nimeni nu-l împiedicã pe bucureºtean sã comunice, din interiorul sufletesc, cu omul refuzat de viaþã. Nimeni nu-i cere sã plece la Roman sã vadã cu ochii lui cum, închis într-un sarcofag de bandaje, Blecher luptã cu maladia ce-l condamnase la nemiºcare. Ce anume îºi cere sieºi Mihail Sebastian regãsim în cuprinsul celor trei eseuri, din „Rampa“, 22 februarie 1936, „Reporter“, 17 ianuarie 1937 ºi confesiunea de adio din „Viaþa româneascã“, iulie 1938, la câteva sãptãmâni dupã sfârºitul scriitorului. Dincolo de diversitatea notaþiilor, textele reveleazã cât de scurt a fost rãgazul de care a dispus torturatul autor înainte sã-i cadã condeiul din mânã.

Astãzi ºtim multe despre inedita formulã din „Întâmplãri din irealitatea imediatã“ ºi din cartea urmãtoare, „Inimi cicatrizate“. În ambele dominã, cum spunea însuºi comentatorul lor, „un suflu tragic“. Necunoscutul care se dezvãluie pe sine în ghearele atrocitãþii, fãrã sã cearã compasiune ºi fãrã sã gesticuleze pe seama faptului trãit, nu este predispus a-ºi explora romanescul clinic al sensibilitãþii mult încercate. Tot ce acceptã sã spunã þine de omenesc. Emanuel din „Inimi cicatrizate“, în fapt personajul-narator, este un ins dual. Ingenuu, expansiv, iubeºte pe Solange dar, în alternanþa de complicaþii, pãstreazã suficiente disponibilitãþi pentru solitudine ºi cinism.

Ciudatele lumini rãsfrânte dintr-o miºcare de flux ºi reflux, menþionatã de Sebastian, tinde - graþie sinceritãþii investite în stilistica întregului epico-liric - sã confere fiecãrei pagini un soi de transparenþã irealã. Viaþa în sanatoriu, pe cât cea din stricta agitaþie ruptã din obsedantul decor, are o limitã de încordare ce frizeazã modernitatea insensibilitãþii, iar în fundalul depãrtat tacite exasperãri.

*

Aº putea crede cã întâmplarea, intervenþia destinului nemilos potriveºte finalul pãmântesc al celor doi literaþi. Primul moare la 29 de ani, celãlalt, cãlcat de un camion, la 38. Primul, Blecher, cum va afirma confratele mai vârstnic, are tresãriri de geniu. Al doilea se reveleazã postum cu un „Jurnal“ teribil prin semnificaþiile luptei cu antisemitismul. Chestiune de psihologie ºi de temperament, dacã reþinem cât de diferite le sunt coordonatele ºi cât de comunã fragilitatea în alegerea punctelor de reper.

Ca atare conteazã trãsãtura lor de unire: refuzul melodramei, accentul pus pe singurãtate în formele ei interioare. Mai ales azi, când îl citim pe Mihail Sebastian la centenar în calitatea sa de eseist, cronicar al literaturii chemate de autori români sã-ºi apropie cititorii români, dar ºi când sesizãm cum este tratat M. Blecher ca cel care face efortul supravieþuirii în ºi prin literaturã.

Se cuvine sã nu fim imprudenþi. Totuºi nu ezit sã detectez în prozele lui M. Blecher un autentism de bunã calitate, fãrã damnare, fãrã furtuni, fãrã blesteme.

Apãrut relativ târziu, Blecher are la dispoziþie perspectiva strict subiectivã propusã de Hortensia Papadat-Bengescu. Înaintarea sacadatã pe stadiile bolii, precum dicteazã orice fiºã medicalã, îl confundã pe Blecher cu vieþuirea între neîncetate tensiuni. Cumva la fel ca în procesele psihice dezvoltate de Ury Benador sau întortocherile compozite din studiul instabilitãþii psihotice la Victor Papilian.

Sebastian subliniazã în câteva rânduri contribuþia luciditãþii la Blecher. Ea, luciditatea, induce o rarã forþã de analizã, de nedespãrþit de transpoziþiile bolii, din care suferindul pãtrunde în eul propriu. Ceea ce pãrea cã simplificã sarcina sa de constructor þine doar de aparenþe. În fapt, deºi nu existã în ambele scrieri decât naratorul ºi maladia care îl devoreazã violent, existã un supra-personaj, inedit. Blecher l-a realizat nonimaginativ, indiscutabil mizând pe viziune ºi mai puþin pe construcþie. Aº numi acest supra-personaj, unul generator de coºmar pe întreaga duratã a involuþiei sale ca fiinþã umanã. Este involuþia care nu interfereazã stãri sociale, vreun suport justiþiar º.a. Pur ºi simplu calitatea unicã a super-personajului în cauzã concordã cu productivitatea maladiei, impregneazã conduita celui pus la grea încercare prin limitarea la acel dureros prizonierat de care amintea Nicolae Manolescu când îl plasa pe Blecher în graniþele existenþialismului.

Nu ºtiu cum l-am fi regãsit pe M. Blecher fãrã comuniunea lui cu existenþialismul, însã e vãdit cã Nicolae Manolescu are dreptate. În termeni critici cruzimea ce profaneazã lumea lui Blecher nu are alt corespondent decât trãirea în osmozã cu chinul fizic, incendiat ºi de o sexualitate neînfrânatã. Mai poate fi vorba în aceste condiþii de volute estetice? Poate, dacã scrierea s-ar limita la un subiect calm. Numai cã scriitorul ne poartã, pânã în mãduva oaselor, într-o umanitate halucinantã. Mâna care scrie atât de precis despre condamnarea la moarte a trupului risipeºte „la rece“ energia identificatã cu „romanul bolii“. Rezultatul? Un parcurs în trepte, de la o formã a suferinþei spre neantul pe care ea îl provoacã, îl respirã, îl impregneazã cu miros de putreziciune.

Mã întreb ce s-ar fi întâmplat dacã Mihail Sebastian nu rãspundea misivei lui Blecher ºi nu venea la Roman. Ar mai fi putut sã înþeleagã toatã grozãvia? Abia dupã acea vizitã pricepe Mihail Sebastian pânã unde merge precaritatea materiei, complicitatea esenþialã a trupului cu pânda morþii în vecinãtate.

Aflãm din spusele lui Mihail Sebastian cã în primãvara lui 1937 Blecher, crezându-se în agonie, distruge 80 de pagini dintr-un roman început. Pierduse curajul sã se descifreze pe sine? Încã o datã scriitorul descumpãneºte sub toate raporturile: infirmitatea sa începe ºi sfârºeºte în notã prevestitoare. În fond asta a fost existenþa lui M. Blecher, ceva neterminat, cum opera literarã i-a rãmas neterminatã.

*

Dependenþa lui Blecher de odaia în care stã recluzat surprinde tributul pe care e silit sã-l plãteascã, penitent, condiþiei de om oprimat, oropsit de lipsa de orizont. Protagonistul a abandonat lupta, dacã de luptã poate sã fie vorba. Nu-i rãmâne decât sã tânjeascã dupã o ipoteticã, irealã convalescenþã. Cum unica fiinþare comportã amãgirea restabilirii ºi, la celãlalt pol, eternitatea agonicã, adevãrata semnificaþie existenþialã vine din radicalitatea nefericirii. Situaþia este fãrã ieºire.

În cartea mea „Valorizãri“, atras de unicitatea lui M. Blecher, afirmam cã „Inimi cicatrizate“ înregistreazã tragedia singurãtãþii invadatoare. Spuneam, din nevoia explicitãrii, cã singurãtatea ca stare consumabilã este altceva decât propune Thomas Mann în „Muntele vrãjit“. Mã citez dintr-un impuls strict demonstrativ: „marele romancier îl duce pe Hans Castorp într-o locaþie premergãtoare rãului dat fiind cã acolo personajele parcurg experienþe de rãscruce, iar direcþia pe care o iau îi desparte fãrã sã le dizolve explorãrile. Boala vine, cu slãbiciunile lor particulare, pe o cale secundarã. proiectivã. Ca despãrþire (fireºte, provizorie) de boli, de apetenþe în absolut. Aici, Solange, Emanuel ºi iubirea lor conferã urgenþã idilei. Sunt ultimele luminozitãþi, ultimele izbucniri în cãutare de refugiu. Restul þine de agonie, de pânda ei stihinicã“.

Deturnaþi din magma lor pasionalã, eroii lui Thomas Mann se legitimeazã dupã calapodul fiecãruia, unii dupã glasul iubirii (Claudia Chocat), alþii, monopolizaþi de ciocniri filosofice (iezuitul Naphta), de amoralitatea fatalitãþii (Settembrini). Sanatoriul devine o scenã pe care pacienþii ºi îngrijitorii sunt, cumva, reuniþi de cercul vicios în care au ajuns. Realismul e tragic, nu trãdat de sentinþe general irevocabile.

La M. Blecher epicul sfârºeºte în fiziologic pur. Alt nucleu narativ, în orbita cãruia sã intre cu variaþii, legãturi de rudenie, niscaiva surprize, elemente din atmosfera strãzii, a cartierului sunt ignorate. Mi se pare improbabilã ieºirea din infernul rãstignirii pe patul ultimei coborâri spre nefiinþã.